x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vidraru, santierul sufletelor inrobite

0
Autor: Andreea Tudorica Adrian Mogos 20 Iun 2005 - 00:00
Vidraru, santierul sufletelor inrobite


Debutul amenajarii hidroelectrice de pe raul Arges a insemnat un exod muncitoresc spre acest loc. La apogeul lucrarilor, aici munceau aproape 10.000 de oameni, cei mai multi venind direct din Moldova, unde tocmai se finalizase barajul de la Bicaz. Pentru foarte multi oameni, acea perioada a insemnat o mutare continua de la un santier la altul. Localnicii care au lucrat la barajul Vidraru au ramas si acum cu nostalgia acelor zile, dar mai ales cu mandria de a fi lucrat pentru Trustul de Constructii Hidrotehnice - TCH.

Viata pe santiere nu a fost niciodata usoara, iar Vidraru nu a facut exceptie. Femeile gravide, pentru ca o parte dintre muncitori erau familisti, erau duse la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeasi soarta o aveau si bolnavii sau cei accidentati la locul de munca. Postasul venea de doua ori pe saptamana. Burlacii dormeau in baraci cu grup sanitar la comun, in timp ce aceia care isi intemeiau o familie primeau o baraca cu bucatarie si cu baie. In timpul liber, regimul asigura muncitorilor o relaxare cat mai placuta. Demonstratii proletare, filme sovietice, cate un mic si o bere la o zi de sarbatoare muncitoreasca. Zeci de politisti asigurau linistea in coloniile muncitoresti, insa stapana absoluta era Securitatea. Cinci securisti aveau un birou permanent in cadrul santierului. Nu exista nici o vizita importanta a vreunui lider comunist sau sedinta la care acesta sa participe alaturi de oamenii muncii, fara ca acestia sa fie foarte bine verificati. Nici in cazul discursurilor nu se faceau exceptii. Toti cei alesi sa reprezinte clasa muncitoare in fata conducatorilor trebuia sa faca dovada unei bune purtari, dar mai ales a "elanului muncitoresc" si erau trecuti pe un tabel. Alimentarele erau foarte bine aprovizionate cu mezeluri, branzeturi, dar si cu bautura. Un pranz la cantina muncitoreasca costa 4,50 de lei, in conditiile in care salariul unui sofer pe un camion "Tatra" era de aproximativ 700 de lei.

SOFERUL. Vasile Ionescu a lucrat ca sofer pe toate marile santiere hidrotehnice din tara. A lucrat, dupa terminarea barajului, si ca mecanic pe salupa cu care mergeau navetistii pe proaspatul lac. "Era greu. Un kilogram de branza costa cam sase lei, iar unul de carne buna, cam opt, zece lei. Am fost mai mereu plecat pe la santiere. Cand am inceput, aici nu era mai nimic. Doar o mocanita cu care se aduceau lemne de la Cumpana. Nu lucram pe kilometri. Mi se spunea mie, ca sofer, la ora cutare tre’ sa fii la Pitesti. Ni se calcula motorina pe cate rezervoare consumam. In rest, lucram ca robii, zece, 12 ore pe zi", spune nea Sile, cum ii spun consatenii din Corbeni. Mai are cateva fotografii facute in timp ce conducea Tatra care i se repartizase, dar pastreaza cu sfintenie o carte editata de Hidroelectrica SA, succesoarea TCH, in care sunt trecuti toti cei care au lucrat de-a lungul timpului la amenajarile hidrotehnice din tara. Sotia lui nu a fost multumita niciodata de meseria pe care o avea barbatul ei: "Statea foarte mult timp plecat. Dar aducea bani in casa. Cand s-a terminat cu santierele, tare mult m-am bucurat".

STAGIARUL. Petre Stricher trebuia sa fie repartizat la absolvirea facultatii de hidrotehnie la unul dintre santierele hidrotehnice din tara. Fiind bucurestean, a ales sa vina la TCH, la Vidraru, pentru ca era mai aproape de casa. A ramas impresionat de desele vizite facute de seful statului: "Gheorghiu-Dej a venit in vizita, in zona, in februarie ’61. A venit pentru ca nu stia ce sa se atace, pentru ca erau in plan doua mari proiecte: asta de pe Arges si unul de la Cluj. Un proiect pentru o hidrocentrala pe raul Arges exista inca din perioada interbelica, cand inginerul Leonida facuse un studiu de fezabilitate pentru un baraj in arc. In februarie au venit de la Bicaz primele grupuri de specialisti, apoi au inceput, o luna mai tarziu, sa vina si muncitorii". In scurt timp, numarul celor veniti sa-si castige painea ajunsese la 7.500, iar personalul TESA era destul de numeros, asa cum marturiseste inginerul pensionar. Aproximativ 20% de muncitori, in timp ce un inginer stagiar avea in subordine 60 de oameni. Petre Stricher locuieste acum in baraca destinata atunci directorilor, dar nu poate uita soarta utilajelor: "La finalul lucrarilor, ce s-a mai putut folosi a fost dus pe alte santiere, ce nu a fost facut cadou popoarelor prietene. La sfarsitul anilor ’60, macaraua folosita pentru turnarea betonului a fost facuta cadou Cubei, pentru ca se trecuse la folosirea unei alte tehnologii".

FOTOGRAFUL. Din punct de vedere economic, nucleul santierului l-a constituit Intreprinderea Regionala de Electricitate Arges. Imediat ce planurile de atac ale muntilor s-au finalizat, directorul TCH a avut ideea ca Ion Turcu, care era diriginte de santier, sa fie desemnat pentru a face o istorie a acestei lucrari. "Nu eram fotograf, dar, fiind amator, mi s-a zis de la conducere ca trebuie sa faca cineva si asta", spune el. De cele mai multe ori, fotografiile pe care acesta le facea erau folosite pentru a se deconta anumite lucrari care nu corespundeau cerintelor. Asa a ajuns Ion Turcu sa posede o intreaga arhiva de negative, fotografii si chiar un filmulet despre "bijuteria argeseana". Si-a facut o cartoteca, pe care o mai pastreaza si acum. La fel, si aparatele cu care lucra. Ion Turcu avea, spre deosebire de ziaristii de la Scinteia, acces pretutindeni in incinta santierului. In schimb, atunci cand veneau oficiali, i se dadea o legitimatie de Scanteia. "Directorul mi-a spus ca pot sa imi aleg ce aparate vreau. Atunci, am luat tot ce am vazut ca era mai bun prin revistele de specialitate, mai ales din Cehoslovacia. Foarte repede primeam ceea ce ceream. Asa cum nu se uitau la materialele si la tehnologia de constructie, tot asa nu se uitau si la pretul aparatelor pe care le ceream", isi aminteste Turcu.

Una dintre experientele cele mai placute ale lui Turcu a fost atunci cand Tudor Vornicu, in timpul unei documentari, i-a remarcat aparatul de filmat Ariflex de 16 mm: "Nu stiam cine e. A venit sa ma intrebe de unde am aparatul. I-am zis ca de la Televiziunea germana. Mi-a propus atunci sa ma scoleasca la tv. Era tentant, dar nu m-a lasat sotia".

O constructie perfecta

Pentru construirea barajului si a hidrocentralei, mai-marii vremii nu au tinut cont de nimic in ceea ce privea materialele de constructii, tehnologie etc. Liderii comunisti voiau sa dea un exeplu lumii intregi ca Romania a inceput sa devina o tara industrializata, moderna. La Vidraru a venit sa lucreze mare parte dintre muncitorii care s-au luptat cu hidrocentrala de la Bicaz. Aceea a fost construita in stil sovietic, fiind un baraj de greutate. Vidraru a fost gandit ca o bijuterie si tocmai din acest motiv nu s-a facut rabat la materiale. Mai mult, centrala a fost echipata cu cea mai buna tehnologie la nivelul anului ’66. Pana acum nu s-au facut retehnologizari sau modificari majore, pentru ca acest complex functioneaza perfect cu tehnologia de atunci. Singura noutate este sistemul de alarmare care a fost montat acum cinci ani. Inainte de 1989, paza era asigurata de catre armata, fiind considerat un obiectiv strategic. Acest fapt continua si acum, cu diferenta ca Jandarmeria are rolul de cerber. "Barajul de la Vidraru este foarte sigur, chiar daca au mai existat probleme. Constructia propriu-zisa nu poate fi distrusa decat cu bomba atomica sau de 1.000 de avioane care sa arunce simultan 1.000 de bombe peste el", spune colonelul Stefan Geanta de la Apararea Civila. Constructia rezista la un cutremur de gradul opt pe scara Richter si are incorporati avertizori seismici de ultima generatie.
Citeşte mai multe despre:   descoperirea romaniei,   vidraru

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de