x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce mă întorc

0
19 Oct 2010 - 00:00
John Andrew, Canada
● Cititor

Am plecat în 2005 cu destinaţia Canada. De atunci stau cu fundul în două continente, trei ţări. Şi tot de atunci sunt tot mai convins că locul meu nu este decât în România. Fiindcă mi-e dor de limba română. Fiindcă umorul românesc e singurul care îmi provoacă râsul adânc, plin de viaţă, fiindcă iubesc modul în care românii socializează, îmi place felul românului de a comunica, direct şi fără menajamente, fiindcă românul e cârcotaş, e nemulţumit, e sofisticat, dar toate i se trag în primul rând dintr-o adâncă inteligenţă.

Da, am realizat că românul e deş­tept şi că asta e o rară calitate la nivel de naţiune. Mai este şi creativ. Da, te înjură în faţă, dar am ajuns să prefer asta, ca semn, în primul rând al in­teracţiunii cu el decât felului canadian de a te ignora. Plecasem din Ro­mâ­nia fiindcă îmi repugna felul bu­cu­reş­tenilor de a te înjura pentru orice, dar ajunsesem în Canada să îmi doresc să fiu înjurat: fiindcă acolo oamenii nu te privesc, şi, dacă o fac, o fac absent, parcă văzând prin tine. Nu există contact uman, te deperso­na­lizezi, te întrebi dacă mai exişti, îţi do­reşti o înjurătură spusă din inimă ca semn al faptului că exişti şi că eşti ob­servat, contezi. Mai vreau să mă întorc fiindcă week-end-urile şi săr­bă­torile de acolo au un gust unic, îmi e dor de cozonaci, îmi e dor de teatrul românesc, îmi e dor de mirosul unic al Mării Negre, îmi e dor de un tren personal slinos, cu naşi corupţi, dar plin de ţărani puşi să îţi povestească toată viaţa lor. Mai iubesc în România tinerii, mi se par mai verzi şi mai isteţi decât toţi ceilalţi văzuţi în alte părţi. Îmi mai place fiindcă încă drogurile nu sunt sport naţional.

Eu chiar îmi doresc să plece cât mai mulţi români, fiindcă doar aşa vor realiza ce e cu adevărat România. Doar aşa o vor iubi. Şi odată înţeleasă aşa cum este, micile nevroze zilnice care acum ni se pot părea insurmontabile şi inevitabile vor fi mici detalii în jurul a ceea ce este cu adevărat important.
Citeşte mai multe despre:   ne-am nĂscut În locul potrivit?

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de