x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Strigatul peste sat

0
Autor: Paul Rogojinaru 03 Mar 2008 - 00:00
Strigatul peste sat


AOLEU, MÃRIE ● De Lăsata Secului, focurile aprinse la răspântii sau pe dealuri alungă spiritele
Cu o săptămână mai devreme de Lăsata Secului de brânză, ultima "renunţare" înaintea intrării în Postul Paştilor, sătenii din Carpen primenesc o sărbătoare moştenită de când e lumea lume: Focurile Mici. Se spune că, făcute pe la porţi, pe la răspântii sau pe dealuri, alungă spiritele rele. Iar de când se întunecă şi până, hăt!, dincolo de miezul nopţii, liniştea satului e făcută ţăndări de strigătele şi chiotele flăcăilor şi fetelor.



AOLEU, MÃRIE ● De Lăsata Secului, focurile aprinse la răspântii sau pe dealuri alungă spiritele
Cu o săptămână mai devreme de Lăsata Secului de brânză, ultima "renunţare" înaintea intrării în Postul Paştilor, sătenii din Carpen primenesc o sărbătoare moştenită de când e lumea lume: Focurile Mici. Se spune că, făcute pe la porţi, pe la răspântii sau pe dealuri, alungă spiritele rele. Iar de când se întunecă şi până, hăt!, dincolo de miezul nopţii, liniştea satului e făcută ţăndări de strigătele şi chiotele flăcăilor şi fetelor.


Peste satul Cleanov, aparţinând comunei Carpen, judeţul Dolj, dăduse primăvara timpurie. Dacă te uitai la pomi, se vedea cum pe ramurile lor mugurii stăteau gata să pleznească. Pe uluci sau pe brâiele de piatră ale gardurilor, încârligaţi, Boii-Popii îşi începeau nuntirea. Ca albinele în stup, oamenii locului se foiau de colo-colo, făcându-şi de treabă. Flăcăii, în schimb, aveau altă preocupare, întrebându-se unul pe altul când se întâlneau: "Băi, Mircică, vii deseară la «Aoleu, Mărie»?" "Vin, bă, da’ o aduci şi pe Ioana a lu’ Stan?!" "O aduc, da’ tu o aduci pe soră’ta?" "Da, mă, o aduc. Da’ unde facem focul, tot la fântână, la răspântie?" Era clar că încă din miez de zi ardea ceva mocnit. "Aoelu, Mărie" era pentru ei, de când se ştiau, o tradiţie, un obicei, peste care nu se putea trece, aşa cum nu se trecea peste Stea, Sorcovă sau Pluguşor, de exemplu. Era bucuria începutului de primăvară, suprapusă peste aşteptata Înviere, era motiv de veselie, de cânt şi joc, dar şi de exprimare şugubeaţă, mai în glumă, mai în serios, a sentimentelor, a resentimentelor ori a cererilor, mai voalate, în căsătorie.


FOCURILE MICI ALE CELOR MARI. În părculeţul din faţa primăriei din Carpen, patru gospodari, cam la vreo şaizeci de ani aşa, puneau ţara la cale în jurul unei mese din piatră. Vorbeau d’ale lor, să mai treacă timpul, părând un pic pleoştiţi de soarele ciudat de fierbinte pentru această perioadă a anului. Când i-am întrebat de "Aoleu, Mărie", au sărit imediat, învioraţi de subiect. "De când mă ştiu eu, de când m-am ridicat un pic pe picioare, la Lăsatul de Post era de-i ziceam noi «Aoleu, Mărie». Ieşeau şi mici, şi mari, şi bătrâni, şi tineri. Făceam un foc mare şi strigam în jurul lui «Aoleu, Mărie, aoleu». Din partea cealaltă de sat era alt foc şi ăia răspundeau: «Ce-ţi e, Mărie?». Noi spuneam di colea: «Băi, mă bate Cutare/ Cu un par mare/ Pe spinare/ Să-i fac leagăn de mătase/ Să-i aduc fata lui Cutare-n case». åştia  ziceau: «E bună, bă?», iar ceilalţi răspundeau: «E bună, bă, e bună». Aşa se făcea atunci, când eram eu mic, şi aşa se face şi acum. Nu se ezistă, dacă poţi să spui aşa, cum se zice, ca an de an să nu se facă foc. Se fac cinci, şase, zece focuri pe stradă şi se strigă până noaptea târziu: «Off, că atunci când eram tânăr câte focuri mai aveam la inimă!». Atunci făceam o horă mare şi mai beam şi câte un pahar de vin, c-aşa e obiceiul. Da’ să mergem la Cleanov, deseară, că ăia au dealuri şi e mai frumos. Aaa... şi să ştiţi că mă cheamă Buicu Ştefan." Râd şi-i strâng mâna. Deh, olteanu’ până nu iese el în evidenţă nu se lasă.


MÅ INTITULEZ BEŢIVU. La Cleanov, centrul satului este acolo unde se află cârciuma. Câţiva cetăţeni stau la mese din fier, alţii pe un brâu de piatră, măsurând din ochi, fără scop, zările. Doar unul se agita cu o foaie în mână, nepărând să aibă astâmpăr. Întreb pe cineva cine este şi mi se răspunde că e mare figură, un boem, a vândut tot şi trăieşte din expediente. Părându-mi-se volubil, m-apropii şi-l rog să-mi spună ceva despre sărbătoare: "Nu ştiu eu care-i treaba cu sărbătorile, cu ghicitorile-astea. Dar ştiu să descânt în bere. Dai una?". Mă-ntorc la cel pe care-l întrebasem despre omul meu şi-i zic: "Auzi, bre, când i-am spus cum mă cheamă, ştii ce mi-a răspuns? «Mă intitulez Beţivu.» A făcut mişto de mine". "Nu, domne", zice celălalt, "chiar aşa îl cheamă pe numele de familie, Beţivu." Nu pot decât să mă minunez necontenit de oltenii ăştia.        


La căminul cultural, doamna profesoară Dincă Irina suflă în jarul tradiţiei, aţâţând focul ce se va înălţa mai târziu: "La noi se obişnuieşte ca de la Lăsata Secului de carne şi de brânză să se facă focul. Focul cel mic este acum, iar cel mare la Lăsata Secului de brânză. Se face strigarea. Băieţii care sunt de însurat şi au drăguţe pe aici, prin sat, strigă «Aoleu, Mărie». «Ce ţi-e, mă?» «Veni Cutare al’ lu Cutare şi făcu un leagăn de mătase şi-l aruncă la al lu’ Cutare-n casă.» După ce spun astea, spun şi numele fetei. Fata răspunde şi spune numele băiatului pe care l-ar vrea. În zona-n care stau eu, după strigare vin băieţii cu lăutari şi se încinge hora. Scot vin, aduc mâncăruri, e petrecere mare. Când eram eu mică se făcea focul cu coceni şi paie. Veneau bătrânii cu fluiere, cavale, ocarine. Acum ard roţi de maşină sau tractor".


PREGÅTIRILE. Începe să cadă geana înserării. Zumzetul satului se face simţit în orice colţ te-ai afla. Unul dintre focuri, stabilit, ca loc, de ani şi ani, urmează să se facă chiar la răspântia dintre cârciumă şi căminul cultural. La 75 de ani, nea Costică Motroc, zis Vilă, încă mai este un fel de dirijor al focurilor. "Sarcina" asta şi-a asumat-o încă de când era flăcău mai răsărit. Ce e drept, şi acum este un munte de bărbat de peste un metru optzeci, cu plete şi barbă sure, ca un dac coborât de pe Columnă. Îl ia la rost pe un puştan cam de 13 ani: "Bă, aduseşi cocenii şi motorina? A lu’ Mihai aduce odată roata aia? Hai, că acu’ se lasă soarele şi ne-o iau alţii înainte. Ori voi credeţi că focul se aprinde singur?". Intră în curte şi iese din beci cu o găleată plină cu vin, în cealaltă mână ţinând o oală de lut. Ne dă să gustăm, "să-i facem împărtăşania", cum zice el. Din capul celălalt al uliţei, cete de fete şi flăcăi vin hârjonindu-se. Fetele au coşuri ori pungi în care aburesc, puse în ştergare, plăcinte şi cozonaci. Se mai apropie un grup de bărbaţi rumeni la faţă, cu nasurile sticlind ca vinul roşu din butelcile pe care le duc des la gură. "Gata, nea Costică, începem?" "Începem, tată, începem. Uite că vine şi-al lu’ Mihai cu roata!" Peste roata stropită cu motorină pun doi-trei snopi de coceni. La semnalul lui nea Costică focul izbucneşte vioi, înălţându-se cu scântei. În jurul lui sunt acum cam douăzeci-treizeci de suflete, copii, tineri, femei, bărbaţi şi cei mai în etate. Zgomotul satului aproape că sperie liniştita înserare a celorlalte zile din an.


"VINE-O ROATÅ DURA’N DUR..." Cu fiecare oră trecută şi cu fiecare cană de vin băută veselia sporeşte. La început, chiotele şi strigăturile sunt mai cu perdea. "... Să fac un leagăn de mătase/ să-l arunc lu’ Cutare-n casă..." Însă când noaptea începe să fie mai în toi capătă alte accente şi chiar dacă par a fi triviale pentru urechile subţiri ale orăşanului picat întâmplător în mijlocul lor, pentru ei, asta înseamnă moştenirea în vers popular. "Aoleu, Mărie, aoleu" "Ce ţi-e, mă?" "Vine-o roată dura’n dur/ Şi-o loveşte pe mă-ta-n c..." Râsete de răsună uliţele. Ceilalţi nu se lasă mai prejos şi răspund: "Mă suii pe furcile pătulului/ Şi vă arătai bucile c...". Unul care are ciudă pe o fată începe: "Aoleu, Mărie, aoleu" "Ce ţi-e, mă?" "Are al lu’ cutare o fată/ Mare, mare deşirată/ Cu c... de prispă dată." Dar şi fata vizată sare de la focul cel mai apropiat: "Are al lu’ cutare un băiat/ Şade toată ziua-n pat/ Nu e bun de însurat...".


De la un alt foc vine un grup de lăutari şi se încinge hora. Flăcăii, ca să-şi arate curajul şi să alunge definitiv spiritele rele, sar peste foc. Fetele chiuie, vezi Doamne!, înspăimântate şi îngrijorate pentru ei. Se mănâncă, se bea, se joacă şi se repetă strigările. Şi-n noaptea jumătate, focurile pământului dau de veste cerului cum petrec oamenii înaintea Postului Sfânt al Învierii Mântuitorului. "Aoleu, Mărie, aoleu..." Ultimele ecouri răzleţe lasă loc liniştii nopţii. Arar, numai cocoşii trâmbiţează ascuţit, ca la vânzarea cu sărut a Iudei.

Citeşte mai multe despre:   recurs la românia,   marie,   focul,   aoleu,   aoleu mărie,   aoleu m

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de