Sarbatoare munteneasca la Arefu

O duminica placuta de inceput de vara. Am plecat spre comuna Arefu, despre care nu stiam mare lucru. Cunosteam doar faptul ca din acest loc s-a nascut una din ambitiile lui Ceausescu: Transfagarasanul. Aveam insa sa descoperim Arefuul de azi. Un loc cu oameni veseli si primitori, un loc unde credinta in Dumnezeu si traditia sunt la ele acasa.

Am ajuns in Arefu dimineata, cand lumea incepea sa se intoarca de la slujba de la biserica. Este sarbatoare mare. Rusaliile, se implinisera 50 de zile de la Invierea Domnului. Cu mic cu mare se intorceau pe ulitele comunei, fiecare cu crengute de nuc in maini. Ne intalnim cu o batrana imbracata in costum popular. "Azi e sarbatoare mare si mergem la biserica imbracati in costume populare, mai ales noi, astia mai batranii. Iar costumele noi ni le facem", spune ea. O intrebam ce semnificatie are crenguta de nuc pe care o tine in mana. "E sfintita. E de la biserica, de la parintele Nicolae. O pui la icoana si, atunci cand te doare capul sau ceva, pui o frunza de nuc sa-ti treaca." Aflam astfel despre parintele Nicolae de la Arefu ca este un om bland, cu mare iubire de Dumnezeu, care a facut mult bine oamenilor locului. Biserica este undeva pe o colina, iar drumul urca piezis. Cand am ajuns noi, slujba era terminata. Parintele Nicolae tocmai spovedea si sfatuia cu grai molcom o familie incercata de greutati, in timp ce trei femei imbracate in costume populare pun randuiala in biserica dupa plecarea enoriasilor.

TROITE. Parintele Nicolae ne invita in casa lui, sa-i cunoastem familia, fiii lui, "preoteii" cum le zic localnicii, fiind ajutorul sau de baza. Dupa slujba de Rusalii, nu are prea mult timp de zabava, pentru ca o mana de localnici il asteptau la o troita pentru o slujba de pomenire. In Arefu exista 40 de astfel de troite ridicate de crestini din dragoste pentru cele sfinte. Aproape ca nu exista rascruce de drumuri fara o astfel de troita, iar localnicii, de la prichindei de 5-6 ani pana la batranii satului, se aduna de fiecare sarbatoare mare sa-si pomeneasca mortii dupa randuiala celor sfinte. La fel ca si oamenii, slujba de pomenire a mortilor si de sfintire a unui izvor de captare, pe care satenii l-au facut pentru familiile din apropiere, este simpla si frumoasa. Se termina cu o mana de coliva, o felie de cozonac si un pahar de vin. Nimic artificial sau imprumutat.

GRIJA. Cezar si Angela Badescu sunt acei oameni frumosi, curati sufleteste si iubitori ai acelei Romanii neslefuite, nemodificate de timp si lumi. Ai acelei Romanii proaspete, dar cu obiceiuri si traditii de sute de ani. Nu exista sarbatoare mare care sa le fie indiferenta locuitorilor din Arefu. De Rusalii, Cezar Badescu, fost director al scolii din Arefu, i-a convocat pe toti oamenii locului, cu mic cu mare, la o sarbatoare munteneasca. Forfota si mare agitatie spre amiaza. Arefenii sunt oamenii locului si nu se lasa haituiti sau navaliti de ceea ce este nou, de oriunde ar fi, de la oras sau din tari straine. Se simt agresati de ceea ce inseamna "la moda" pentru orasean, iar "trendy", "fancy" n-au trecut niciodata poarta Arefului, chiar daca apropierea de un oras mare ar putea sa o faca. Ce-i al lor e al lor! Daca au traditii, se lupta sa le pastreze. Daca au o bucata de pamant, se ocupa sa-l lucreze.

In curtea scolii incep repetitiile. Fiecare trebuie sa stie ce si cand canta. "Bai Gheorghe, ce bine c-ai venit. Credeam ca nu mai vii. Unde ti-s cioarecii, mai Gheorghe? Puneti-i mai repede", se "ratoieste" prieteneste Cezar Badescu la unul din batranii satului imbracat in port popular. Pentru toti, Cezar Badescu este cel care da tonul. Este "seful" lor. Daca el ii cheama la vreo serbare munteneasca, sunt primii. Din dorinta si iubirea lui pentru traditie, port si limba romaneasca s-au nascut cele doua ansambluri folclorice ale Arefului: cel de copii - "Izvorasul" - si cel al "veteranilor" - "Muntisorul". Pentru ca, dupa cum spunea si el, "daca nu avem traditie, port si limba nu avem nimic. Si daca nu avem grija de ele, atunci sa ne fie rusine".

OBICEIURI. Imbracati in porturi populare, arefuuenii se pregatesc de sarbatoare

OBLIGATORIU. "Io nu stiu de ce nu putem sa stam cu pantofii in picioare. Ne-a zis ca sa venim in opinci neaparat", se "plange" una din dansatoare imbracata in port popular, zambind insa in coltul gurii. Toti trebuie sa fie "echipati" din cap pana-n picioare asa cum cere traditia. Si nimeni nu vrea sa-l supere pe profesorul Badescu, care este exigent chiar si cu el insusi atunci cand este vorba despre valorile nationale. Ne uitam cu atentie la portul lor popular. Costumele acestea se transmit de la mama la fiica si de la tata la fiu. Tinerii satului nu lucreaza astfel de costume, iar batranii nu prea mai au putere. Localnicii spun ca sunt si greu de imbracat, mai ales cele pentru femei. "E destul de greu, maica, pentru noi, batranii, sa le mai imbracam, cu poalele astea pe care trebuie sa le aranjezi in oglinda. Dar sunt frumoase si le mai imbracam la sarbatorile mari. Ne place sa le purtam", ne spune Maria, in timp ce isi incalta opincile.

Ceilalti au plecat de ceva vreme spre Caminul Cultural, sub atenta supraveghere a profesorului Badescu. Serbarea aceasta munteneasca ar fi putut avea loc si in aer liber, "dar aici e munte, in cinci minute se innoreaza si ploua", spune Ion, un barbat vanjos pierdut printre ceilalti sateni veniti sa asiste la serbare. Profesorul Badescu ar fi vrut chiar ca aceasta serbare sa aiba loc in aceeasi zi cu aceea de sfarsit de an scolar, dar poate ca a fost mai bine asa. "Sunt mai frumosi copiii asa, decat imbracati in blugi", spune profesorul Badescu, inainte de inceperea serbarii. Ultimele retusuri si pregatiri. Unii-si pun ciorecii, altii verifica sonorizarea, altii repeta versurile. Gata. Totul este pregatit. Spectacolul poate sa inceapa.

Rand pe rand se perinda pe scena dansatori, "un ciobanas" de zece ani, care iubeste muntele, si cea mai valoroasa formatie de solzari ai Munteniei. Totul, intr-o succesiune compacta, intr-un tot omogen de la o generatie la alta. "Pilonul" ansamblului folcloric este nea Dicu, un batran "fluieras" de peste 70 de ani, "fara de care ansamblul nostru nu ar mai fi existat", dupa cum ar spune profesorul Badescu. Din spate vin cu putere cei mici. De la Mihaita, un copil de sase ani care invata tainele horei muntenesti, pana la Mihaela, o tanara plina de viata care stapaneste pasii dansului popular si da tonul la cantatul la solz. Sufletul animat al spectacolului a fost tot grupul "veteranilor", care au incins o hora munteaneasca sanatoasa pe scena devenita neincapatoare pentru cheful lor de joc. Praful se ridica de doi metri cu fiecare pas apasat, hotarat. Chiuituri, veselie, oameni ridicati in picioare, joc si voie buna. Si pentru ca totul sa fie complet, o hora imensa s-a format in sala Caminului Cultural, unde s-au unit cei mici cu cei mari, cei tineri cu cei varstnici, cei sobri cu cei veseli.

CULORI CALDE. Oamenii din satul Arefu povesteau ca poporul muntenesc s-a nascut o data cu portul sau. Si asa cum si-a pastrat limba, asa trebuie sa-si pastreze si portul. Serbarile din ziua de azi de la sat seamana in multe cazuri cu un fel de "Cantare a Romaniei" mai actuala, in spatii meschine ale unor camine culturale prafuite. Asta se intampla la sat. La oras, serbarile si-au luat demult portia de occidentalism si si-au pierdut culorile calde. In Arefu nimic nu e complicat. Totul e simplu si autentic. Si am plecat din acel loc multumiti ca am intalnit din intamplare, fara nici un fel de regie, ceea ce am putea numi o bucatica din poporul muntenesc. Si poate ca fiecare coltisor din tara asta ar avea nevoie de cate un profesor Badescu.