Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Editor Diaspora
● 14.12.1978
● Mangalia
Nu ştiu şoapta cui mă trezeşte din somn sau mă desprinde dintre rândurile unei cărţi, exact când avionul în care mă aflu, de ore mai multe sau mai puţine, intră în România. Şi atunci încep să trepidez, să mă foiesc. Şi ştiu că de fiecare dată când aud: "Am început coborârea spre Bucureşti", încep să zâmbesc. Iar dacă am strâns prea multe zile departe de ţară, aproape îmi dau lacrimile când o aud pe stewardesă spunând, la aterizare, banalul: "Iar celor care se întorc, le urăm bine-aţi revenit acasă". N-am studiat niciodată povestea mea de dragoste cu România. Nici n-am simţit nevoia să o strig, sus şi tare, pentru urechile care vor să audă despre patriotismul preamărit. Nu ştiu de unde vine. Dar ştiu sigur că nu e legată şi nici forţată de prezenţa anumitor persoane, forme de relief sau fapte istorice. Şi mai ştiu că povestea mea de dragoste s-a încărcat cu tristeţea atâtor români pe care i-am întâlnit pe pământuri străine. Şi cu zilele în care îmi era atât de urâtă străinătatea, încât m-aş fi împrietenit şi cu hoţii din autobuze, doar ca să aud pe cineva vorbind româneşte (da, erau "de-ai noştri").
I-am înţeles pe cei care au ales să plece. Mi-a fost ruşine doar cu cei care nu se mai recunoşteau români. Mă fac să zâmbesc cei care vor să plece pentru că-şi imaginează că "dincolo" le va da cineva repede şi cu bani puţini o casă, un loc de muncă plătit regeşte şi servicii medicale gratuite şi la "standarde înalte". Mă fac să râd cei care ar vrea să plece din cauză că aud prea multe manele, văd prea multe femei dezbrăcate în ziare şi la tv şi nu mai suportă şmecherii de pe Dorobanţi. Nu ştiu cum se face că eu nu aud manele (poate şi pentru că ştiu când să închid fereastra), nu ştiu cine sunt vedetele dezbrăcate, pentru că nu mă uit la tv, acasă, şi nu cumpăr tabloide. Nici măcar şmecherii de pe Dorobanţi nu mă deranjează, pentru că nu-mi beau cafeaua cu ei.
Eu n-aş pleca. N-aş şti să stau acolo, mai precis. Şi înfrunt aproape zilnic comentariul preferat al prietenilor din străinătate: "Bine, stai tu în România în continuare, ca să aibă cine să stingă lumina când or pleca toţi". În primăvară scriam despre un român, în ultimele zile ale vieţii lui, a cărui ultimă dorinţă era să ajungă acasă. Un muribund care visa la ţara sa, de unde sărăcia îl alungase în Spania cu câţiva ani în urmă. L-au ajutat medicii, asistentele şi ceilalţi pacienţi ai spitalului spaniol în care îşi trăia faza terminală a bolii. Au strâns banii necesari transportului în România, în condiţii speciale. Un medic spaniol s-a oferit gratuit să-l însoţească. Au contactat o companie aeriană şi au explicat starea pacientului şi cantitatea de oxigen de care va fi nevoie pe drum. Şi s-au îmbarcat în avionul care-l ducea pe muribund pe ultimul drum spre ţară. Un drum la care puţini medici credeau că românul va rezista. Şi a venit primul hop. S-a terminat oxigenul. Compania aeriană înţelesese că e nevoie de mult mai puţin. Dar românul nu s-a dat bătut. A respirat, deasupra ţării sale, fără ajutorul preţiosului oxigen din tub. Nu s-a dat bătut nici când a venit furtuna. Nici când avionul n-a mai putut ateriza în localitatea în care era programat. A mai rezistat încă aproape o oră, cu furtuna în jur şi viaţa scurgându-i-se prin vene. Şi a pus piciorul viu în România.
"Şi celor care se întorc, le urăm bine-aţi revenit acasă."
