x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Teroriştii din decembrie ’89: Luptătorii din "Rezistenţă"

0
Autor: Razvan Belciuganu 20 Dec 2009 - 00:00
Teroriştii din decembrie ’89: Luptătorii din "Rezistenţă" Joel Robine, Christophe Simon/AFP Photo


Cel mai păzit secret referitor la evenimentele din decembrie '89 a rămas vreme de 20 de ani cine au fost teroriştii. Fantomaticele prezenţe ale celor denumiţi în acele zile, generic, "teroriştii", au ţinut sub foc locuri şi instituţii, au lansat zvonuri şi au indus haos şi spaimă atât în rândurile populaţiei, dar şi ale militarilor.

Suntem astăzi după ani de investigaţii jurnalistice în măsură să vă prezentăm cine erau aceştia, cum erau organizaţi şi ce misiuni aveau. Este vorba de luptătorii din "Rezistenţă", care erau pregătiţi din timp să acţioneze în clandestinitate şi chiar independent de unităţile obişnuite ale Armatei, în cazul unei iminente invazii străine a teritoriului naţional.

Reţeaua ultrasecretă a acestor luptători a fost atunci activată. Nimeni nu a dorit să îi indice pe "terorişti" până acum şi au ocolit adevărul dintr-un motiv foarte simplu: sunt peste tot, sunt printre noi, sunt de diferite profesii, femei şi bărbaţi, intelectuali, muncitori şi agricultori, tineri şi oameni în vârstă.

Numărul lor ajungea la aproximativ 1.000 pentru fiecare judeţ. Din 1989 şi până în prezent au înfiinţat partide politice şi filiale ale acestora, au intrat în afaceri şi în mediul instituţional al statului, alcătuind o structură de nepătruns. A fost şi preţul tăcerii lor, fiindcă în decembrie '89 au fost folosiţi, după cum s-au simţit unii dintre ei.

Apărarea României Socialiste era or­ganizată în jurul conceptului de "război al întregului popor", iar rolul central în organizarea acesteia îi revenea partidului unic.

În Legea nr. 14/1972 care reglementa organizarea apărării naţionale a RSR, la articolul 18, se specifica telegrafic faptul că printre atribuţiile care le aveau consiliile locale de apărare de la nivelul judeţelor, municipiilor, sectoarelor şi municipiului Bucureşti, oraşe şi comune era şi "constituie şi pregătesc unităţi, subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic şi conduc acţiunile acestora în timp de război".

Dar referinţele publice despre aceste structuri de rezistenţă nu existau. În schimb, militarii contabilizau doctrinar aceste forţe, alături de Armată, trupele Ministerului de Interne, gărzile patriotice, detaşamentele de tineret, formaţiunile de apărare civilă şi for­ma­ţi­u­nile Crucii Roşii. Conform generalilor Ion Gheorghe şi Corneliu Soare, care pre­zintă structura sistemului apărării na­ţi­o­nale de la acea vreme în lucrarea lor "Doc­trina militară românească 1968-1989" (Ed. Militara, 1999), formaţiunile de rezistenţă, inexistente în timp de pace, se preconiza a fi organizate la război, pentru a duce acţiuni de luptă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.


REŢEAUA "R"
Într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­o­nal în urmă cu câţiva ani, colonelul Remus Ghergulescu, comandant în anul 1989 al Batalionului 404 Cercetare prin paraşutare în dispozitivul inamic - unitatea de forţe speciale a Armatei din acea vreme, a vorbit pentru prima dată după 1989 despre existenţa acestor formaţiuni de rezistenţă.

"La nivelul MApN pentru constituirea forţelor de rezistenţă în cadrul «războiului întregului popor», doctrina de atunci, erau selecţionaţi re­zer­vişti care majoritatea îşi sa­tisfăceau stagiul militar în unităţi şi subunităţi de cercetare a trupelor de la diverse eşaloane", spunea ofiţerul. "Am această convingere, deoarece în unele situaţii în care mergeam la Centrul Militar Judeţean pentru a-mi actualiza situaţia rezerviştilor, ce urmau să fie mobilizaţi în caz de mobilizare, unii dintre ei erau scoşi din evidenţele unităţii şi transferaţi în mapa «R». Care şi pentru Centrul Militar era o necunoscută. Aceasta înseamnă că în situaţii de mobilizare se creau structuri conduse de alte structuri din organigrama MApN", îşi întărea Remus Ghergulescu afirmaţiile.

Totodată, cercetaşul a rememorat o discuţie pe care a avut-o în 1990 cu generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, care era contrariat de activarea reţelei în timpul evenimentelor. "Venind vorba despre «terorişti» şi-a exprimat convingerea că «unele structuri pregătite pentru a acţiona în urma unei intervenţii străine au fost activate», dar nu îşi explica cum şi de către cine, deoarece mapele referitoare la aceste planuri le-a găsit, ulterior, intacte, sigilate, în fişetul din biroul pe care îl avea în sediul MApN", ne-a spus colonelul.

Referiri la această reţea secretă a avut şi colonelul Anghel Constantinescu, ofiţer în "centrala" Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major (DIA) în decembrie '89, într-o autobiografie a sa. "Este incredibil cum aproape nimeni nu a înţeles acţiunile diversioniste ale celor de pe statul «R» din care sunt convins că făceau parte şi destui cercetaşi care s-au instruit în cadrul Batalionului 404 Cercetare cu câţiva ani în urmă", spunea regretatul ofiţer-cercetaş.


CENTRUL DE COMANDĂ
Degeaba se întreba generalul Ştefan Guşă cum de a găsit în fişetul său mapele cu evidenţa luptătorilor din "Rezistenţă" intacte şi sigilate, întrucât la acestea aveau în primul rând acces cei care o coordonau. Aşadar, la centrele militare judeţene se centralizau într-un dosar special aceşti luptători, iar pe dosar era scris "R".

La acest dosar nu avea acces decât comandantul Centrului Militar Judeţean, în documentele căruia era păstrat. Mai departe, dosarul era scos doar la ordin şi în momentul în care avea nevoie ofiţerul însărcinat de la Bucureşti cu această problemă. Întreaga Reţea "R" era coordonată de Direcţia Informaţii din Marele Stat Major (DIA) şi, fireşte, la nivelul conducerii acesteia evidenţa luptătorilor din "Rezistenţă" era ţinută strict. 

Pavel Coruţ, şeful Biroului Contraspionaj din DIA între 1985-1989, a descris şi mai în amănunt senatorilor din Comisia care investiga evenimentele din 1989 organizarea acestei reţele. "În afară de Securitate, pe teritoriul României se afla şi Reţeaua 246 a Direcţiei Informaţii a MstM despre care bănuiesc că va vorbi amiralul Dinu Ştefan. Reţeaua 246 - Internă a fost creată în 1975 pentru a preveni invadarea României fără posibilitatea de ripostă.

Invadarea putea să fie din orice direcţie. Nu s-a făcut împotriva unui anumit inamic. După evenimentele din 1968, când tensiunile dintre România şi URSS au fost mari, s-a luat hotărârea ca pe întregul teritoriu românesc să se creeze grupuri speciale de cercetaşi ascunşi care să rămână pe teritoriul vremelnic ocupat, sub conducerea unei rezidenţe şi în caz de ocupare să desfăşoare activităţi de culegere de informaţii şi de transmitere către MstM. Aceasta era Reţeaua 246. Ea era condusă de rezidenţi din Direcţia Informaţii, Secţia a II-a, prin ofiţeri activi în rezidenţă, ori cercetaşi rezervişti din rândul ofiţerilor, subofiţerilor şi sergenţilor.

În 1989, în timpul evenimentelor, este singurul organ informativ care a rămas neafectat, pentru că Securitatea - prin diversiune - a fost blocată şi a încetat să mai culeagă informaţii pe data de 22 decembrie", a spus Pavel Coruţ. După cum reiese din aceeaşi stenogramă nr. 46/14.02.1994, Pavel Coruţ a arătat că unitatea era condusă de colonelul Şarpe Paul, adjunctul operativ al şefului DIA, iar Spătaru Dumitru şi Bobei Zaharia erau şefii reţelei propriu-zise. Totodată, ofiţerul a precizat că la 17 decembrie au plecat în teritoriu astfel: la Timişoara, mr. Pleşan Dumitru, în Ardeal - Cluj, Bistriţa, col. Vasile Păstrăvanu, în Moldova - cpt. Tohan Nicuşor. Din investigaţiile noastre jurnalistice un singur lucru este în dubiu, acela că denumirea reţelei era "246". Varianta corectă pare a fi "236".
ORGANIZAREA "REZISTENŢEI"
În cursul anului 1987, după revolta muncitorilor de la Braşov, ofiţeri din diferite structuri ale Armatei au început să fie convocaţi pentru a fi instruiţi în ceea ce priveşte formaţiunile de rezistenţă. Majoritatea acestor ofiţeri aveau sau urmau să aibă atribuţii în conlucrarea cu reţeaua secretă. Nu în­tâm­plător, mulţi dintre ofiţeri fuseseră deja detaşaţi la Gărzile Patriotice, pentru că acestea erau acoperirea perfectă pentru luptătorii care erau încadraţi în "Rezistenţă".

Un document secret la acea vreme elaborat de Statul Major al Gărzilor Patriotice existent la Comitetul de partid al unui sector din Bucureşti după care au învăţat militarii este chiar "Planul de seminar - privind pregătirea şi ducerea luptei de rezistenţă pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de inamic". Astfel, că organizarea şi încadrarea formaţiunilor de rezistenţă au ca principii de bază: conducerea de partid a acestor formaţiuni, conspirativitatea, voluntariatul şi principiul teritorial.

În documentul respectiv se face distincţia clară între organizarea unităţilor militare şi cele ale formaţiunilor de rezistenţă, cerinţa primordială fiind "înlăturarea şablonismului" şi o structură foarte mobilă pentru cele din urmă. Dacă pentru zonele de câmpie şi în localităţi erau vizate să predomine formaţiuni mici, pentru cele de deal, munte şi deltă erau preconizate formaţiuni de rezistenţă puternice.

Conform documentului, structura organizatorică a formaţiunilor de rezistenţă cuprindea: organe de conducere, formaţiuni de rezistenţă înarmate şi formaţiuni de sprijin. În privinţa formaţiunilor înarmate, documentul secret arăta că nucleul de rezistenţă era localizat la nivelul fiecărui sat, în oraşe, întreprinderi, cartiere, din trei-cinci oameni desemnaţi în perioada de necesitate, iar aceşti oameni reprezentau viitorii comandanţi.

Pe structura nucleului de rezistenţă se constituia echipa de rezistenţă, formată din 15-30 de luptători şi mai mulţi. Această echipă de rezistenţă avea în compunere un comandant, un loc­ţi­itor politic, un locţiitor comandant şi două-trei grupe a câte cinci luptători. Unele echipe puteau fi specializate în probleme de cercetare - informare, minare - distrugeri, transmisiuni, armament, propagandă etc.

Planul de seminar mai specifica faptul că echipele de rezistenţă se formau pe comune, întreprinderi, cartiere, iar într-un judeţ erau între 70-90 de echipe, totalizând 1.000-2.000 de luptători. Mai multe echipe de rezistenţă formau grupul de rezistenţă, cu 100-150 de luptători. La rândul său, grupul de rezistenţă avea comandament, un locţiitor politic şi stat major. Apoi, trei-cinci grupuri de rezistenţă şi echipe independente, adică 500-700 de lup­tă­tori în faza iniţială, alcătuiau detaşamentul de rezistenţă. Acesta avea ca arie de operaţii o zonă geografică distinctă sau un oraş cu împrejurimile sale. Eşalonul superior al detaşamentului era gruparea de rezistenţă şi brigada de rezistenţă.  


OAMENII REŢELEI
Ţelurile membrilor reţelei de "Rezistenţă" vizau acţiuni de informaţii, diversiune, propagandă, sabotaje îndreptate împotriva forţelor străine, în condiţiile în care acestea ocupau întregul teritoriu sau anumite părţi ale României. Cei pregătiţi să rămână în aceste zone ocupate de inamic aveau diferite profesii, erau şi tineri şi oameni în vârstă, şi intelectuali, dar şi muncitori şi agricultori, abil mascaţi şi gata să fie activaţi prin anumite semnale, parole etc.

"Planul de seminar" pe care l-am amintit trece în revistă calităţile pe care trebuia să le îndeplinească luptătorii din rezistenţă. Printre acestea sunt enunţate "devotamentul faţă de patrie şi ură neîmpăcată faţă de duşmani", "spirit de sacrificiu, tărie morală, capacitate de a rezista în cazul în care sunt capturaţi" şi "cunoaşterea politicii partidului nostru şi traducerea ei în viaţă în teritoriul vremelnic ocupat".

Calităţile fizice avute în vedere erau "rezistenţa la eforturi fizice prelungite, la intemperii, calităţi atle­tice, de luptă corp la corp, alpinist, îno­tător, schior; să poată duce în spate cel puţin 40 de kilograme". În acelaşi timp, calităţile militare ale unui luptător în rezistenţă erau "bun cunoscător ai armamentului şi tehnicii, trăgători de elită, bun cercetaş, vigilenţă şi respectarea re­gulilor de conspirativitate, să poată folosi mijloace explozive şi de transmisiuni, să poată acţiona uşor noaptea".


MOTIVELE ACTIVĂRII "REZISTENŢEI"
În decursul anului 1989, informaţiile privind schim­bările din Europa de Est şi care erau preconizate să ajungă şi în România curgeau întruna la Bucureşti. Însuşi viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, care, după cum am văzut coordona şi formaţiunile de rezistenţă, ne-a prezentat într-un interviu acordat Jurnalului Na­ţi­onal detaliile uneia dintre informările primite de el de la ataşatul militar la Belgrad, în octombrie 1989.

"Fostul meu omolog iugoslav general locotenent Geor­gio Iovicic l-a invitat pe ataşatul militar român la Belgrad, colonel Manea Dumitru pentru a-i face o in­formare cu unele probleme de un deosebit interes pentru ţara noastră. După ce şi-a justificat iniţiativa ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România.

Sursele din care pro­ve­neau informaţiile nu ne erau dezvăluite. Totuşi, ni s-a dat a înţelege că datele au fost obţinute din capitalele unor ţări vecine nouă, ca Budapesta, Sofia şi Moscova unde el personal făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute cu mediile militare şi politico-militare din aceste ţări rezulta că la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare", ne-a spus viceamiralul. Ge­ne­ralul sârb a menţionat României socialiste, conform şefului DIA, "că vor fi organizate mai întâi pă­trun­derea unor grupuri de indivizi pregătiţi special, care sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti".

Mai de­par­te, Belgradul arăta că planul avea două etape. "În prima etapă se avea în vedere declanşarea de agitaţii şi tulburări în oraşele de graniţă a căror populaţie, fiind neomogenă şi având un mai larg acces la mediile de informare străine, era apreciată mai vulnerabi­lă şi deci mai decisă să înlăture regimul politic din România. În a doua etapă se avea în vedere extinderea revoltelor în marile localităţi din interiorul ţării. Au­to­rii provocărilor contau în primul rând pe starea de ne­mulţumire generalizată a societăţii româneşti ajunsă la limită, căreia nu-i mai trebuia din afară de­cât un mic impuls pentru a declanşa o revoltă la nivel naţional", l-a avertizat pe şeful DIA omologul sârb.  


"VIRUSAREA" REŢELEI
Informarea venită de la generalul sârb, coroborată cu altele de o aceeaşi gravitate, a condus la apelarea şi la soluţia ultimă, Reţeaua de "Rezistenţă". După fuga lui Nicolae Ceauşescu, conducerea Armatei nu avea cum să nu cunoască existenţa luptătorilor. Iar acest lucru este evident din ceea ce declară generalul Victor Stănculescu, ministru al Apărării din ziua de 22 decembrie '89, cel care a preluat acest portofoliul după moartea generalului Vasile Milea.

"Contam pe o schimbare radicală şi ştiam că erau pregătite apărări ale lui Ceauşescu, în cadrul luptei întregului popor, zisă, în spate, dacă suntem ocupaţi de ruşi, că ruşii erau principala ameninţare. Din '68 ăsta a fost ina­micul", i-a declarat generalul scriitorului Alex Mihai Stoenescu într-un dialog relatat în cartea "În sfârşit adevărul..." (Ed. RAO, 2009).

Însă, chiar în după-amiaza de 22 decembrie '89 a fost anunţat la televiziune ca ministru al Apărării al noului regim, generalul Nicolae Militaru, agent dovedit al GRU - serviciul de informaţii al Armatei Roşii, iar numirea a fost oficială prin Decretul nr. 3 din 26 decembrie 1989 semnat de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu.

Generalul Nicolae Militaru, care avusese înainte de a fi trecut în rezervă pentru legăturile sale cu sovieticii funcţii înalte în Armată, cunoştea despre existenţa reţelei. De asemenea, este foarte probabil ca, încă dinainte de activarea reţelei, aceasta să fi fost "virusată" de GRU. În fond, formaţiunile de rezistenţă erau concepute şi după modelul sovietic al partizanilor, care acţionaseră în al doilea război mondial împotriva Germaniei naziste, iar GRU nu putea neglija o reţea înfiinţată mai ales pentru riposta îndreptată împotriva Armatei Roşii, în cazul unor operaţiuni ale acesteia în România.

Nu este exclusă nici posibilitatea unei cooperări secrete dintre comanda sau anumite componente DIA şi GRU, pentru realizarea agendei de reformare gorbaciovistă a ţărilor Tratatului de la Varşovia. Odată pornit mecanismul activării luptătorilor din "Rezistenţă", care aveau dinainte stabilite locuri de observaţie, de tragere, depozite secrete de armament, parole de recunoaştere şi misiuni de executat, acesta a devenit complicat de oprit.


Nu rataţi!
Citiţi în numărul următor despre ma­nualul după care acţionau teroriştii.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de