x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

1 iulie 2004: Namoloasa - "Stiu si clipele cand i-am nascut"

0
01 Iul 2004 - 00:00
1 iulie 2004: Namoloasa -


Localitatea a avut pe vremuri si un cor celebru de folclor, pastrator de traditii si umblat prin tara si strainatate. S-a desfiintat insa pentru ca oamenii au imbatranit si nu au mai fost tineri care sa le ia locul.

"Stiu si clipele cand i-am nascut"

Are ochi albastri-azur si un zambet care ar putea ineca in el suparari cat pentru toate cele 16 suflete pe care le-a adus pe lume si inca patru pe care le-a infiat. In casa ei, saracia nu si-a putut face cuib. Durerea a dat navala cateodata si a fugit de au usturat-o chiar si pe ea calcaiele. In casa acestei femei, Dumnezeu o fi avand vreun laborator secret in care se mai joaca o data de-a facerea lumii.
OANA STANCU

La Namoloasa n-o mai fi crescand porumb. Nici locuri de munca nu-s. Nici afaceri prospere. La capatul satului, in casa unei femei cresc insa sperante pentru o lume intreaga. La 49 de ani, Maricica Ispas a nascut la viata ei 16 copii. Stirea a ajuns chiar in paginile ziarelor centrale. "Ei si? - imi comenteaza colegul Viorel - noi suntem 12 frati acasa! Asta nu e stire!" Nu, sigur ca nu e. Dar ar putea fi o poveste. O viata. O pilda.

Dupa ce s-a maritat, Maricica nu a avut copii timp de vreo doi ani. Se ruga la Dumnezeu sa vina si prunci in casnicia ei si trebuie sa se fi rugat mult or, poate, Dumnezu a fost mai des cu urechea plecata in partea asta de sub ceruri ca pe la 22 de ani a venit si primul copil, o fetita. Fivia, cum i-a placut tatalui, Vasile Ispas, sa o cheme. Un an mai tarziu vine iar o fetita - Atena - numita dupa o fata cuminte din sat. Apoi Efraim, Valerica, Samuel si Marta, si Benoni, si Claudiu, Sorin, Adrian, Ruben, Lois, Gabriela Lacramioara (ca mama a plans mult si a suferit in timpul cat a tinut-o in pantec), Rebeca, Dorin Samuel si Dionisie Kathmiel, care are acum 5 ani. Nume biblice. "Mi i-am dorit. Daca nu erau 16, ma bucuram si de unul. Dar daca aparea sarcina ma uitam la barbatul meu si imediat aparea zambetul la amandoi: "Merge si asta mai departe si gata!"" Si in ochii femeii se aprinde o lumina, semn ca nu doar credinta ei penticostala care interzice avorturile - ca si ortodoxia, ca si catolicismul, de altfel - a lucrat pentru aducerea pe lume a atator suflete.

Unde sunt 16 mai merg 4

Oamenii nu au fost totdeauna buni cu ea. Unii o tachineaza: "Mai faci, Maricico, mai faci?". "Nu pot sa zic ca nu mai fac, ca deocamdata nu mi-a murit barbatul", raspunde si ea ironic. A stiut insa de acum cinci ani, cand s-a nascut Kathmiel, ca va fi ultimul. "L-am nascut exact cum m-am nascut si eu la mama mea, cu chin, si am stiut ca va fi ultimul", spune femeia. Oamenii au tot speriat-o ca nu-i vor fi pruncii sanatosi daca sunt nascuti prea repede unul dupa altul, ca e prea batrana, ca a facut prea multi, ba la Claudiu chiar i s-a spus sa nu-l tina ca va fi un monstru, din moment ce ea facuse raze in timpul sarcinii. Maricica a avut insa acelasi raspuns de fiecare data: "Cat am un Dumnezeu, copilul meu va fi sanatos". De tremurat tot a tremurat in ziua in care l-a nascut. Are maini? Are picioare? Cum ii? Nu e monstru? Nici pe departe. O mandrete de flacau, care acum munceste in Italia cu inca doi dintre frati.

Nici cand l-a pierdut pe Samuel, ajuns la 14 ani, Maricica si Vasile nu s-au abatut de la gandul ca asta este vrerea lui Dumnezeu. Atena plecase atunci la Bistrita sa faca liceul. S-a intors val-vartej ca nici un liceu, cat de mult si l-a dorit ea, nu e mai important decat mama. "Mama e cea mai dulce fiinta", spune strangand in brate o mogaldeata blonda ca ea, cu ochi mari, pentru care si-a lasat barbatul. "M-a pus sa aleg: el sau copilul. Si am ales." In gura ei, acea declaratie de dragoste pentru orice mama reuseste sa dea sens pana si unui sablon de 8 martie.

Acum vreo 4 ani, Maricica a mai adus sub acoperisul ei patru suflete: Valeria, Sandica, Ionel si Mihaela, nepotii ajunsi la casa de copii dupa ce parintii s-au despartit si au apucat pe calea betiei. La fiecare copil a mai adaugat o camera si inca una, si inca una, pana cand casa a umplut ograda, dar parca tot ar mai fi loc pentru niste odai, ca vin si nepotii.

Program

Ritualul zilnic in casa Ispas incepe la 2 noaptea, cand suna ceasul pentru ca Atena sa plece la brutarie. Marta se scoala si ea ca sa-i ia locul in pat langa nepotelul Luis Gabriel. La 6:00 pleaca inca o tura la serviciu. La sapte fara ceva, parintii si restul familiei se asaza la masa. Atunci se impart si treburile: unii la vaca, altii la stupina, altii la camp, altii la spalat rufe, altii la facut curat in casa. Nimeni nu caraie a nemultumire. Asculta copiii? "Nu-i vorba! Ca vine parintele apoi seara si le e rusine!", raspunde prompt Marta, care nu aplica decat cate un tras de ureche in calitatea de sora mai mare. Un hol de haine si de incaltaminte, asezate toate la linie in rafturi, atesta ca fiecare isi ia rolul in serios.

Incerc sa-i retin pe nume pe copii, dar dau gres. Ma ajuta Marta si Atena cu identificarea fratilor. Se contrazic doar pentru a cata clasa trece fiecare. Mama, in schimb, stie tot si care al catelea copil e si ziua nasterii fiecaruia si tot. "Doamne, da’ cum?! Le stiu si clipele cand le-am dat nastere!"

PRINCIPII

"Dumnezeu nu-ti da copii dupa cat de rezistent esti tu. Cand ti-i da, iti da si rezistenta. Noi nu am fost crescuti sa cersim painea nimanui. Sa dam si la altii mai degraba. Tare-mi place sa am si sa dau" - Maricica Ispas, mama a 16 copii

DARNICIE

"Mai, deocamdata nu mi-a murit sotul ca sa pot sa zic ca n-o sa mai am copii. Cere-mi o vaca, cere-mi un colt de casa, dar nu copiii!" - Maricica Ispas, mama a 16 copii

30 de hectare de pamant, vitei, porci, o stupina si o gradina

Un calm in felul de a fi al femeii asteia te impiedica sa intrebi asa, ca prostu’: "Da’ nu ti-a fost greu?! Da’ ce le dai de mancare?!". Adica sunt altii cu doi copii care nu au ce pune pe masa... Ai lui Ispas nu au cerut insa nimanui un colt de paine niciodata. Munca si disciplina au fost suficiente ca sa aiba pe masa tot ce le trebuie. Are acum 30 de hectare inchiriate sau cumparate pe care creste vreo 30 de vitei, porci, tine cateva zeci de stupi de albine si o gradina. "Noi nu am fost crescuti sa cersim painea nimanui. Sa dam si la altii mai degraba. Tare-mi place sa am si sa dau", zice Maricica.

Pentru painea de zi cu zi - vreo 15 bucati - munceste Atena la brutarie. Salariul nu-l mai ia in bani, ia paine. Alte doua surori lucreaza la fabrica de confectii, baietii sunt trei plecati in Italia, in constructii.

Cei ramasi acasa respecta un ritual nescris: fiecare stie cand e randul lui sa raneasca la vite, sa le hraneasca sau sa le mulga, cand sa faca paturile, cand sa ajute la camp. Un singur "Ssssttt!" ii potoleste pe cei mai mici din galagie cat vorbim cu mama lor. Sunt veseli si s-ar juca si-n noroiul de la pompa de apa, dar nu stiu cum fac ca nu si l-au pus si pe haine. Daramite sa fie murdari pe fata sau pe la nas! "Nuuu, eu nu am avut copii mucosi!", isi apara mama reputatia. Greu i-a fost, nu poate sa zica nu. Odata a plecat din spital cu tromboflebita dupa o nastere pentru ca avea acasa un sot cu fierbinteli si copii cu oreion. O ploaie i-a inundat casa, presurile pluteau in noroi. Lauza, s-a incins cu un brau si pana seara a spalat, a facut casa luna.

Nu a fost chip s-o convinga nimeni vreodata sa-si dea vreun copil, chiar cand a fost cazul unor rude penticostale si ele. "Cere-mi orice, zicea, o vacuta, un colt de casa, o bucata din mine, dar nu copiii."

Au fost clipe cand nu avea ce le pune pe masa, au fost! "Mergeam la camp si cand lumea se oprea sa manance, noi ziceam ca mancam acasa! Da’ de unde! Acasa ne astepta niste miere si niste cas, poate", povesteste Atena, in timp ce Lois, o fetita de 12 ani, scruteaza ograda plina de tanci pe care de pe acum ii are in grija. Maricica spune ca in familia ei, cat e de mare, sfadelile nu se stiu. Suparari au mai fost, dar treceau repede, nu lasau urme. "Copiii mei m-au iubit si m-au ascultat. Daca ma vedeau suparata ca era tata-sau bolnav, atat se temeau ca de la ei m-am suparat ca faceau tot sa nu fie asa." Iar Dumnezeu a mai sarit si el in ajutor, ca, spune Maricica, Dumnezeu nu iti da copii ca stie ca vei rezista, daca ti-i da, iti da si rezistenta. Cand l-a nascut pe Adrian s-a intamplat sa nu aiba vaca de lapte. Pentru singura data in 16 nasteri, Dumnezeu i-a umplut taman atunci sanii cat sa hraneasca pruncul mai bine de un an.
Citeşte mai multe despre:   mama,   casa,   copii,   născut,   dumnezeu,   descoperirea romaniei,   maricica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de