Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tropăind printr-o Dobroge prietenoasă, unde secolele se împletesc într-un „nu-ştiu-ce“, care fascinează şi care îmbie să descoperi şi noul, şi anticul, iar verdele se stacojeşte, iar stacojiul se pierde în galben, există un loc care ne face să uităm cine sîntem şi ne duce departe de treburile lumeşti. Se deschide, deşi pare că te înconjoară. Te respinge, deşi parcă te înghite. Te alină, deşi pare să te respingă.
Complexul rupestru de la Dumbrăveni, denumit „Canaraua Fetii“ a rămas o necunoscută atît pentru arheologi, cît şi pentru localnici, sau turiştii ocazionali. Îi aduni pe degete într-un sezon de vară. E temătoare şi misterioasă, deşi impresionează precum o fată bătrînă, care-şi mai aşteaptă încă ursitul. Ursit care trebuie să treacă probele de foc ale înţepăturilor de tăuni şi muşcăturilor de vipere ce împînzesc rezervaţia.
Prin anii ’80 un sătean din Cerchezu descoperea ciudatele încăperi scobite în peretele stîncos de lîngă localitatea Dunbrăveni. Cercetătorii care au venit de la Constanţa au constatat că este vorba despre un complex rupestru, structurat pe două niveluri. Urmele arheologice indicau urme de aşezări omeneşti. Ba mai mult, potrivit profesorului Neagu de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi, iubitor al Canaralei şi cercetător al măruntaielor sale, aici ar fi vorba despre nişte chilii ale unor călugări, care ar putea fi datate chiar din secolul al XI-lea.
COCLAURI. O zi apăsătoare de iunie, ameninţată de un imens nor aducător de ploaie cu tunete şi fulgere. Un vuiet venit de niciunde, dar prezent ne însoţeşte tot drumul aşa cum au făcut-o şi corul de tăuni într-un alai neprietenos, care ne însoţeşte maşina pe drumul către canara. Un drum destul de întortocheat şi destul de anevoios, pe ici, pe colo solicitînd o maşină ceva mai bine dotată. Mai greu să bată drumul vreun turist. Poate vreunul nehotărît sau împătimit de natură sau necunoscut, sau poate chiar vreunul inconştient. În rest, nici drumul, nici necunoscutul nu îmbie, deşi cîteodată ar fi bine să mai uităm de cele cunoscute şi de civilizaţie urbană. Deşi poate cîteodată, un drum bătătorit poate să aducă o mînă care să distrugă. Poate aduce o minte „întreprinzătoare“, afaceristă care să dezvirgineze mai mult sau mai puţin cu ajutorul autorităţilor locale o zonă menită să rămînă aşa cum a lăsat-o natura. Poate aşa se vrea şi această canara, unde nimic nu te trimite, nu te îndeamnă. Nici măcar vreun indicator ruginit. Nici măcar vreun panou, care măcar să te anunţe că ai ajuns într-o rezervaţie. A rămas un necunoscut. Poate doar bulgarul, despre care localnicii spun că ar fi cumpărat de la stat pădurea care străjuieşte pe o parte canaraua, să mai fi ştiut cîte ceva. O pădure, pe care, odată cumpărată de la stat, o exploatează cum vrea. De la lemn pînă la mistreţul, nu cu colţii de argint, dar de Dumbrăveni, pe care îl vînează la bunul plac. I-a făcut şi adăpătoare mistreţului înmulţit o dată cu inundaţiile din anii trecuţi, care l-au mînat către pădurea din canara. Acum bulgaru’, zic sătenii, vine din cînd în cînd cu prietenii lui, vara, la o partidă de vînătoare, iar în restul timpului mistreţii chinuiesc sătenii distrugîndu-le recoltele de porumb de la baza canaralei. Dar săteanul dobrogean, iscusit, dibaci şi abil nu se pune la mintea mistreţului. Astfel că atunci cînd dă porumbul şi e „în lapte“, aşa cum îi place mistreţului, se organizează şi fac cu schimbul în fiecare noapte de pază în lanul de porumb.
Şi acolo unde monahii, sihaştrii deh, se rugau în chiliile lor din canara, acum dumbrăveanul de canara şi-a făcut adăpost de noapte de vară cu pat şi toate cele trebuincioase şi face de planton în lan. Cum dă mistreţul cu colţii şi rîtul de porumb, cum dă şi dumbrăveanul cu petarda să-l sperie. Că altfel nu-i cale de răzbit cu ei. Că deh, sînt vremuri moderne. S-a modernizat şi dumbrăveanul. Că o piatră nu-i de ajuns. Şi nu-l sperie pe mistreţ. Aşa că dă fuga la oraş, se alimentează cu vreo 10 petarde şi sperietura e asigurată.
DAR SĂ REVENIM LA CANARA. Pe celălalt mal al văii, specialiştii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 metri, pietre mari fasonate, legate cu pămînt, resturile unui posibil zid, care marca traseul întregului complex sau conturul unei locuinţe. Locurile nu au fost cercetate în amănunte, iar inscripţiile vagi găsite pe pereţi nu au stabilt nimic cu certitudine. Din acest motiv locul rămîne încă o necunoscută. Acum a mai rămas un imens perete de calcar ros de timp, geruri şi ploi, care descoperă grotele. În aceste stînci s-au refugiat mai multe comunităţi, care sub presiunea altor populaţii mai războinice şi-au săpat locuri de refugiu structurate pe două niveluri. La baza stîncii, în adevărate peşteri se refugiau cu animale cu tot, iar deasupra şi-au creat locuri sacre sfinte, destinate purificării sufletului şi credinţei creştine. Puţinele inscripţii descoperite de cercetători nu au fost descifrate încă, iar astăzi, aproape că au dispărut. Despre ce vorbeau, ce mister ascundeau nimeni nu a aflat încă.
Acelaşi vuiet straniu ne însoţeşte în scurta noastră călătorie. Sau poate e doar liniştea apăsătoare care ne înconjoară. Sau poate este doar liniştea care apasă greu. Sau poate cine ştie, glasul vreunui comandant de navă mort pe vasul care a traversat vechiul braţ al Dunării, care trecea odată pe aici. Se zice că acum acest braţ s-a coborît în inima pămîntului. Un braţ subteran al Dunării, care străbate acest spaţiu răscolind măruntaiele pămîntului.
VESTIGII. Părăsim locul care geme de poveşti şi istorie. În viteza molcomă a roţilor, mai arunci o dată o privire înapoi. Să vezi ce laşi în urmă. O mărturie a vechiului, a milenarului? Un monument? Sau poate doar o piatră de calcar în care timpul şi-a făcut mendrele şi a săpat nişte găuri? O bucată de istorie? Un adevăr? Nimeni nu poate fi sigur. Nimeni nu ştie. Şi oricît de simplu ar părea timpul a jucat feste şi cercetătorilor. Lui nea Ion, care ne-a povestit de bulgaru’ cu pădurea de mistreţi şi de canara în timp ce cosea la baza canaralei, răsărit printre porumbul de înălţimea unui copil de 10 ani, nu-i vine a crede cînd profesorul Neagu îi spune că pe unele porţiuni n-o să aibă recoltă completă, pentru că unele locuri sînt situri arheologice. „Vezi bucăţile alea de pămînt? Unde nu ţi-a crescut porumbul? Acolo sînt situri. Dacă sapi un metru’ jumate, o să găseşti urme ale unei civilizaţii“. Nea Ion zîmbeşte în colţul gurii, mai că nu l-ar crede pe profesor dînd mai degrabă vina pe mama-natură. El e un obişnuit al locului. Deşi nu-l percepe precum profesoru’. Dar e venit de la oraş. Poate ştie ce spune. A copilărit în canara. Cînd canaraua nu era canara. Adică nu era istorie. Era doar o piatră. „Ne ascundeam prin grote. Eram mai mulţi copii. P’aici veneam des şi ne jucam. Şi găseam diverse cioburi d’alea de oale“. Şi atunci mai că-i vine să creadă ce-i spune profesorul venit de la oraş. Îşi ia coasa în spate şi o ia agale înaintea noastră. Noi mai aruncăm o privire către Canara. O barză ce păşeşte agale în lanul de prumb ne mai întîrzie o perioadă plecarea. Tacticoasă, păşind calm, se plimbă printre porumbi căutînd vreo şopîrlă sau vreo viperă. Are spor şi ospăţ bogat după cum o vedem halind din cînd în cînd. Poate că a mai sărăcit cu vreo viperă rezervaţia. Îşi ia zborul deodată spre undeva departe dincolo de canara. Lasă în urmă acelaşi loc impresionant, misterios şi apăsător totodată, pe care îl părăsim şi noi într-un colb care înghite totul în jurul nostru. Canaraua nu se mai zăreşte.
În căutarea comorii
Localnicii, cei mai bătrîni dintre ei, spun că nu există an de la Dumnezeu în care un grup restrîns de „turişti“ să nu vină în prospecţiuni după marea comoară ascunsă de haiduci. Nici localnicii nu s-ar fi lăsat mai prejos. Poliţiştii spun că în ultimii ani au fost prinşi mai mulţi „căutători de comori“ cu aparate profesionale de detectare. Oamenii legii nu sînt surprinşi de „mişcările“ active de căutare din zonă. În urmă cu un an au fost reţinuţi cîţiva tineri, care scormoneau canaraua cu o aparatură destul de rudimentară, care nu depăşea o sumă mai mare de cîteva milioane de lei. Poliţiştii s-au arătat uimiţi, pentru că în anii precedenţi astfel de grupuri fuseseră surprinse în timp scotoceau cu aparaturi care ajungeau chiar şi la cîteva mii bune de euro. Deşi zona este bogată în tot felul de artefacte, Canaraua Fetii atrage însă tot felul de indivizi avizi în căutare după comori, rămînînd cea mai scotocită locaţie.Adevăr şi legende
„Canaraua Fetii“ este o rezervaţie naturală, nu şi sit arheologic. Profesorul Marian Neagu de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi spune că pentru a declara zonă drept sit arheologic este nevoie de mulţi bani şi mult timp din cauza birocraţiei. „În ţara asta, niciodată, în nici un regim nu a interesat pe nimeni descoperirea vestigiilor de către arheologi. Decît la nivel de propagandă. Pentru a fi declarată rezervaţie arheologică, trebuie făcut un dosar stufos, care costă vreo 300 de milioane de lei. Iar procedura este foarte complicată şi durează vreo trei ani. Ei zic: «Lasă că avem destule, aşa că nu mai contează încă una“.Canaraua Fetii continuă în Bulgaria sub numele de Suha-Reka (Valea Seacă!). Arheologii bulgari studiază de peste 25 de ani bisericuţele din grotele acestui masiv carstic de vîrsta cuaternară. Una din legendele bătrînilor spune că după ce turcii au intrat în Dobrogea, mai mulţi călugări s-au refugiat în zonă şi că aceştia au început să jefuiască satele turceşti. Toate bunurile ar fi fost acunse într-o încăpere secretă. O altă legendă spune că haiducii au fost masacraţi, biserica a fost incendiată, iar în acest loc s-au stabilit turcii, care şi-ar fi ascuns bogăţiile în camerele lăcaşului şi ar fi adus femeile rămase în sat pentru a le batjocori şi a le face servitoare. Nu se ştie care dintre variante este cea adevărată, dar cert este că una dintre fetele ascunse şi siluite în stîncă, nemaiputînd suporta supliciul la care era supusă s-a aruncat de pe vîrful unei stînci. Şi de aici şi numele „Canaraua Fetii“.
26 iunie 2008
La grătar în Rezervaţia Fîntîniţa – Murfatlar
BĂTAIE DE JOC ● Fripturiştii lasă în urma lor stive de gunoaie care distrug aria protejată
De cum dă firul ierbii şi soarele începe să dezmorţească pofta de viaţă a vietăţilor mai mici sau mai mari, fie ele miriapode, apode sau bipede, week-end de week-end, Rezervaţia Fîntîniţa – Murfatlar se află sub asediu. Sute de oameni se năpustesc asupra pădurii, strivind monumentele naturii sub roţile maşinilor.
Delta, încă folosită pentru agricultură
TULCEA ● Reconstrucţia ecologică a fost abandonată
Visul lui Nicolae Ceauşescu, acela de a face din Delta Dunării unul dintre grînarele României, este încă o realitate, la mai bine de 18 ani de la moartea dictatorului.
Volbura de nisip
PLAJA SULINA ● Protecţie ecologică vs investiţii
Ultima plajă sălbatică a Europei, cea de la Sulina, este de mai mulţi ani în pericol. „Chitit“ să scoată localitatea din sărăcia în care se zbate, primarul singurului oraş din Delta Dunării aprobă de ani buni tot felul de proiecte de dezvoltare a plajei. Acestea sînt însă oprite de autorităţile de mediu, fie că e vorba de hoteluri, de parcuri eoliene sau de aerodrom.
25 iunie 2008
Căcănăria şi cimentul sting Luminiţa
Se ajunge uşor la Luminiţa. Laşi Petromidia în dreapta, faci prima la stînga pe un drum de ţară, mergi, mergi, mergi – o ţii drept! –, dai de maşini de mare tonaj care scot gaze şi nori de praf ca un suprapoderal înnebunit după iahnie. Apoi treci pe lîngă Căcănărie, gîndindu-te cum ar fi dacă toţi oamenii de pe pămînt ar mînca numai iahnie. Şi intri liniştit în Luminiţa.
Ski-jet-ul şi căluţul de mare
DIFICULTĂŢI ● Birocraţie şi neputinţă în sancţionarea intruşilor în rezervaţie
Gard în gard cu portul Mangalia, mal în mal cu bulgarii, pe o suprafaţă de 5.000 de hectare se întinde ditamai rezervaţia marină, unica de acest fel din ţara noastră. Şi dacă tot o avem, de ce să nu o protejăm, ar zice unii, sau de ce să nu ne batem joc de ea, ar zice alţii.
Coasta se surpă cu ajutor de la oameni
INUTIL ● Planul naţional de gospodărire integrată a zonei nu s-a aplicat
150-300 de metri. De la această distanţă îţi permitea o lege din 2001 să construieşti pe faleza de la malul Mării Negre. Betoane, lemn, orice.
24 iunie 2008
Ucigaşii de delfini
Pescarii cu Lexus ucid delfinii cu lăcomie în timpul pescuitului de calcan. De cele mai multe ori, aceste vietăţi sfîrşesc putrezind de plaje. În Cheile Dobrogei, un afacerist local, construieşte un lac fără acord de mediu şi spune că nu are nevoie de avizul vreunui "imbecil colorat politic".
Cheile Dobrogei pier pe mîna politicului
TRASEU ● Din rezervaţia domesticită în civilizaţia sălbatică
Omul de afaceri Cameliu Babinciuc îşi construieşte, sfidînd legea, hotel şi cîrciumă, heleşteie şi birouri în coasta Rezervaţiei Cheile Dobrogei. El nu se teme că îşi va pierde banii. Chiar fără avizele necesare, construieşte diguri şi mută albia Rîului Casimcea. A cheltuit pînă acum, conform declaraţiei sale, două milioane de euro. Şi merge mai departe.
La Adamclisi, ca în antichitate
DELĂSARE ● Trecutul glorios stă pe aceeaşi stradă cu prezentul indiferent
Unui turist care vine la mare i-ar putea veni ideea, după cîteva zile de plajă, să viziteze anumite locuri ce vorbesc despre istoria noastră. Ruinele din Dobrogea nu spun însă poveşti, iar în apropiere nu sînt amenajate locuri de recreere pentru călătorul obosit.
23 iunie 2008
Prădătorii de la Cheile Dobrogei
În buza rezervaţiei Cheile Dobrogei se construieşte ilegal un lac artificial de agrement, garnisit cu toate acareturile unui viitor complex turistic care va modifica habitatul zonei protejate. Deşi nu are un aviz de mediu, omul de afaceri constănţean Cameliu Babinciuc excavează zona cu aceeaşi determinare ca la Canalul Dunăre – Marea Neagră şi declară că oricum el va ieşi victorios.
Templele naturii şi duşmanii lor naturali
MANIFESTUL CARAVANEI ● Nu vrem să trăim într-o ţară împuţită, sufocată de gunoaie, mutilată de buldozere şi otrăvită de poluare
Am pornit la drum în Caravana Jurnalul Naţional, pentru al cincilea an consecutiv, să descoperim pentru voi România. De astă dată, treaba noastră este să vă povestim, în cuvinte şi imagini, despre România verde, despre prietenii şi duşmanii ei.
