x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Emigranţii luterani după 300 de ani

0
Autor: Luiza Moldovan Alexandru Boariu 22 Iun 2009 - 00:00
Emigranţii luterani după 300 de ani
Vezi galeria foto


Când am primit invitaţia din partea Academiei Evanghelice din Transilvania, pentru a participa, la Sibiu, la o manifestare dedicată sărbătoririi a 275 de ani de la a imigrarea austriecilor protestanti – aşa-numiţii landleri – în Transilvania, ne-am zis hai, dom'le, să vedem ce-i cu landlerii ăştia. Am realizat că, în timp ce despre saşii din Transilvania există sumedenie de documente, mărturii şi dovezi, despre landleri nu se ştie mare lucru, cel puţin din documentele oficiale.



4990-94988-caravana.jpgDar cine sunt landlerii? Între anii 1734 şi 1776, pe fondul conflictelor religioase care au urmat reformei luterane, împăraţii habsburgi Carol al VI-lea şi Maria Tereza au dispus deportarea în Transilvania a circa 4.000 de protestanţi austrieci, adepţi ai confesiunii evanghelice luterane. Ei au fost aşezaţi în peste 20 de localităţi din sudul Transilvaniei, unde, în timp, s-au integrat în comunităţile săseşti din zonele respective.

Numele de landleri derivă de la Landl (ţărişoară), un ţinut din Austria Superioară (Oberosterreich), de unde a provenit o parte din aceşti deportaţi. Alţii au venit din Salzkammergut, din Carintia şi din Stiria. În aşezările transilvane în care numărul deportaţilor a fost mic, în timp, aceştia au fost asimilaţi de saşi. Dar în trei localităţi - Turnişor (Neppendorf), Cristian (Grossau) şi Apoldul de Sus (Grosspold) - elementul austriac a fost atât de puternic, încât şi în prezent landlerii vorbesc în dialectul lor, cu totul diferit de cel al saşilor, au sărbătorile lor, îşi păstrează obiceiurile etc.


"BENEFICIUM EMIGRANDI"
Reforma religioasă iniţiată de Martin Luther, în 1517, a avut numeroşi adepţi şi în Austria. Învăţătura evanghelică a fost răs­pândită de predicatori şi învăţători luterani, care i-au învăţat pe copii să citească biblia tradusă de Luther în limba germană. La protestantism au trecut, în primul rând, mare parte dintre ţă­ra­ni, ei sperând şi în ameliorarea stării lor sociale. Li s-au adăugat apoi orăşeni şi chiar o mare parte din nobilime. Împăraţii însă au rămas catolici. Maximilian al II-lea (1564-1576 ), cu toate concesiile făcute protestanţilor, a sfârşit prin a refuza recunoaş­te­rea oficială a confesiunii evanghelice.

Urmaşul lui, Rudolf al II-lea, a sprijinit contrareforma, prin care urmărea revenirea integrală a populaţiei  la catolicism. Au fost izgoniţi predicatorii şi învă­ţă­to­rii luterani, a fost interzisă slujba religioasă după ritul evanghelic, au fost confiscate şi arse scrierile luterane. Continuate cu perse­verenţă şi de Ferdinand al II-lea (1612-1637), aceste mă­suri nu au rămas fără efect, astfel că, la moartea lui, Austria era din nou aproape în întregime catolică. Dar în unele zone, mai ales în cele  montane, populaţia a rămas în continuare ata­şată con­fesiunii evanghelice. Protestantismul fiind oficial in­ter­zis, adepţii lui Luther duceau o viaţă religioasă dublă: oficial erau ca­tolici, participând la slujbele religioase ale acestui rit, dar, pe as­cuns, citeau scrieri luterane şi se întâlneau în taină la slujbe evanghelice. Acest cripto-protestantism a dăinuit peste 100 de ani.

Pacea Vestfalică (Osnabruck - 1648), care pusese capăt răz­boiului de 30 de ani, recunoştea aşa-numitul "beneficium emigrandi", potrivit căruia în Imperiul Romano-German era permi­să emigrarea din motive religioase. În cazul în care confesiunea religioasă a supuşilor era diferită de cea a suveranului, iar acesta nu permitea exercitarea liberă a credinţei, supuşii aveau dreptul de a decice, ca "ultimiă raţiune", emigrarea în ţinuturi protestante. Tratatul prevedea ca acela care urma să emigreze să aibă la dispoziţie trei ani pentru a-şi lichida proprietăţile.
NU S-AU LĂSAT ASIMILAŢI NICI MĂCAR DE SAŞI
Muzeologul Soren Pichotta, unul dintre principalii organizatori ai manifestării de la Sibiu, crede că, în spaţiul european, landlerii reprezintă un model unic de conservare a identităţii etnice, religioase şi culturale. "Totuşi, nu le-a fost uşor, spune dl Soren Pichotta, la început chiar şi saşii i-au privit şi i-au tratat cu destule reţineri, în definitiv, ei, saşii, erau deja de mult timp pe aceste meleaguri, oraşele, pământul etc. erau ale lor, dar liantul care i-a unit a fost religia, confesiunea evanghelică comună. În rest, fiecare şi-a păstrat tradiţiile, inclusiv limba, adică dialectul - saşii pe cel din vestul Germaniei, iar landlerii pe cel din zona Lendl, din Austria - dar au convieţuit armonios, până în zilele noastre."


MARTIN BOTTESCH - UN LANDLER AUTENTIC
Unul dintre puţinii landleri autentici care mai trăiesc azi în România, ai cărui strămoşi au imigrat în zona Sibiului acum 275 de ani, este dl Martin Bottesch, actualul vicepreşedinte al Consi­liului Judeţean Sibiu, lider al  Forumului Democrat al Germa­nilor din România (FDGR).

"În familia mea, ne spune dl Bottesch, cu părinţii şi bunicii, de când mă ştiu, se vorbea în dialectul landlerilor. Şi eu i-am învăţat şi vorbesc curent cu copii mei în acest dialect. Rămâne la latitudinea lor dacă şi ei vor continua să-şi înveţe, la rândul lor, copiii să vorbească nu doar în germană şi română, ci şi în acest dialect al strămoşilor lor. Martin Bottesch a scris chiar şi o carte documentară despre landleri - "Convergenţe transilvane - Landlerii transilvăneni", tipărită atât în germană, cât şi în română.

"La un moment dat, înainte de 1989, ne spune dl Bottesch, deci, înainte de plecarea masivă a saşilor în Germania, în zona Sibiului, dar şi în alte localităţi din sudul Transilvaniei trăiau, încă, circa 5.000 de landleri, adică, urmaşi ai celor care au emigrat acum aproape 300 de ani din Austria. Azi, în Sibiu, în Turnişor, în Cristian şi în Apoldul de Sus, mai trăiesc aproximativ 200, majoritatea landlerilor plecând în anii '70-'80, alături de saşi, în Germania şi doar un număr restrâns în Austria.


PERSONALITĂŢI
Printre landerii a căror personalitate a depăşit sfera localităţilor în care trăiau  se numără Jakob Rannicher (1823- 1875), din Apoldul de Sus, publicist şi politician de frunte al saşilor, pe care i-a reprezentat în Parlamentul de la Budapesta, şi Andreas Riger (1839-1918), care a întemeiat la Sibiu o mare fabrică de maşini agricole, care mai târziu avea să se numească "Independenţa", şi era fanionul industriei sibiene. Apoi, Karl Wilhelm Fisi (1926-1990), muzicolog şi compozitor, şi Hans Liebhardt, jurnalist şi scriitor. Dar personalitatea cea mai proeminentă a celor din Turnişor a fost istoricul din secolul al XX-lea Hellmut Klima (1915-1990), după mamă landler, preot evanghelic între 1940-1980, autor a numeroase articole despre istoria Transilvaniei.
TRADIŢIE, ÎN CARE INTERVINE ŞI UN STĂLP
Tineretul venit la sărbătoare nu mai poate de fericire: nişte copii care, pe o căldură sadică, îmbrăcaţi în iile lor din pânză groasă, dansează în jurul unei chestii care aduce cu o căciulă găurită, alcătuită din flori şi frunze, căreia aveam să-i înţelegem semnificaţia mai pe urmă. Sunt puşti de liceu care exersează dansurile în fiecare zi de luni, special pentru evenimentele de acest fel. Arată frumoşi şi relaxaţi.

Obişnuiţi cu adolescenţii frenetici din Bucureşti, seninătatea şi modestia, naturaleţea cu care-şi trăiesc vârsta ne copleşesc. Au privirile liniştite şi e clar că se bucură de dansul lor. Unui puşti i-a căzut pachetul de ţigări din buzunar. E bine totuşi că data următoare când a mai trecut pe lângă el, în rotirea lor completă în jurul "chestiei", n-a călcat pe el. Un domn mai experimentat a sărit să i-l ridice şi astfel scena se curăţă de toxinele dezastruoşilor gudroni.

Privitorii nu sunt mulţi, dar nu sunt nici puţini. Majoritatea venise încă de dimineaţă, asistase la slujba religioasă, iar acum se bucura de eveniment. În fond, să-ţi păstrezi intactă identitatea religioasă şi culturală timp de aproape trei secole, într-un loc în care nu au fost bine primiţi de la început, poate, în sine, fi considerat un "succes existenţial". Poate că această sintagmă nu e tocmai cea mai fericită, dar în fine.

Ceremonia are să continue cu urcatul pe un stâlp. Ştim asta clar. În fiecare an e la fel. Urcatul pe stâlp e privit ca un act de curaj, dar şi ca o restabilire a unei definiţii pecetluite acum 275 de ani, când primii landleri veniţi să se aşeze în Transilvania au adus cu ei totul: credinţa, identitatea etnică şi dialectul nealterate. Ceva de genul "să nu uiţi, Darie" în variantă landlerărească.

Sincer, chestia asta cu urcatul pe stâlp nu ni se revelează prea bine, dar cine suntem noi să judecăm. Stâlpul e culcat la pământ, preotul şi câţiva credincioşi îl fixează la loc, iar în vârfu-i îi înfig coroana de flori şi frunze în jurul căreia s-a dansat. Pe urmă, unul dintre copii se va urca pe stâlp şi va găsi acolo bomboane şi o sticlă de whisky. A! Şi bani. O să arunce cu bomboanele şi cu banii în populaţie ca să simbolizeze fecunditatea pământului. O să ia sticla de whisky, populaţia prezentă se va extazia din ce în ce mai mult, o s-o arunce pe iarbă cu grijă, ca să nu se spargă, şi o să coboare de urgenţă la sol. Acolo o să desfacă sticla de whisky şi o să tragă o duşcă împreună cu ceilalţi colegi de dans.
BASU' ŞI CU TUBA MARE
Deci asta se şi întâmplă, după cum ne-a fost sortit să aflăm: un dans depărtare şi totul se opreşte, iar atenţia se focalizează pe stâlp. Exact după cum ne-a fost sortit să aflăm, stâlpul a fost ridicat din pământ de credincioşi împreună cu preotul Dietrich, fixat cât se poate de bine în pământ, înfiptă coroniţa în vârfu-i, ridicat destul de uşureanu (credem că era destul de greu, pentru că aşa credem noi şi nu mai cercetăm mai departe ca să află mai multe despre). Stâlpul cu coroniţa înfiptă sfidează soarele cu competenţă, deoarece el e doar un stâlp şi pe el îl doare-n pix de arsura profesionistă a soarelui.

După cum ne-a fost sortit să aflăm, un copchil slab ca un ţânţar s-a cocoţat pe stâlp, deoarece aşa trebuia, ca act de definiţie a identităţii etnice, dar nouă ne place să credem că şi-a arătat vitejeasca... ăăăă.... deci vitejeasca vitejie faţă de o fată. Aşa ne-ar plăcea nouă să credem, deoarece suntem tâmpiţi şi nu ne duce mintea la mai multe. Pe urmă, aşa cum era de aşteptat, am fost bombardaţi cu bomboane. Noi n-am văzut şi bani, dar voci din mulţime care au reuşit să învingă bariera lingvistică au zis că ele au. Şi deci le dăm crezare.

Am vorbit cu părintele Dietrich, care ne-a explicat că tocmai asta semnifică tot acest ritual care unora nu le spune nimic, iar altora - totul (şi aici ne place cum am spus-o). Cu vitejie, ceilalţi consumă bomboanele. Apoi, copilul citeşte un răvaş. O foaie de hârtie pe care sunt scrise mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat, se roagă pentru un an fecund şi prosperitate. (Cuvinte care, de altfel, înseamnă acelaşi lucru, dar ne place foarte mult cuvântul "prosperitate" şi n-am găsit nici un moment adecvat în care să-l folosim şi pe el, să-i dăm şi lui un job într-o frază). Din cauza căldurii, creierele noastre sunt lichefiate. Bine că nu sunt foarte mari, ca să facă mizerie pe asfalt. Copiii îşi caută răcoarea. După eveniment, se fac mici. Adică nu copiii se fac mici, ci se prepară mici la grătar. Se cântă muzică de care ştim noi şi nu se poate decât auzi, nu povesti.

O doamnă din orchestră ne-a atras atenţia în mod deosebit mai întâi pentru că poate să ţină în braţe pentru multă vreme, o tubă şi apoi pentru că poate să sufle atâta vreme la el. E ataşat pe probleme sociale la Ambasada Austriei. E în România din 1970 şi e implicată în proiecte sociale pentru eliminarea sărăciei. Doamna Schöfnagel.


SAŞII AU VENIT DE PE RIN ŞI MOSELA
Spre deosebire de landleri, care au venit din Austria Superioară (Oberosterreich), saşii, mai exact strămoşii acestora, au venit de pe Rin şi Mosela începând de pe la 1145. Este vorba despre colonişti germani care şi-au legat soarta de pământurile de pe malurile Cibinului, Oltului şi Târnavelor, din Transilvania, ridicând aici cetăţi şi oraşe. În partea de nord a Ardealului, amplasarea lor e legată de Năsăud (Nussdorf). Li s-a împământenit numele de saşi (de la Sachsen), deşi este impropriu, pentru că cea mai mare parte proveneau din ducatele Lotharingiei şi Franconiei, mai puţin din Saxonia veche şi Suabia.
Citeşte mai multe despre:   stalp,   redescoperirea româniei,   redescoperirea rom

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de