20 iulie 2004: Avram Iancu - Ultimul zbucium de jale al tulnicului

20 Iul 2004 • 00:00

Tulnicul are o vechime de peste 2000 de ani, spun batranii. In trecut, barbatii erau cei care obisnuiau sa cante din tulnic. Astazi, traditia a fost preluata de femei.

Daca inainte vreme dealurile Iancului rasunau de cantecul tulnicului, acum satenii il pastreaza in casele lor ca pe un simbol al traditiei. Dintre mesterii tulnicari, unul singur a mai ramas sa transmita obiceiul cioplitului in lemn. Iar de cantat, tulnicaresele au luat locul barbatilor lor.

DANIELA DUMITRESCU, EUGEN CIUFU

In satul lui Iancu, cea mai vestita tulnicareasa e doamna Pogan. Sau domnisoara Pogan, cum ii spun satenii, pentru ca nu s-a casatorit niciodata. O gasim in casuta ei, pe-o coasta de deal. E bucuroasa sa vada fete noi si sa vorbeasca despre cantecul de tulnic, pe care-l stie de-o viata de la femeile din sat. E singura care-i mai stie istoria. A infiintat chiar o formatie de tulnicarese, cu care a batut tara si strainatatea. "Acum nu mai cantam, ca lumea s-o prostit de tot, iar eu am pus armele jos, ca-s trecuta."

DE LA RAZMERITA LA SEZATOARE. "Tulnicul e de cand sunt plaiurile astea. In trecut, cand nu era decat casa lui Avramut pe dealurile astea si alte cateva, oamenii erau ciubarari. Se duceau si luau lemnul din padure, il prelucrau si-l duceau la campie ca sa-l schimbe pe alimente. Intre altele, au facut si tulnice. Se spune ca satele erau pline de tulnicari, care-si incercau mestesugul pe lemnul de molid. Craisoru nostâ, ca sa-si poata aduna oamenii, suna din tulnic, apoi o venit revolutia si la fel s-a intamplat. Sunau din tulnic a razmerita", povesteste doamna Pogan. Ne spune ca sunetul de tulnic era doar "un semnal care chema adunarea". Numai barbatii se ocupau de asta. Dupa razmerite si-au vazut de treaba, iar femeile au preluat traditia. Au invatat si ele sa cante din tulnic. Semnalele erau de data asta pentru vreo sezatoare sau cand fetele voiau sa-si cheme dragutii in poarta. "Semnalele pentru chemarea dragutilor se numeau sipote, de la Ariesul care curge la vale si se loveste de pietrele astea." Dar sunetul de tulnic chema si vitele la munte, anunta incendiile si se "folosea si la joc". "Tulnicaresele au inceput a canta melodii mai saltarete si dupa ele veneau tinerii la joc."

"S-O PROSTIT LUMEA!" /b"Nici eu n-am stiut canta, dar o trebuit sa invat. In 1960 am intrat la Scoala Populara de Arta, la semifrecventa, in Cluj. Si acolo aveau nevoie de instructor de formatie pentru caminele culturale. Nu era profesor de muzica, iar mie imi placea tare sa cant din fluier si din cetera. M-au trimis la mine in sat sa invat a canta din tulnic. Si m-am dus si eu la femeile mai batrane, ca ele stiau." Domnisoara Pogan spune ca a invatat cantecul asa, ca pe o poezie. Memora linia melodica, apoi incerca s-o cante la tulnic. Dupa ce si-a facut ucenicia a primit ordin de la partid sa infiinteze o formatie de tulnicarese. "Am inceput de la sase neveste, apoi o crescut numarul. Cand satuâ o vazut ce-am facut au mai venit: "Luati-ma si pe mine, si pe mine si tot asa!"." Domnisoara Pogan se mandreste cu toate concursurile pe care tulnicaresele, imbracate in costume de moate si cu tulnicele din sat, le-au castigat in toata tara. Au fost in Zagreb, Macedonia, Grecia... "La Zagreb, la Festivalul balcanic de folclor, am fost cei mai grozavi noi, romanii cu sange de mot." "Securistii? N-am avut probleme cu ei. Atata doar ca nu ne lasau sa vorbim. Mai ales cand plecam in strainatate ne insoteau si ne spuneau ca nu avem voie sa vorbim. Ne lasau sa zicem doar din tulnic."

Domnisoara Pogan spune ca acum nu mai sunt decat vreo doua-trei formatii de tulnicarese si ca lumea din sat a cam uitat obiceiul asta din vechime. "S-o prostit lumea, nu mai canta! Cand eram eu copila rasunau dealurile a tulnice." Ne arata doua casete audio pastrate intr-o punga de plastic ca pe ceva sfant. "Astea sunt toate inregistrarile pe care le am. Sunt sunete vechi de tulnic, nu le mai are nimeni. Si nu se gasesc. Eu n-o sa pot sa le duc mai departe, ca nu am banisori. Si nici nu mai pot canta, ca-s ca baba cloanta fara dinti."

MESTERUL DE TULNICE. In satul Iancului nu mai exista decat un mester de tulnice. E Belei Nicolae, baiat de 30 de ani, care a invatat meserie din strabuni. Spune ca face tulnice o data pe an, vreo 70-80 de bucati, pentru Targul de Fete de pe Muntele Gaina. Dar pana si aici nu le cumpara decat strainii. Mestesugul tulnicelor nu e treaba usoara. Intai trebuie mers dupa lemn, "care nu-i oricare". "Trebuie sa fie molid lipsit de crengi in jos. Dupa ce se taie bradul, se loveste cu securea, se curata de scoarta si se taie in bucati de marimea tulnicului. Molidul are o sonoritate mai frumoasa si-i mai usor la caruta. Apoi, lemnul se despica cat ii de gros, se ciopleste si se da forma de trunchi de con din secure. Se pune lemnuâ sa se uste bine la soare. Ma asez apoi la scaunul de vasarit. Cu cutitoaia sau cu mezdreaua slefuiesc frumos si despic cu firezu (ferastraul cu coarda). Apoi il scobesc de miez si-l leg in mladite de jneapan." Mesterul spune ca daca doaga de la tulnic e mai subtire, atunci si vibratiile sunt mai clare. Ultima operatiune e scaldatul in zer cald, ca sa se poata inchide porii "si sa se poata canta la el". "Daâ tulnicul nu se lasa asa, trebuie primenit frumos, trebuie impistrit (pirogravura a lemnului). N-avem prea multe motive, majoritatea sunt de pe poalele camesilor populare pe care le purtau moatele."

Mesterul Belei spune ca nu castiga mai nimic din vanzarea tulnicelor. Ba mai mult, in urma cu vreo doi ani era sa intre in puscarie. "O uitat primarul ca mi-a dat aprobare ca sa tai lemnuâ si am luat sase luni cu suspendare pentru trei brazi."