Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Cititor
Am plecat din România fără să ştiu de fapt că vreau să plec. De 10 ani locuiesc în Elveţia: e frumos, curat, civilizat... dar care e contribuţia mea la toate astea? Mi-au rămas în România cărţile, mi-au rămas prietenii, mi-a rămas sufletul. Nu aş putea să nu visez să revin în România, pentru simplul motiv că e singurul loc pe care-l pot numi ţara mea. Sunt cetăţean al lumii, fără îndoială, sunt cetăţean european, e oficial acum, însă am o singură ţară... De multe ori am vorbit cu alţi români care critică România. Am încercat să-i înţeleg şi mi-am dat seama că, în cele mai multe cazuri, e vorba despre persoane care transferă ţării tot felul de probleme familiale. E o formă de a rămâne la suprafaţă, spunând totuşi o parte a ceea ce te doare. Cred că ar fi bine să ne redefinim la nivel naţional dragostea şi respectul faţă de ţară. Întrebaţi francezii, elveţienii etc. ce cred despre ţara lor şi-i veţi vedea mândri. Simt uneori că noi suntem ca haitienii care nu mai vor să fie guvernaţi de-ai lor, ci de străini. Şi mi se pare grav, chiar foarte grav. Că o vrem sau nu, că ne avantajează ori nu, România rămâne ţara noastră. Putem alege să trăim şi fără ţară, dar ce fel de viaţă e aceea?
