x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Descoperirea Romaniei 27 iulie 2004: Petrila - Viata de miner in Petrila

27 iulie 2004: Petrila - Viata de miner in Petrila

27 Iul 2004   •   00:00

Mina e plina de pericole, iar cei care lucreaza in subteran sunt constienti atunci cand coboara in subteran ca exista varianta de a nu mai ajunge teferi la suprafata. Ei, dar mai ales familiile lor, tremura in fiecare zi la gandul unei nenorociri.

Daca ajungi, cu treburi sau ca turist, in Valea Jiului, constati ca ai ajuns intr-o alta lume. O lume sufocata de negru. De la praful carbunelui. Si nu numai de la carbune. Culoarea se pare ca a pus stapanire si pe sufletele oamenilor. Barbati, femei si copii. Speranta moare ultima. Expresia aceasta se pare ca nu este prea cunoscuta de mineri.
SORIN ANGHEL, MAGDA COLGIU

Un oras minier, situat la numai 3 kilometri de Petrosani, capitala minerilor. Daca nu esti atent, nu ai cum sa iti dai seama ca ai trecut dintr-un oras in altul. Ai impresia ca te afli intr-un cartier marginas, dar de fapt te gasesti in Petrila. Trist, mic, sarac si plin de disperare. La fel ca toate orasele de pe Valea Jiului, care inca mai respira prin aerul inecacios al carbunelui. Cei peste 25.000 de locuitori traiesc inca, desi nu se stie pentru cat timp, de pe urma mineritului. Nu e casa care sa nu aiba pe cineva la mina. Un frate, un sot, un tata, un iubit. Mina e plina de pericole, iar cei care lucreaza in ea sunt constienti cand coboara in subteran ca varianta de a nu mai ajunge teferi la suprafata nu este exclusa. Ei, dar mai ales familiile lor, tremura in fiecare zi la gandul unei nenorociri. "Cand se aude ca a fost un accident la mina tot orasul tremura. Ne cuprinde pe toti frica. Fiecare dintre noi are pe cineva care lucreaza in subteran", spune un localnic despre palpitatiile pe care le trezeste munca la 1.000 de metri adancime.

VIZITA. Am ajuns la Exploatarea Miniera Petrila dupa-amiaza. Directorul minei, Constantin Jujan, ne intampina la poarta. "Ei, in sfarsit ne mai viziteaza si pe noi cineva. Bine ati venit la noi!", sunt primele sale cuvinte, dupa care ne conduce in biroul sau. Pana acolo strabatem niste coridoare reci, asemanatoare cu cele dintr-un spital saracacios de provincie.

OFICIALI. La etaj se afla biroul cel mare, unde imediat apare si liderul de sindicat, Ion Temneanu. Gazdele noastre fac front comun si incep sa vorbeasca despre viata la Petrila, care este in fapt viata de miner. "Noi, cei care lucram in Valea Jiului, avem o imagine de oameni duri. Asta stie lumea despre noi. Asta numai din cauza mineriadelor. In realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Toata lumea se gandeste ca minerul atunci cand iese la suprafata da fuga in carciuma. Lucrurile s-au mai schimbat. O data cu disponibilizarile au cam disparut minerii betivi sau scandalagiii. Si-au luat banii si au plecat in alta parte. Celor care lucreaza acum in mina nu le mai arde de nimic. Munca in subteran este foarte grea, iar aici au ramas numai cei preocupati de soarta familiilor", spune directorul.

EXCURSIE. Dupa aproape doua ore de stat la taclale suntem anuntati ca minerii din schimbul trei se pregatesc sa coboare la locul de munca. Ne strangem in fuga lucrurile si coboram cu viteza pe scari, curiosi de parca la parter ne asteapta un mare cadou. Intram intr-o sala mare, unde cativa ortaci isi fac pontajul inainte de a-si incepe treaba. Incercam sa legam un dialog, dar nici unuia nu ii arde de vorba. Ne lasam pagubasi si mergem mai departe. Coboram cateva trepte care ne poarta pe un coridor lung. Cenusiul domina totul in jur, iar lumina este una slaba. Pe stanga sunt spalatoria si vestiarele. In partea opusa se afla magazia de lampase. Ortacii se misca plictisiti dintr-un loc in altul. Au capetele plecate, iar ochii stinsi, fara nici un pic de stralucire in ei. Se indreapta cu totii spre capatul culoarului, unde au de urcat cateva trepte tocite. Chiar daca merge in adancuri, drumul intr-acolo incepe urcand. Afara se porneste o ploaie zdravana, cu tunete si fulgere de iti sare inima din piept. Oamenii de aici parca sunt de fier. Nimic nu ii sperie. Se indreapta agale prin ploaie spre putul de unde se coboara in mina. In mod normal, drumul pana la locul de unde se coboara in subteran se face prin niste pasarele intunecate. Ortacii prefera sa mearga pe afara, chiar daca de sus curge cu galeata. Dragostea de lumina se tine bine. Siluetele lor sunt lovite de stropii mari veniti de sus, dar nu simt nimic. Minerii sunt imuni la asemenea lucruri. Parca sunt de piatra. "Ploua mereu in Vale, asa ca nu ne mai speriem noi de asa ceva", explica unul dintre angajatii minei.

CLIPE. Pentru a ajunge la locul de munca, ortacii trebuie sa coboare cu un lift la 1.000 de metri adancime. Inainte de plimbarea asta, care dureaza doua minute, se asaza langa un sir de vagonete si discuta in soapta, cu teama parca. Asteapta cuminti sa coboare. "Atunci cand e o explozie, e mare bai. Chiar daca noua nu ni s-o intamplat nimica. Pentru noi, mai e cum e. Ca noi suntem aici, in abataj, dar nevestele sau copiii nostri nu au de unde sti daca ni s-o intamplat sau nu ceva, daca om fost raniti ori nu, daca traim sau om murit", povesteste un miner, tragand cu sete dintr-o tigara. Fumeaza acum de zor. Sa-i ajunga pentru cele 6 ore de stat in abataj, unde nu are voie. Unii dintre ei s-au obisnuit cu teama. "Teama? Nu ne mai e teama. Ne-o fost la inceput, dar acum… de ne-ar fi teama, n-am putea lucra aici. Da’ ce sa facem altceva? Toti avem copii, avem familii. Nevestele nu lucra. Ar lucra, da’ unde?" Barbatul se uita la ceas, arunca chistocul jos, se inchina si pleaca spre lift. In cei 15 ani de munca la mina, a facut acest lucru de mii de ori.

DIALOG. Intram in vorba cu altul, dar refuza sa vorbeasca despre problemele lor de teama ca isi vor pierde painea. "Cu ce ne ajuta pe noi ca scrieti la ziar?" In jurul nostru se strang si alti oameni care urmeaza sa coboare in subteran. Se face o roata si stam de vorba. Unul zice o vorba, altul il contrazice, si tot asa pana cand in mijloc apare un tip derutat. "Ati venit sa scrieti de noi? Pai sa scrieti ca n-avem bani, ca suntem saraci! Lumea zice de noi ca luam bani multi, dar nimeni nu stie ca intretinerea la un apartament cu doua camere este de 4-5 milioane si ca apa potabila in Valea Jiului este cea mai scumpa din tara", spune el, dupa care isi ridica usor pe spate casca, asteptand parca alte intrebari. Dam sa mai zicem ceva, dar se aude un clopotel, semn ca minerii trebuie sa coboare. Este ultimul lot din schimbul trei care merge in mina. De acolo, de jos, unde ii lasa liftul asta infiorator, mai au de mers pana in locul unde isi desfasoara efectiv activitatea inca un kilometru.

INLOCUIRE. Schimbul efectiv se realizeaza in momentul in care toti minerii din tura care vine de la suprafata ajung la punctul de lucru. Abia atunci cei care au trudit vreme de sase ore intrerup munca. Se indreapta in liniste spre gura de jos a liftului, setosi de lumina Soarelui. Cand ies la suprafata sunt istoviti, dar fericirea se poate citi pe chipurile lor intunecate de la praful de carbune.

LIBERI. Fericirea existenta in sufletul minerilor la iesirea din subteran este pe undeva asemanatoare cu cea a elevilor care tocmai au luat vacanta si isi azvarl ghiozdanul sub pat. Cam cu aceleasi gesturi, ortacii din Valea Jiului isi predau lampasele. Mai departe ei merg la vestiare, dupa care la baie, unde cauta sa alunge mantaua de praf negru care le-a imbracat corpul. Un miner iese din tura abia atunci cand isi preda salopeta la spalatorie. Hainele sunt aruncate cu lehamite in fata usii. De aici, sunt liberi. Imbracati ieftin, se indreapta agale spre iesire. Gandul ca vor ajunge din nou acasa le umple sufletele de fericire, dar in subconstientul lor nu dispare grija ca peste o zi vor cobori din nou la un kilometru in pamant, iar familiile vor sta iarasi cu frica.

INTRETINEREA

Prea putine locuinte din Petrila beneficiaza de apa calda. Si daca au apa calda, aceasta este cu program, doua zile pe saptamana cate doua ore pe zi. Majoritatea celor din Petrila a preferat sa se debranseze de la apa calda, sperand ca, in acest fel, vor mai scuti din cheltuieli. Cu toate acestea, factura la intretinere i-ar ingrijora si pe locuitorii marilor orase. Astfel, intr-o luna de iarna, la un apartament de doua camere, o persoana a platit 3,2 milioane de lei.

MINERII SALVATORI

In caz de accident in subteran, primii care sar in ajutor sunt minerii salvatori. Pentru ca intra primii in locul afectat de explozie sau pentru oricare alt incident, salvatorii sunt selectati, pe baza de voluntariat, din randul minerilor care lucreaza in abataj. Ei sunt instruiti special pentru a putea face fata oricarei situatii de criza. Desi, in caz de accidente, se expun celor mai mari riscuri, voluntarii fac aceasta munca pentru un ban in plus. "Aici se castiga, se castiga, si, din cand in cand, se moare", le spunea minerilor interesati de acest post directorul Constantin Jujan, fost sef pentru Protectia Muncii la Compania Nationala a Huilei.

MINA

Exploatarea miniera de la Petrila implineste 145 de ani. Inainte de 1989, la Mina Petrila erau angajati peste 4.000 de oameni, acum au ramas doar 1.825 de angajati. Cantitatea zilnica de huila pe care trebuie sa o scoata din subteran minerii petrileni se ridica la 1.900 de tone. Anul trecut, ajutoarele sociale acordate de sindicat au insumat 114 milioane de lei.

ACCIDENTE

"Eu, cand ma murdaresc de sange de om, nu mai pot sa mananc doua zile. Si, din pacate, s-a intamplat de prea multe ori. Pe vremuri, ocnasii erau trimisi la munca in minele de sare. Aici, minerii nostri lucra in aer cu continut mic de oxigen. Si atunci, ei cum sa nu fie bolnavi?" - Constantin Jujan directorul Minei Petrila

PETRILA

  • exploatarea miniera implineste 145 de ani
  • inainte de 1989 erau angajati peste 4.000 de mineri
  • acum au ramas doar 1.825 de angajati
  • ajutoarele sociale acordate de sindicat anul trecut au insumat 114 milioane de lei

    Jurnal de campanie

  • Data plecarii: 21 iunie 2004
  • Distanta parcursa: 4.051 km
  • Localitati tranzitate: 394
    ADRIAN MOGOS

    Pe la amiaza, Andreea si Bogdan si-au gasit de lucru cu niste momarlani. Asa le zice localnicilor de aici. Nu au nimic de-a face cu marlania. Ospitalieri, le-au pus in traista cateva kile de branza si o smantana al caror gust si consistenta au depasit orice imaginatie culinara. Un magar de la stana bacitei Marioara a refuzat orice mangaiere a colegei noastre. Respingerea pare sa fi avut legatura cu o banderola rosie pe care Andreea a insistat sa o tina agatata de podoaba capilara. Totul pare sa se lege in aceasta zi de Andreea. A dat ochii cu magarul, a fost ziua ei. In tot acest timp Doru, Sorin si cu mine luam in piept muntele. Masina cu care suntem trage destul de greu. E cu GPL si nu are puterea pe care ar fi avut-o daca ar fi fost pe benzina. Primim ordin sa cumparam un tort cand ajungem in Petrosani. Nici o sansa sa comentam, asa ca am luat la picior centrul orasului. Din trei cofetarii, una era inchisa, cofetarul era in concediu, iar la celelalte doua singurul tort era doar intr-o reclama. Ajungem la Popasul Haiducilor. Nu avem parte de o primire deosebita din partea confratilor in ale gazetariei. Tortul pe care nu l-am adus sa fi fost motivul? Se pare ca da. Trecem la o scurta dare de seama, dupa care ne imprastiem spre zari mineresti. Magda se duce la sut. Trage? Ce sa traga, dom’le? Sutul e un schimb intre mineri. Ale lor dari de seama. Sutul si discutiile cu minerii au facut-o pe Magda sa vada mai departe de bastoanele de cauciuc de pe carca bucurestenilor. Deceniul de mineriade a palit in fata omului. Seara, Doru si cu mine ne-am dus la Lonea, unde un amic ne-a pus la curent cu ce se mai intampla in Vale. Pe de alta parte, Sorin e mandru nevoie mare. A pus-o de un interviu cu patronul echipei de fotbal Jiul Petrosani, Simota. Sorin o tine pe-a lui, Simota. Dar ce conteaza?! Omul isi face numele sau numele pe om.
  • ×