Olteni la cerere

Sarbii de la Svinita au devenit, din ratiuni practice, olteni. S-au nascut romani banateni, dar sufletul le-a ramas imprimat in sarba arhaica pe care o vorbesc, in portul sarbesc pe care il scot la festivaluri si in ritualurile stravechi.

Sarbii de la Svinita au devenit, din ratiuni practice, olteni. S-au nascut romani banateni, dar sufletul le-a ramas imprimat in sarba arhaica pe care o vorbesc, in portul sarbesc pe care il scot la festivaluri si in ritualurile stravechi renascute la fiecare sarbatoare religioasa. "Ai luat branza, dar lapte n-ai luat?" "Maine, maine." Ne-a trebuit cateva secunde bune si ajutorul batranelului din fata casei cu trandafiri salbatici ca sa pricepem acest dialog. Raspunsul a fost dat intr-o romana pura, dar intrebarea a fost de nedeslusit pentru urechile noaste. "Ce i-ati zis?", ii cerem batranului sa ne decripteze intrebarea adresata vecinului care tocmai disparuse intr-o curte, cu o punga cu branza in mana. Rade si ne explica. Pe aici, pe la Svinita, asa se vorbeste: bilingv. In satul de sarbi si romani dintre Cazanele Dunarii, fiecare graieste pe limba lui, dar tot se inteleg. Asezat in fata casei, pe un scaun, in dosul unei tufe de trandafiri salbatici, deda Simca, adica mos Simca, se incalzeste la soare. Vecina de peste drum a iesit si ea la strada. S-a asezat langa el pe un scaun si impleteste. Ia, mai trancanesc despre ce mai e in sat. In dupa-amiaza asta de sambata, nu gasesti suflet de om pe strazi. Ferestrele oblonite, portile inchise. O pisica se intinde lenesa pe o buturuga. Asta e singurul semn ca mai traieste cineva in sat. Deda Simca si vecina lui parca sunt un fel de Adam si Eva de la sfarsitul istoriei.

PROMENADA. "Nu mai e modelul dinainte. Acum e alt model. Inainte, duminica, lumea se imbraca in haine noi si se plimba de unde e acum brutaria pana la militie", imi descrie deda Simca traseul promenadei de-altadata. Acum cine sa se mai plimbe? Tinerii pleaca din sat care pe unde apuca. "Nu mai e unde sa lucra. Inainte erau aici sapte locuri, la mina de carbune, la aia de uraniu, dar acum se duc in alte tari sa lucra", imi explica serios. Dar traditii mai sunt? "Nu prea, mai mult la programe se imbraca tinerii in costum popular. Vin si sarbii de pe malul celalalt si canta, joaca", isi spune oful.

SMOCHINUL. Intr-adevar, portul sarbesc e pentru sarbatori. O marturiseste si directorul Caminului Cultural din Svinita, Jivita Balaci, Jiva, cum ii spune lumea, adica "viata". Il gasim la el acasa duminica, intr-o zi in care tot satul pare ca a inviat. Jivita, muzicant in timpul liber, tocmai venise de la o nunta, unde le zisese o cantare sarbeasca de sa nu stea nuntasii pe scaun toata noaptea. Ca sa nu se piarda obiceiurile, se tin de sarbatori. Toamna se tine "Festivalul Smochinului". "Aici sunt plantatii de smochini. Este singura zona din Romania in care se coc cel mai bine. Ajung fructele la maturitate", spune si, ca demonstratie, sotia lui, Milca, ne si pune in fata farfuriute cu dulceata delicioasa de smochine. Dac-ar avea o fabricuta, ce bine ar fi. Ar usca smochine, ar face dulceata, vin, tuica... S-ar duce faima Svinitei! Isi mangaie mustata umezita de slibovita cu care ne imbiase si pe noi si viseaza la fabricuta de dulceata.

PE STIL VECHI. Sar batorile le tin pe stil vechi si tocmai se pregatesc de Sfatul Petru, Petrovace, cum ii spune pe sarbeste. Acum se dau pere de pomana, pentru sufletele mortilor. De Pasti, se bate oul vopsit cu banul, iar de Craciun copiii care colinda vin in casa si bat jarul cu batul, sa fie anul rodnic. Fiecare sarbatoare cu rostul ei. Si fiecare casa cu sarbatoarea ei. Casele au cate un sfant si, de ziua sfantului, vine preotul si taie colacul. Se tine praznicul casei, adica si asta se duce peste generatii, caci nu e bine sa uiti sfantul casei. Nu doar sarbatorile sunt "pe vechi", ci si graiul, in Svinita vorbindu-se o forma arhaica a limbii sarbe, care nu se mai regaseste pe nicaieri.

STRAMUTATI. Ca toate satele din fosta lunca a Dunarii, si Svinita a fost stramutat cand s-au construit Portile de Fier. Oamenii au fost anuntati ca apa va cuprinde toata lunca, dar n-au crezut, au asteptat pana le-a ajuns puhoiul in pragul casei. Atunci, in 1968, si-au luat ce-au mai putut, si-au demolat singuri casele, sa mai adune ceva materiale de constructie, si s-au mutat mai pe coasta.

LA CERERE. "Noi suntem olteni la cerere", readuce Jiva povestirea mai aproape de zilele noastre. Cand s-a facut impartirea teritoriala a Romaniei socialiste, Svinita a fost inclusa in judetul Caras Severin. Cum insa la pana la Resita distanta este de cateva sute de kilometri, svinitenii au cerut sa treaca la judetul Mehedinti. "Cand m-am nascut, eram banatean. Cand m-am facut mai mare, am devenit oltean", rade Jiva si ne povesteste ca in zona sunt trei categorii de olteni: prin nastere, prin decret (cei din zona Cazanelor Dunarii, care au fost inclusi in judetul Mehedinti) si la cerere (cei din Svinita, la marginea Cazanelor, care au trecut de buna voie la neamul oltenilor).

Localizare Svinita si Eibenthal Svinita este situata pe DN 57, in judetul Mehedinti, la 40 de kilometri de orasul Orsova, pe malul Dunarii. Aici traiesc peste 90% sarbi. Pe acelasi drum, DN57, de la o distanta de 50 de km fata de Orsova, si dupa alti 6 km pe langa malul Tisovitei, asezat intr-o vale a Muntelui Almajului se gaseste singurul sat de cehi din Mehedinti.

Biserica, aruncata in aer

RUINE. Pe peretele altarului granicerii si-au scrijelit AMR-ul

Cand am ajuns la biserica din Svinita, parintele Jiva Martinovici era in mijlocul liturghiei. Doar cateva batrane si doi, trei copii venisera la slujba, restul satului fiind prea ocupat cu treburile agricole pentru a se ruga in locasul de cult. Biserica este asezata pe un deal, in partea de sus a satului, de unde se poate admira Dunarea. Dupa ce liturghia s-a terminat, parintele ne-a invitat la el acasa, sa-i cunoastem preoteasa si copiii. Este singurul preot pe bratele caruia am vazut tatuaje: o sirena in costum de baie si un sarpe incolacit pe un bat. Nu l-am intrebat insa cum de au ajuns tatuajele pe mainile lui, de frica sa nu-l suparam cu ceva.

Parintele ne-a istorisit apoi povestea vechii biserici sarbesti, din care au mai ramas acum cateva ziduri. Dupa ce satul fusese aproape stramutat, biserica, contruita in 1741, continua sa pazeasca malul fluviului. Apa ar fi ajuns in cele din urma sa o inunde, dar parintele Jiva Martinovici a continuat sa slujeasca aici intre anii 1973 si 1979. Se pare ca biserica de pe malul Dunarii a deranjat cativa oficiali comunisti, care nu suportau ca un locas religios sa fie vazut de pe vapoarele ce pluteau linistite. Parintele isi aminteste ca demnitarul comunist Constantin Dascalescu ar fi luat decizia demolarii acesteia. S-a hotarat dinamitarea acesteia. "In ziua in care stiam ca o vor arunca in aer, mi-am luat copiii si nevasta si am plecat in padure, sa nu auzim bubuitura. Dar tot am auzit-o. Si am plans atunci, si plang si acuma", spune parintele Jiva cu ochii inlacrimati. Atunci parintele i-a blestemat pe cei care savarsisera demolarea: "Si am zis: Doamne, nu le ajuta celor care au aruncat in aer biserica". Peste cativa ani, demolatorii au murit intr-un accident, tot din pricina dinamitei.

Nu s-a putut salva nimic din vechea biserica, in afara de cateva icoane si putine caramizi. Jiva Marinovici a inceput in 1981 constructia actualei biserici, dar slujbele le-a tinut, intre 1979 si 1993, intr-o baraca. Nu avea cu ce sa construiasca o alta biserica, dar nu s-a lasat. Avea o motocicleta si noaptea pleca pe santiere, dupa materiale de constructie. Parintele s-a descurcat cum a putut pentru a-si face o noua biserica. "La trei dimineata plecam cu motocicleta cu fier beton prin sat. Se cruceau oamenii cand ma vedeau", isi aminteste el.

Din biserica veche de aproape 250 de ani mai sunt acum cateva ziduri lovite de apele Dunarii. Pe peretii altarului, granicerii care-si faceau prin zona serviciul militar si-au scrijelit AMR-ul.