x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Căcănăria şi cimentul sting Luminiţa

0
Autor: Sidonia Silian 25 Iun 2008 - 00:00
Căcănăria şi cimentul sting Luminiţa


Un sat sărac din apropierea Năvodariului este împresurat de două cariere de piatră şi calcar, o hazna cu reziduuri de nămol, la care se mai adaugă şi adierea de chimicale venită dinspre Petromidia. Să mai avem pretenţii să se respecte natura! Lacul Taşaul, proprietate a statului, este cunoscut ca fiind locul în care trăiesc opt specii de păsări, periclitate în lume, dar şi alte vieţuitoare protejate de legislaţia comunitară.



Se ajunge uşor la Luminiţa. Laşi Petromidia în dreapta, faci prima la stînga pe un drum de ţară, mergi, mergi, mergi – o ţii drept! –, dai de maşini de mare tonaj care scot gaze şi nori de praf ca un suprapoderal înnebunit după iahnie. Apoi treci pe lîngă Căcănărie, gîndindu-te cum ar fi dacă toţi oamenii de pe pămînt ar mînca numai iahnie. Şi intri liniştit în Luminiţa.

Luminiţa e un sat sărac ca toate satele. Un drum şi uliţe neasfaltate, conservate, care dau orăşenilor un iz de nostalgie faţă de vremea cînd – e-he-he! – copil fiind, păduri cutreieram şi case vechi-vechi, joase, nişte chichineţe din chirpici pocnit de jur-împrejurul ferestrelor precum ridurile de lîngă un ochi bătrîn de femeie. Curţi cu garduri rupte şi porţi puse de formă, numai aşa, ca să pregătească psihologic străinul că intră într-o ogradă proprietate privată, în care unele femei, în după-amiaza în care scriem rîndurile astea, stau aplecate peste un lighean şi îşi mişcă mîinile printre clăbuci şi haine murdare ca raţele de lîngă ele, dacă ar fi pe baltă. O baltă cît de mică însă nu-i. E o zi toridă, cu un soare sorbind şi cele mai pitite picături de apă, lăsînd loc unei atmosfere slinoase, prăfoase, cu cîini blegi, pleoştiţi ca umbrele sub care zac şi parcă aşteptînd noaptea ca să-şi mai îmbărbăteze zicerea despre ei, cîinii, şi lătratul la lună. Acum, cînd tocmai intrăm în curte şi dăm bineţe unei bătrîne, şi ea aplecată peste o covată cu rufe, cît să i se vadă din fustă două-trei varice şi un călcîi la fel de negru şi crăpat ca o bucată de pămînt arat primăvara, stăpînul lătrător îşi ridică încet capul şi scoate un ham! – marş d’ici! Gazdă desăvîrşită, ca orice ţăran autentic, bătrîna ne pofteşte în casă şi se porneşte: "Ne-au promis că ne trag şi nouă apă şi nu ne-au tras. Eu am fîntîna inundată, beau numai apă cumpărată, că nici de la altele nu pot bea. Toată apa din sat e sălcie şi are calcar. Şi e praf aici, nu mai zic de praf, mi s-a crăpat de tot casa cînd treceau belazurile pe aici, pe drumul din faţa casei. Sînt atît de mari, că mi se mişca televizorul", povesteşte tanti Chiriţescu, intrînd sigură în subiectul pentru care şi venisem acolo – poluarea. Ca apoi să sfîrşească apăsat: "Iar recolta este la pămînt!".

DESPRE POLUARE. Sat celebru în judeţ prin faptul că e aşezat (în ghilimele fie spus) strategic lîngă două cariere de piatră şi calcar care aparţin firmelor Lafarge şi Celco şi o groapă de reziduuri de nămol, sătenii din Luminiţa trăiesc în praf, zgomot şi pîrţuri toxice aduse cîţiva kilometri de vînt de la uriaşul Petromidia. Peste toate astea, musculiţe, muşte şi bărzăuni veniţi de la Căcănărie, nume emblematic dat de săteni gropii de gunoi vecine. "Aşa îi spunem noi, Căcănărie!" Altminteri, cireşe în copac, ioc. Porumbul, cît piciorul broaştei. Praf pe garduri ca sub mobila într-o casă în care se face curat numai cînd se zugrăveşte. Apă în fîntîni calcaroasă şi sălcie, folosită doar pentru grădină, la spălatul rufelor sau la o tocăniţă de legume. Un copil tocmai scos din spital, care, după spusele mamei, ar avea "un soi de bronşită astmatică". Şi zgomot de la belazuri, de cîteva săptămîni însă mai acceptabil. Exasperaţi de vecinul atoatebubuitor Lafarge, sătenii puseră nerv pe nerv, făcură o mică răscoală şi blocară cu bolovani drumul care trece prin vatra satului şi care era folosit de angajaţii celor două companii ca să-şi aducă piatra din carieră. Protestatara-şefă: Silvia Bighiu.

CARNETUL CU ÎNSEMNĂRI. Doamna Bighiu, trecută de prima tinereţe şi hîrşită îndeajuns prin experienţele vieţii ca s-o lase rece toate iluziile urbane, a renunţat la serviciu, şi-a vîndut tot şi s-a retras acum cîţiva ani în Luminiţa, cu gîndul să-şi satisfacă aşa, mai pe îndelete, o ultimă poftă – cît e ziulica de mare să stea pe Lacul Taşaul şi să dea la peşte. "Păi, ce credeţi? Am putut să am nişte ani liniştiţi? Cînd am ajuns aici, făceau un zgomot aşa de tare maşinile de la Lafarge, că noi nu mai ştim să facem diferenţa între un cutremur şi o implozie de la combinat." Încet-încet, cunoaşte dimensiunile întregii situaţii. Praf, bărzăuni şi miros de rahat, meri fără mere şi apă de băut numai de la magazin. În 2000, cînd Lafarge şi-a deschis punctul de lucru acolo, conducerea a strîns toţii sătenii la discuţii şi le-a arătat un contract de bună vecinătate pe viitor. "Ne-au păcălit. Ne-au dat 10-15 milioane de familie ca despăgubire, pentru că stăm într-o zonă poluată, şi ne-au pus să semnăm nişte hîrtii pe care noi nu le-am mai citit şi care apoi au fost duse la notar, ca să devină legale. Apoi, cînd le-am citit, ne-am dat seama că nu mai avem ce face, sîntem legaţi de mîini şi de picioare", povesteşte femeia. Contractul prevede că pe viitor sătenii nu mai au dreptul să ridice nici o pretenţie firmei de ciment, perfect conştienţi de zgomotul şi de poluarea care vor veni o dată cu prelucrarea pietrei. "Acum un an, doi, a venit lîngă noi şi Celco, altă firmă asemănătoare ca profil. Ăştia nici măcar n-au mai încercat să ne prostească. Doar au lipit afişe prin tot satul că o să facă angajări în special din Luminiţa." Care angajări ciuciu. "Plus mirosurile astea de-ţi pică nasul!" Parcă mai exasperată de duhori decît de zgomot, timp de o lună, femeia se aşeza frumuşel pe scaunul din curte şi cum simţea un miros, cum îşi nota pe un carneţel ora la care îl aducea vîntul de la Petromidia. Pînă cînd... "am încetat să fac şi asta, umpleam caiete degeaba!".

LISTA CU REVENDICĂRI. Într-o zi, să fie acum vreo trei săptămîni, străbătu prin fiecare cap de familie fiorul revoltei. Măcar să scape de huruiturile şi de praful care pică din maşini ca un covor alb peste curţile oamenilor. S-au adunat toţi. N-au fost mulţi, căci satu-i pipernicit, numără vreo treizeci de case. Au adus cei mai mari bolovani găsiţi pe coclauri, au blocat drumul care taie vatra cătunului... şi uite aici şoferi coborînd de la volan şi înjurînd, unii mai cu năduf şi ameninţător, alţii, oameni de la ţară ca şi ei, doar aşa de formă, încurajîndu-i însă din priviri, în timp ce dezertau ca nişte soldaţi învinşi – Pe aici nu se trece! În plină campanie electorală, primarul din comuna de care ţin, Corbu, veni rapid şi le promise că le trage apă în sat printr-un sistem modern de canalizare. "Cică are şi banii pentru asta!", spun sătenii, lucru pe care nu l-am putut verifica, întrucît, pînă la ora la care trimitem textul, proaspătul primar Marian Gălbinaşu ne-a răspuns numai scurt şi repetitiv: "Momentan, apelatul nu poate fi contactat, vă rugăm reveniţi!". Iar peste cîteva zile, Silvia Bighiu îl invită în Luminiţa pe "domnul manager Omer", un ONG-ist care le-a făcut pe 16 pagini o listă de revendicări. "Aici sînt revendicările noastre, haideţi să le citiţi!" O listă pe care femeia o ţine în mînă cu aceeaşi ardoare cu care ţinea şi undiţa spre Taşaul, adică nişte foi scrise la mînă, cu doleanţele puse una sub alta, cu liniuţă, s-o numim Luminiţa verde şi din care spicuim: un punct sanitar. O grădiniţă. Strada principală şi drumul pînă la Petromidia să fie asfaltate. Un parc în care să se joace copiii. Izolare fonică. De jur-împrejurul satului să fie plantaţi tei şi alţi copaci care să diminueze poluarea de la maşinile cu piatră care de acum trei săptămîni fac rute pe Luminiţa 2, un drum din spatele caselor oamenilor.

Sibioara cernită

  • de Andreea Tudorică
"O mînă de dobrogeni legaţi printr-o strînsă prietenie îşi petreceau cîteva zile în satul Sibioara. Se întîlneau deseori, pe malul Lacului Taşaul, lîngă o movilă antică." Aşa îşi începe una dintre cărţile sale scriitorul Titus Ceragău, un iubitor al misterioaselor locuri dobrogene.

Astăzi, lacul e acelaşi, movila antică poate încă mai este acolo, dar o mînă de dobrogeni se strîng acum lîngă o exploatare minieră de piatră. Vecinul zgomotos şi înecăcios. O linişte asurzitoare, dar plăcută înconjoară satul. E sfîrşit de săptămînă. Exploatarea doarme. După o ploaie zdravănă, care spală tot – şi praf, şi spumă albicioasă –, natura şi satul revin la normal. Un normal plăcut, liniştit şi primitor. Un capăt de lume care se termină undeva în lacul care oglindeşte suferinţa şi nemulţumirea localnicilor. La margine de sat, printre ramuri de cais gemînd de fructe se ridică, deasupra acoperişurilor caselor, oglindită în luciul apei, "fabrica de piatră". Care macină atît materia primă pentru construcţii, cît şi nervii sătenilor. Au curs zeci de plîngeri ba la primăria din comună, ba la Garda de Mediu. Au aşteptat. Dar situaţia a rămas aceeaşi.

NERVI MĂCINAŢI. O vară secetoasă şi un vînt binevenit de la răsărit aduce un strat bun de praf alb sau gri pe casele, recoltele, livezile şi plămînii sibiorenilor. "Vara este un coşmar. Dacă nu plouă, să mai spele praful, totul e ca şi nins. Iar noi inhalăm. Trece cîte un camion la zece minute. Altădată treceau şi la 15 secunde. Şi macină. Macină în continuare. Au pus două opritoare d’alea de praf, dar care nu fac faţă la cît se macină. E ca şi cum ai strecura o cisternă de apă printr-o sită de ceai", spune un localnic mîhnit. Tăiem satul de-a latul. În partea sănătoasă. Neafectată. În stînga, livadă de caişi. În dreapta, livadă de vişini. Înainte, o uliţă pietruită ce ai putea ghici că dă în drumul principal dintre Constanţa şi Năvodari. În spate, nea Vasile, care "ghidonează" de mama focului o bicicletă amărîtă, dar bună cînd ai nevoie de ea. Îşi mai pierde din cînd în cînd echilibrul, dar se redresează demn şi ne însoţeşte, făcînd piruete în jurul nostru. Mă ameţeşte, înaintînd în cercuri în jurul nostru, iar eu ameţesc la rîndul meu, învîrtîndindu-mă şi făcînd piruete în ritmul bicicletei, care nu-şi mai găseşte drumul drept. Cu greu îi urmăresc povestea, iar cuvintele mi se rotesc în cap precum roţile de la bicicletă. Îl cheamă Vasile. Linie dreaptă. Are cinci copii. Tot linie dreaptă. Are casa lîngă carieră. Viraj brusc stînga. Şi-o ţine tot aşa. Trei copii îi sînt bolnavi cu plămînii. De la praful de la carieră, zice el. Iar viraj. Dreapta. Brusc. Ziua nu se poate dormi, nu se poate înţelege om cu om din cauza zgomotului. Viraj dreapta. Lin. Brusc, o coteşte înapoi. Pleacă fluturîndu-şi pletele în vînt, trimiţîndu-ne la Victor Marin, săteanul care a luat problema în mîini, a strîns semnături din sat şi a trimis sesizări la toate forurile abilitate. Victor Marin nu e acasă, însă. Dar sînt alţi vecini nemulţumiţi de primarul şi de autorităţile care nu iau nici o măsură. "Nu am putut rămîne indiferenţi la ce se întîmplă în jurul nostru. Dar, oricum, mare lucru nu o să se întîmple. Ăştia tot o să sape aici şi în continuare. Tot ce sperăm sînt nişte filtre, care să mai diminueze major norul de praf. Ca să nu ni se îmbolnăvească toţi copiii din partea astea de sat vecină cu «inamicul»", povesteşte un alt sătean.
ÎmprĂŞtiaŢi de vÎnt. La mijloc de iunie călduros, bucuria sibiorenilor este că plouă de două zile. Totul e spălat. Şi e linişte. În carieră nu se lucrează. Doar se veghează. De luni se reia totul de la capăt. Roata se va învîrti din nou. Sibiorenii mai au nervi tari. Şi mai speră. Deşi îşi dau seama că sînt prea mici pentru un colos atît de mare precum cel al societăţii COM CM din Constanţa, care are în proprietate cariera de la Sibioara. Războiul e dur şi poate că şanse nu au. Dealul e săpat suficient de mult. "Sapă, sapă pînă s-o surpa. Şi atunci nu mai au ce să mai sape. Şi doar o să macine. Şi praful tot la noi ajunge. Şi uite aşa n-o să se mai termine niciodată. Ce-or să le facă? Nimic. Iar pe ei îi doare fix... Ar putea să pună nişte filtre, să atenueze cu apă, pentru a nu se mai împrăştia praful, dar...", continuă sibioreanul, resemnat oarecum cu situaţia actuală.

Îi zice Sibioara, pentru că, în urmă cu aproape un secol, sute de ţărani din zona Sibiului s-au refugiat pe tărîmuri dobrogene, pentru a se ocupa cu oieritul. Goniţi de sărăcie, au căutat înavuţire. Au cumpărat oi, capre şi au plecat la păşunat. Acum, sibiorenii îşi cam caută de drum. Îi alungă şi praful şi sărăcia. Copiii s-au îmbolnăvit cel mai uşor. Afecţiunile pulmonare îi vînează cel mai des. Nici un specialist nu s-a pronunţat că ar fi vina prafului de steril, dar medicii constănţeni nu exclud ipoteza, mai ales că numărul îmbolnăvirilor de acest gen din zonă este destul de mare.
Părăsim o Sibioară liniştită şi calmă. Ca după ploaie. Lăsăm în urmă caişi, vişini de o parte şi cariera de altă parte. Lasăm în urmă şi liniştea Sibioarei şi dăm piept cu tumultul Constanţei. De luni, nici sibiorenii nu vor mai avea linişte. Poate nu vor mai avea nici praf. Poate nu va mai bate vîntul şi poate va ploua.

Un drum mai de bun-simţ

Pe site-ul companiei Lafarge, la secţiunea ecologie, cîteva propoziţii explicative sînt dedicate satului Luminiţa. "În apropierea ieşirii din sat, pe circa 100 m, limita împrejmuirii caselor existente era foarte mică de drum, la circa 1,50-2,00 m. Aceste case erau poluate atît cu praf, cît şi sonor", recunoaşte compania, ca apoi să anunţe că un drum care trece prin spatele curţilor va fi noul traseu al maşinilor transportatoare de piatră de la carieră la combinat. Sătenii spun însă că, deşi aveau la dispoziţie traseul anunţat mai sus, pînă să blocheze şoseaua cu bolovani, şoferii preferau "din obişnuinţă sau nesimţire" să treacă tot prin faţa caselor. Acum, după mica revoltă la care au venit şi televiziunile locale, nu mai au încotro şi folosesc drumul ocolitor.

Rezervaţie

Lacul Taşaul adăposteşte efective importante ale unui număr de 37 de specii de păsări protejate pe plan european. Cel mai important este că există aici opt specii de păsări periclitate la nivel mondial, şi se află în atenţia BirdLife International. Situl Taşaul este proprietate de stat, intrînd în domeniul public al statului conform Hotărîrii de Guvern 2060/2004, dar nu există nici un plan de management.


24 iunie 2008
Ucigaşii de delfini
Pescarii cu Lexus ucid delfinii cu lăcomie în timpul pescuitului de calcan. De cele mai multe ori, aceste vietăţi sfîrşesc putrezind de plaje. În Cheile Dobrogei, un afacerist local, construieşte un lac fără acord de mediu şi spune că nu are nevoie de avizul vreunui "imbecil colorat politic".

Cheile Dobrogei pier pe mîna politicului
TRASEU ● Din rezervaţia domesticită în civilizaţia sălbatică
Omul de afaceri Cameliu Babinciuc îşi construieşte, sfidînd legea, hotel şi cîrciumă, heleşteie şi birouri în coasta Rezervaţiei Cheile Dobrogei. El nu se teme că îşi va pierde banii. Chiar fără avizele necesare, construieşte diguri şi mută albia Rîului Casimcea. A cheltuit pînă acum, conform declaraţiei sale, două milioane de euro. Şi merge mai departe.

La Adamclisi, ca în antichitate
DELĂSARE ● Trecutul glorios stă pe aceeaşi stradă cu prezentul indiferent

Unui turist care vine la mare i-ar putea veni ideea, după cîteva zile de plajă, să viziteze anumite locuri ce vorbesc despre istoria noastră. Ruinele din Dobrogea nu spun însă poveşti, iar în apropiere nu sînt amenajate locuri de recreere pentru călătorul obosit.


23 iunie 2008
Prădătorii de la Cheile Dobrogei
În buza rezervaţiei Cheile Dobrogei se construieşte ilegal un lac artificial de agrement, garnisit cu toate acareturile unui viitor complex turistic care va modifica habitatul zonei protejate. Deşi nu are un aviz de mediu, omul de afaceri constănţean Cameliu Babinciuc excavează zona cu aceeaşi determinare ca la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi declară că oricum el va ieşi victorios.

Templele naturii şi duşmanii lor naturali
MANIFESTUL CARAVANEI ● Nu vrem să trăim într-o ţară împuţită, sufocată de gunoaie, mutilată de buldozere şi otrăvită de poluare
Am pornit la drum în Caravana Jurnalul Naţional, pentru al cincilea an consecutiv, să descoperim pentru voi România. De astă dată, treaba noastră este să vă povestim, în cuvinte şi imagini, despre România verde, despre prietenii şi duşmanii ei.
Citeşte mai multe despre:   drumul,   apă,   drum,   praf,   luminita,   sînt,   descoperirea româniei '08,   cheile dobrogei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de