Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Redactor Investigaţii
● 10 august 1952
● Valea Lungă - judeţul Alba
De ce aş pleca? De ce nu am plecat până acum? Hm!... Dacă stau să mă gândesc, cei mai mulţi dintre prietenii mei, inclusiv dintre foştii colegi de şcoală din Ardeal, sunt plecaţi de mult. Au tăiat-o care încotro. Unii au fugit chiar înainte de 1989, riscându-şi viaţa. De majoritatea nu mai am habar, nu mai ştiu ce fac. De ani buni am pierdut legătura cu ei. Singurii "stranieri" cu care vorbesc frecvent şi ne vedem măcar odată pe an sunt sora mea, soţul ei şi copiii lor, plecaţi în Germania din 1992, unde trăiesc şi azi. În ultima vreme nu o duc prea strălucit nici ei. S-a cam stricat treaba şi prin cele străinătăţuri... Adevărul e că, pe măsură ce trece timpul, regret tot mai mult că nu am plecat. Trebuia să plec imediat după decembrie 1989. Să valorific astfel acea brumă de libertate pe care am câştigat-o. Fac parte dintre cei care recunosc faptul că, dacă aş fi ştiut pe ce drum o va apuca ţara asta, în ce rahat o să ajungem, ce măgari şi nesimţiţi o să ajungă la putere, ce hahalere şi ce ţaţe se vor cocoţa în fruntea instituţiilor statului, a Guvernului, a Parlamentului, a draci-laci, aş fi plecat învârtindu-mă, cu riscul de a ajunge unde a dus mutul iapa. Nici măcar nu m-aş fi uitat înapoi.
Pe de altă parte, recunosc că nu am avut curajul necesar. Mă gândeam că fiul meu era prea mic, nu avea nici 5 ani... Asta e, nu i-am moştenit pe bunicii mei. Ambii, şi cel din partea mamei, şi cel din partea tatei, au fost plecaţi în America prin anii '20. Era o modă în Ardeal în perioada interbelică. Bărbaţii în putere, chiar însuraţi, cu copii, lăsau totul şi plecau peste mări şi ţări, mai ales în America, pentru a câştiga bani. Bunicii mei au stat, vorba vine, de fapt au muncit pe acolo, unul 9 ani, celălalt 11, şi apoi s-au întors acasă. Cu banii câştigaţi au cumpărat pământ şi vite, pentru a le face zestre copiilor. I-au aranjat pe toţi, la casele lor. Unul avea 9 copii, celălalt 11. Abia în acest moment sesizez coincidenţa acestor cifre. Poate că, totuşi, nu-i o coincidenţă. Poate că aşa şi-au propus să lucreze acolo, câte un an pentru fiecare copil. Doar pe bunicul din partea tatei mi-l mai amintesc. Aveam doar 3 ani şi jumătate când s-a prăpădit de bătrâneţe. Vorbea cu multă plăcere şi chiar cu mândrie despre America, despre acea "altă lume, măi copii". Păstrez şi azi o poză a lui. Avea o barbă frumoasă, înspicată. Bref e că de pământul şi de animalele cumpărate de cei doi bunici ai mei, cu banii câştigaţi în America, s-a ales praful. Prin anii '50, imediat după ce m-am născut eu, a venit colectivizarea şi le-a luat GAC-ul şi pământul, şi animalele, şi plugurile, şi semănătorile, şi grapele. Le-a luat tot. Măcar bunicii nu au mai apucat să vadă ce s-a ales de munca lor. Erau deja morţi amândoi, fie-le ţărâna uşoară. De ce am rămas am spus: de laş. De ce aş mai rămâne? Ei, uite-aşa, de-al dracului! Na! Să moară duşmanii! Meseria asta de ziarist e boală curată. Mă macină de peste 20 de ani. Cum să plec acum? Paradoxal, dar, dacă aş pleca acum, aş da dovadă de şi mai mare laşitate ca atunci, în '90, când am rămas. Nu. Nu mai plec nicăieri. Rămân aici să plătesc pentru laşitatea mea, să-mi macin nervii, să-mi mănânc sănătatea alături de colegii din presă. Din presa de investigaţii. Să scriem anchete, să-i dăm în gât pe nemernici, să-i demascăm, să le devoalăm afacerile murdare, să-i arătăm în adevărata lor înfăţişare... să murim cu ei de gât.
