Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ramona Stancu s-a născut la 16 decembrie 1989 in centrul Bucureştiului, la Spitalul Colţea. Răzmeriţa incepuse la Timişoara, iar Bucureştiul vuia de zvonuri. Mama Ramonei nu a ştiut prea bine ce se intămplă pănă a ajuns acasă. Işi aminteşte şi astăzi emoţiile puternice şi frica teribilă care o cuprinseseră in acele zile.
Ramona Stancu s-a născut la 16 decembrie 1989 in centrul Bucureştiului, la Spitalul Colţea. Răzmeriţa incepuse la Timişoara, iar Bucureştiul vuia de zvonuri. Mama Ramonei nu a ştiut prea bine ce se intămplă pănă a ajuns acasă. Işi aminteşte şi astăzi emoţiile puternice şi frica teribilă care o cuprinseseră in acele zile.
Spitalul Colţea, de la Piaţa Universităţii, s-a aflat chiar in mijlocul evenimentelor la 21-22 decembrie â89. Maria Stancu povesteşte cum a stat cu frica-n săn după ce şi-a născut fetiţa, la 16 decembrie. "Se vedea afară de pe fereastră, dar atunci eu nu realizam foarte bine ce se-ntămplă. Imi dădeam seama că e ceva grav, adică se trage, dar nu realizam. E o revoluţie, cineva se revoltă, dar ce se-ntămplă? Căci nimeni nu ne spunea nimic. Toată lumea se agita, medicii, asistentele. Intr-un final am realizat."
INTRE FRICÃ... ŞI FRICÃ...... Ca şi celelalte mame din maternitate, femeia se zbătea intre teama provocată de evenimentele din stradă şi cea de a nu suferi o traumă din cauza neliniştii de după naştere. "Emoţiile erau foarte mari. Eu atunci eram lăuză şi imi făceam tot felul de griji să nu se-ntămple ceva, pentru că in perioada asta e foarte riscant. Eram foarte ingrijorată. Mă uitam pe fereastră, dar nu foarte mult. Tot timpul eram aşa, conştientă de lucrul ăsta, şi mă retrăgeam", povesteşte Maria Stancu. Soţul şi rudele n-au putut să o viziteze, iar ea a rămas singură: "N-aveau cum să ajungă la mine. Le era frică să iasă din casă şi au venit foarte tărziu. Soţul a ajuns la mine in cele din urmă şi s-a intors la mătuşa mea, să rămănă peste noapte acolo. Doar la telefon am sunat de la spital, şi atăt. După aia au venit la mine pe 18, dar au stat foarte puţin. Vizitele erau foarte scurte şi nu peste noapte, pentru că ne era foarte frică să nu se intămple vreo nenorocire", spune mama Ramonei. Nu se declanşase răzmeriţa şi in Bucureşti in primele zile după Timişoara, dar zvonurile erau din ce in ce mai multe, iar agitaţia se simţea in aer. Europa Liberă emitea spre toate casele romănilor şi dădea avertismente. Toţi se aşteptau la o izbucnire in orice moment, iar la maternitate situaţia era din ce in ce mai tensionată.
MAREA BUCURIE. "Am stat la spital pănă pe 21, cănd a venit soţul şi m-a scos. Eram foarte şocată de ce se-ntămplă, pentru că eu nu ieşisem afară şi acum era foarte multă lume pe stradă. A venit un coleg de serviciu cu maşina şi m-a luat. Nu inţelegeam ce se-ntămplă. Se urcau pe capota noastră şi ne făceau semnul victoriei. Ne spuneau toţi să-i punem numele fetiţei Victoria, dar deja stabilisem numele fetiţei cu naşii şi nu puteam să mai dăm inapoi. Aş fi vrut să se numească Victoria, dar deja stabilisem Ramona Mihaela, după numele fetei celei mari a naşei.
Spitalul Colţea, de la Piaţa Universităţii, s-a aflat chiar in mijlocul evenimentelor la 21-22 decembrie â89. Maria Stancu povesteşte cum a stat cu frica-n săn după ce şi-a născut fetiţa, la 16 decembrie. "Se vedea afară de pe fereastră, dar atunci eu nu realizam foarte bine ce se-ntămplă. Imi dădeam seama că e ceva grav, adică se trage, dar nu realizam. E o revoluţie, cineva se revoltă, dar ce se-ntămplă? Căci nimeni nu ne spunea nimic. Toată lumea se agita, medicii, asistentele. Intr-un final am realizat."
INTRE FRICÃ... ŞI FRICÃ...... Ca şi celelalte mame din maternitate, femeia se zbătea intre teama provocată de evenimentele din stradă şi cea de a nu suferi o traumă din cauza neliniştii de după naştere. "Emoţiile erau foarte mari. Eu atunci eram lăuză şi imi făceam tot felul de griji să nu se-ntămple ceva, pentru că in perioada asta e foarte riscant. Eram foarte ingrijorată. Mă uitam pe fereastră, dar nu foarte mult. Tot timpul eram aşa, conştientă de lucrul ăsta, şi mă retrăgeam", povesteşte Maria Stancu. Soţul şi rudele n-au putut să o viziteze, iar ea a rămas singură: "N-aveau cum să ajungă la mine. Le era frică să iasă din casă şi au venit foarte tărziu. Soţul a ajuns la mine in cele din urmă şi s-a intors la mătuşa mea, să rămănă peste noapte acolo. Doar la telefon am sunat de la spital, şi atăt. După aia au venit la mine pe 18, dar au stat foarte puţin. Vizitele erau foarte scurte şi nu peste noapte, pentru că ne era foarte frică să nu se intămple vreo nenorocire", spune mama Ramonei. Nu se declanşase răzmeriţa şi in Bucureşti in primele zile după Timişoara, dar zvonurile erau din ce in ce mai multe, iar agitaţia se simţea in aer. Europa Liberă emitea spre toate casele romănilor şi dădea avertismente. Toţi se aşteptau la o izbucnire in orice moment, iar la maternitate situaţia era din ce in ce mai tensionată.
MAREA BUCURIE. "Am stat la spital pănă pe 21, cănd a venit soţul şi m-a scos. Eram foarte şocată de ce se-ntămplă, pentru că eu nu ieşisem afară şi acum era foarte multă lume pe stradă. A venit un coleg de serviciu cu maşina şi m-a luat. Nu inţelegeam ce se-ntămplă. Se urcau pe capota noastră şi ne făceau semnul victoriei. Ne spuneau toţi să-i punem numele fetiţei Victoria, dar deja stabilisem numele fetiţei cu naşii şi nu puteam să mai dăm inapoi. Aş fi vrut să se numească Victoria, dar deja stabilisem Ramona Mihaela, după numele fetei celei mari a naşei.
Â
Abia in momentul cănd am ajuns acasă şi am analizat lucrurile şi le-am pus cap la cap m-am bucurat", povesteşte Maria. Şi s-au mai bucurat cu toţii o perioadă, pănă cănd efectul evenimentelor s-a pierdut⦠"Vedeam la televizor reportajele şi ziarele pe care zilnic le cumpăram. Şi tot timpul spuneam să păstrăm ziarele astea ca să vadă şi fetiţa ce s-a-ntămplat. Dar cu timpul nu le-am mai păstrat. Le-am aruncat. Şi a trecutâ¦" Apoi au venit greutăţile. Au trecut şi ele, iar acum, Maria şi Nicolae Stancu se bucură de o majoră frumoasă şi cuminte, care invaţă bine.
  |
| Â PETRECERE. Ramonei nu i-a trecut nici o clipă prin cap că serbează şi majoratul Revoluţiei |
Â
Â
PLANURI DE VIITOR. Ramona Stancu este acum elevă la Liceul Neculce din Bucureşti şi vrea să devină farmacistă. A aflat că s-a născut in mijlocul răzmeriţei, chiar in centrul evenimentelor, dar asta nu-i spune prea multe. "Am aflat prin clasa a V-a, pe la 11 ani. Atunci am conştientizat că m-am născut la Revoluţie, dar n-am simţit nimic, pentru că nu ştiam cum a fost inainte", spune Ramona. "Şi acum mama imi spune că Revoluţia a-nceput din cauza mea. Pentru că m-am născut eu pe 16, şi atunci s-a declanşat la Timişoara", povesteşte fata răzănd. Cu toate astea, nu poate inţelege prea bine despre ce e vorba. "Nimeni nu prea realizează, din moment ce suntem de vărsta asta. Nu pot să-mi imaginez nici cum mi-aş fi făcut majoratul dacă nu se intămpla asta. Pe de-o parte poate era mai bine, pentru că acum invăţămăntul e la pămănt. In unele licee, nu in toate. Au apărut nişte filme pe internet cu elevi care-şi bat profesorii. Atunci nu se putea intămpla asta", spune Ramona. La petrecerea de majorat, care i-a ieşit exact aşa cum şi-a dorit, nu s-a găndit nici o clipă că sărbătoreşte in acelaşi timp şi 18 ani de la evenimentele din decembrie â89. Nici că este unul dintre copiii Revoluţiei. "Eu nici nu-mi dau seama că atunci chiar au murit oameni. Mi-a povestit mama, am auzit că a şi murit o fată in salon. A fost impuşcată cănd se uita pe geam. Cănd am aflat, m-am speriat pentru ea, dar din moment ce n-am păţit nimic, am fost puţin indiferentă", mărturiseşte fata. Ca şi părinţii ei, Ramona se bucură că s-a schimbat ceva cu 18 ani in urmă, in luna decembrie. Şi aşteaptă un viitor mai bun. "Nu putem să ne plăngem foarte tare, dar pentru noi a fost foarte greu. Sperăm să fie mai bine pentru ei şi pentru copiii lor. Ne-am aşteptat la ceva mai bun, dar ne-am dat seama că nu se poate. Nu poţi să treci aşa, direct, dintr-o dată să ajungi sus. Toate cu timpul... Noi suntem optimişti şi sperăm să fie bine pentru copiii noştri şi pentru nepoţei", spune Maria Stancu, mama Ramonei.
Libertate, te iubim!
- de Paul Rogojinaru
  |
| Â NEPÃ...SARE. Nici unul dintre ei nu se mai găndeşte astăzi la ce a fost cănd s-au născut |
In acel an ââ89, nici părinţii adolescenţilor de astăzi nu ştiau cum se va derula viitorul. Toţi clocoteau de vise, iluzii, perspective. Se vedeau deja in poziţia occidentalilor, care, muncind normal, in servicii oarecare, se bucurau de case spaţioase, maşini şi vacanţe fără griji. Cu fiecare an trecut, visele au inceput să devină coşmaruri. Aceleaşi "case" inghesuite intr-un bloc, acelaşi transport in comun ultraaglomerat, aceleaşi vacanţe făcute cu economii la sănge. Şi dacă, după 18 ani trecuţi, inşişi părinţii nu au busolă, cum pot găsi copiii "vestul"? Nelămuriţi de părinţi care nu au ei o explicaţie, abandonaţi de guverne ce nu i-au luat in calcul, minţiţi de o societate ce nu pune preţ pe ei, copiii Revoluţiei incearcă să-şi găsească singuri rostul şi menirea. Fie că vor să lucreze in străinătate, fie că vor să rămănă aici, toţi au aceeaşi intrebare pe buze: "Dar cum va fi măine?". Şi dacă nu vor găsi aici un MÃ...INE viabil, vor fi unii care poate vor lua Premiul Nobel, dar... sub altă cetăţenie.
Gabriela locuieşte pe Strada Prelungirea Ghencea intr-un apartament modest cu două camere. Mama sa a divorţat la un an după naştere şi a crescut-o singură. Aşa cum a putut. De aceea Gabi are o dragoste dublă faţă de mamă. N-a cunoscut răsfăţul cuvăntului tată. Poate şi din cauza asta, Moş Crăciun nu i s-a arătat niciodată, ci a trăit, o vreme, prin cadourile puse sub brad. Cum se simte la 18 ani? "Păi, liberă. Că nu mă verifică nimeni, nu dau explicaţii la nimeni şi nu sunt un robot... Dacă aş fi trăit atunci cănd era Ceauşescu, probabil că era mai multă poliţie. Ar fi fost nişte programe de urmat, programe care nu mai sunt acum. Şi poate ar fi fost mai multă ordine..."
ALLEZ LA FRANCE. Cum priveşte societatea? "Totul ţine de invidie. Pentru că asta ii macină pe oameni: invidia, răutatea. Cănd ai ceva şi cel de lăngă tine nu are, se simte jignit şi devine rău. Eu recunosc că sunt invidioasă pe oamenii care au mai mult decăt mine. Dar probabil că trebuie să muncesc la fel de mult ca şi ei ca să am. Dar trebuie să fac ceva care să imi placă, nu pot să muncesc oricum. Dacă aş fi nevoită să emigrez, dacă aş crede că nu imi găsesc locul aici, atunci aş emigra in Franţa. Mie imi plac oamenii de acolo şi imi place şi modul lor de viaţă. Dacă aş putea să plec, aş pleca, mai ales că acolo se plăteşte mai bine decăt aici. Cum mă văd in viitor, peste 10 ani? O să fiu la casa mea... o să muncesc..." La fel ca părinţii ei acum 18 ani, Gabi are vise, iluzii, perspective. Habar nu are că, la fel ca-n colindele copiilor din metrou, "la un colţ de cotitură" viaţa, scăpată din lesa mamei, abia aşteaptă s-o muşte pănă la sănge...
   Â
