x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Trebuie să fie un sens!

0
Autor: Alexandru Radescu 19 Oct 2010 - 00:00
Trebuie să fie un sens!




Alexandru Rădescu

● Editor IT&C
● 14 septembrie 1977
● Târgu-Jiu

Din start, orice încercare de emigrare îmi este condiţionată, limitată de mi­si­­u­nea, lucrarea Bisericii dreptmă­ri­toa­re Ortodoxe. Să te muţi de bună­vo­ie în Rusia pare slavă-deşartă, în timp ce în Grecia e prea cald şi unde mai pui că fraţii noştri aromâni sunt şi acum persecutaţi. La fel în Bul­garia, Serbia. Poate doar la Athos, dar sunt civil şi deloc vrednic. Dar tot mi-ar fi greu să mă despart de mănăstirea de lângă munte a părintelui duhovnic.

De undeva de pe frontul din Mol­do­va, stră-străbunicul Gheorghe îmi lasă peste timp fotografia-i testament alături de Ecaterina Teodoroiu. Taină de Sus. Eroina de pe Jiul în care am aruncat cu pietre pentru fiecare formă de perfect simplu cu care-mi chemam în gând strămoşii, încă înainte de a fi dat ochii cu Sorescu. Iar pentru Brâncuşi am pătimit un 3 la engleză într-a doişpea, pentru că nu îi era suportată dragei de profesoare de la Bucureşci relaţia mea amicală cu uriaşul bărbos de la Hobiţa.

La Praga, Ambasada României este într-un imobil aflat pe locul casei care l-a găzduit pe Mihai Viteazul atunci când aştepta sprijin de la Rudolf al II-lea. Cel care ameninţase Constantinopolul, cu barda agitată-n mâna stângă, în umilă audienţă la împăratul intoxicat de aburii alambicurilor alchimiste. Are Shakespeare aşa o dramă? Cu gleznele în butucii concreţi ai civilizaţiei romane augus­te, creştinul vorbea cu Hristosul care-l îmbărbăta întinzându-i Crucea răstignirii. Păi, nu e şi asta o sublimare, o transfigurare atât de hulită printre politrucii culturali oficiali?

Nu e chiar aşa simplu să alegi emigrarea. Cică angajatele de la ghişeu sunt nişte nesimţite, funcţionarul e corupt! Dar unde eraţi când Cezar Petrescu marca literatura interbe­lică cu acea "Întunecare" populată şi cu animale feroce în spatele ghişeului?! Vă spun că o să le ducem dorul când totul, dar absolut totul va fi compute­rizat şi online!
Ţiganii? Îmi pare că abia acum se dezvăluie taina lor. Acei ţigani cu "vrăjitoare", interlopi, traficanţi de femei şi maşini, burtoşii care-şi obligă copiii să cerşească din inerţia respiraţiei. Mi-e greu să cred că ne vom mântui fără de "ajutorul" lor. Timpul va mărturisi! Oricum, în ambiţia lor nemăsurată de nici un curs valutar, politicienii neaoşi i-au depăşit. N-are ţărişoara asta cât ar vrea ei să mai fure într-un următor damnat mandat!

Sau cum aş putea să las în urmă un de succes cuplu tată-fiu care m-a uşurat de vreo 11.000 de euro cu destinaţie imobiliară? Cum să plec şi să dorm liniştit pe-afară când ei se dau de ceasul morţii să nu-mi restituie nici un leu?! Prieteni, familie la a cărei propăşire material-spirituală am contribuit în diverse momente importante ale vieţii. Să plec şi s-o iau de la zero, să-i las în tagma oarbă a Justiţiei?

E rău în România? Nici de departe pe măsura forţei centripete generate de păcatele noastre multe. Câte n-au să mai vină, să ne tot "smerească"... Îmi imaginez, visez, proclam că din disperarea pierderii unei Ţări, a unui pământ, a unor "zidiri" ceva o trăsni. Ca un fulger care despică ţărână şi ocean, ca o geneză. Fie ea şi de spaţiu balcanic. Să avem şi noi sionismul nostru.

Aşa cred eu, că fiecare lacrimă de-a noastră, fiecare ireparabil irosit, brand-ul nostru umilit şi batjocorit, sublimare şi transfigurare cu care ieşim în calea Atotputernicului, totul are un sens. "Toţi perii capului ne sunt număraţi", cum n-ar fi lacrimile noastre ştiute şi neştiute?!
Iar dacă... ei bine, atunci sper să-mi amintesc că şi "Dumnezeu s-a născut în exil"!
Citeşte mai multe despre:   ne-am nĂscut În locul potrivit?

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de