Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● cititor
Azi-dimineaţă, ieşind din metrou, la Milano, am văzut din depărtare o tânără stând ghemuită, cu o pancartă şi un pahar în mâini. Mi-am zis: e din România!
Şi inima mi s-a făcut mică şi o fărâmă de speranţă mai aveam că mă puteam înşela. Apropiindu-mă, speranţa s-a spulberat. Pe pancartă era scris: "O FAME" (n.r. - mi-e foame). În astfel de momente (şi nu sunt rare) mi-e ruşine. Italienii spun să nu am acest sentiment. Dar parcă poţi... Acum, eu nu cred că ar trebui să subliniez că tânăra avea trăsăturile unei anumite etnii din ţara mea. Lăsând toate acestea deoparte, eu vin cu plăcere acasă. România o port în suflet. Nu e nici mai rea, nici mai bună decât alte ţări. Veţi spune: de ce ai plecat? Simplu: până la 45 de ani nici un român nu m-a găsit potrivită să-i fiu soţie. Un italian, însă, da. Şi de mai bine de trei ani îmi mulţumeşte că exist în viaţa lui. O minune de om.
