x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În fostul Haimanale, după Nenea Iancu

0
Autor: Catalin Pruteanu 28 Iul 2009 - 00:00
În fostul Haimanale, după Nenea Iancu /Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto




Am ales calea ferată pentru a ajunge în satul natal al scriitorului, fost Haimanale, acum comuna I.L. Caragiale din judeţul Dâmboviţa. O alegere prea puţin inspirată, ţinând cont de prognoza meteo pentru duminica aceea.

Nici cu maşina pe soşeaua dintre Ploieşti şi Târgovişte nu e mai uşor, aveam să constatăm la în­toar­cere. E unul dintre cele mai proaste drumuri din ţară. Pe parcursul celor câ­te­va ore pe care le-am petrecut la Hai­ma­na­le, am tot întrebat în stânga şi-n dreapta pe cei câţiva oameni pe care i-am în­tâl­nit dacă au auzit ceva de vreo lucrare de re­a­bilitare a drumului. Unii au râs, alţii s-au strâmbat sau ne-au privit cu milă, iar alţii s-au uitat la noi de parcă ne-ar fi plutit peştişori exotici între urechi. Ceea ce, pe la sfârşitul aventurii în satul lui Caragiale, nu era chiar atât de departe de adevăr.


PLOIEŞTI SUD, LINIA A DOUA
Aşa că, într-o întunecată dimineaţă de duminică, ne-am urcat în trenul ce aştepta la linia a doua a Gării Ploieşti Sud. Trenul e tras până la Târgovişte de o locomotivă diesel pe care scrie "Viteza maximă 100 km/h", una dintre cele mai reuşite glume din zona Gării Ploieşti Sud. Sunt 50 de kilometri până la Târgovişte, iar trenul, ruginit, murdar şi inconfortabil, îi parcurge în aproape două ore, cu o medie de aproximativ 25 de kilometri la oră.

Comuna I.L. Caragiale e cam la jumătatea distanţei, după câteva halte şi minigări denumite Crângul lui Bot, Crângul lui Tei, Târgşoru Nou şi Zalhanaua. Potrivit navetiştilor care şi-au tocit anii şi turul pantalonilor pe băncuţele din muşama maro, trenul circulă în această stare deplorabilă de decenii bune. Şi totuşi reuşeşte încă să nu se dezmembreze când locomotiva se opinteşte să pornească. De altfel, locomotiva însăşi cedează destul de des. În urmă cu câţiva ani, ne-a povestit un călător, locomotiva de care era legată o garnitură de patru vagoane şi-a dat duhul la Crângul lui Bot. Au trimis o altă locomotivă de la Ploieşti. După încă o staţie, s-a stricat şi a doua locomotivă. Cu cea de-a treia locomotivă venită de la Ploieşti n-au mai fost probleme, iar trenul, trei locomotive şi patru vagoane, a ajuns după trei ore şi jumătate la destinaţie.
NEA MITICĂ GĂINĂ
Într-un vagon alăturat se auzea un acordeon şi unii dintre călători începu­seră să se foiască îngrijoraţi. Erau, probabil, oameni care nu iubesc muzica lă­u­tă­rească interpretată tare în spaţii închise, din care nu poţi s-o iei la sănătoasa. Mai demult, ne-a spus un navetist nostalgic, pe trenul acesta îşi făcea numărul, între Ploieşti şi Târgovişte, un anume nea Mi­tică Găină. Îşi întreţinea cei zece copii pe care susţinea că-i are cântând jumătăţi şi sferturi de piese populare dintr-un repertoriu destul de limitat. Avea un stil original de interpretare şi cu siguranţă, ne-a spus povestitorul, ar fi putut ajunge şi la televizor dacă l-ar fi descoperit cineva. În lipsa unui impresar care să-l lanseze în show-biz, nea Mitică Găină trebuia să se mulţumească cu trenul Perso­nal Ploieşti - Târgovişte, unde îşi încheia recitalul urlând în urechile călătorilor glume cu Teleeurobingo şi prezentând buletinul meteo în varianta porcoasă. Da, ne spune omul, se poate şi aşa ceva!  


ÎN SATUL NATAL
La ora 9:01, am coborât în halta I.L. Ca­ra­giale, aşezată pitoresc pe un dâmb de la înălţimea căruia se pot admira, într-o parte, nişte cocioabe construite din cartoane şi bucăţi de tablă şi, pe de alta, zi­du­rile înalte, cu turnuleţe, ale puşcăriei de maximă siguranţă Mărgineni, plasată strategic, în mijlocul comunei. Câteva to­ne de gunoaie sunt împrăştiate în jurul cocioabelor.

Muzeul I.L. Caragiale se află la câteva zeci de metri de haltă. O casă cu tindă în care nu s-a născut Caragiale, care nu exis­ta pe vremea lui Caragiale şi în care nu e expus nici un obiect care să fi aparţinut lui Caragiale, după cum aveam să aflăm.

"Casa a fost dată în circuit în 1984. Mu­zeul a funcţionat şi înainte, în casa unui fost moşier, unde a avut loc un incendiu şi atunci s-a trecut la construirea acestei clădiri", ne-a povestit Cristina Herăscu, supraveghetoare a muzeului din 1991.

"Tatăl lui Caragiale se numea Luca. În ti­ne­reţe a fost actor, mai apoi avocat, iar aici a venit ca administrator al Mănăstirii Mărgineni. La 1846, pentru prima oară a fost consemnat faptul că aici exista o mănăstire care purta numele de Măr­gi­neni şi mai era cunoscută şi ca mă­năs­tirea lui Drăghici. Mama dramaturgului se numea Ecaterina, născută Caraboas. Caragiale s-a născut aici, în satul Hai­ma­nale, numai că începând cu 1952, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui, locuitorii au hotărât să dea aşezării numele marelui dramaturg", a început Cristina Herăscu o scurtă lecţie de istorie.
LEGENDE
Am întrebat-o de ce satul se numea Haimanale. "Sunt mai multe variante. Una dintre ele este că, existând mănăstirea, în timp chiliile mănăstireşti au devenit locuri de detenţie. De fapt, aici a fost surghiunit şi Nicolae Bălcescu o perioadă. De la «haimanele» strânse acolo, a luat aşezarea de lângă mănăstire numele", ne-a spus supraveghetoarea. O altă variantă e legată de copiii orfani pe care călugării mănăstirii îi culegeau de pe drumuri şi le ofereau adăpost şi mâncare, "haimanele" trăind din mila monahilor.

"Altă legendă, se presupune chiar adevărată, vorbeşte despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care avea obiceiul de a se travesti şi a umbla prin ţară, să-i prindă pe cei cu ocaua mică. Şi ar fi auzit că unii dintre călugării de aici nu erau prea cinstiţi, aveau şi obiceiul să mai facă şi pe haiducii, se spune că ar fi venit la mănăstire, bineînţeles, fără să-şi deconspire identitatea, s-a convins de adevărul celor auzite, iar în momentul în care le-a văzut adevărata faţă, le-ar fi spus călu­gărilor: «Nu meritaţi să vă numiţi călu­gări, ci haimanale!»", ne-a povestit Cristina Herăscu. Mănăstirea nu mai există acum. În locul fostelor chilii e pe­ni­­tenciarul de maximă siguranţă, între ale cărui ziduri împodobite bine cu sârmă ghimpată se află acum noile haimanale.


VIZITATORI ÎN TRECUT
"Caragiale şi-a petrecut copilăria aici, în sat. Se presupune că şi primul an de şcoală l-ar fi făcut aici, cu preotul de la acea vreme. Foaia matricolă începe cu cel de-al doilea an de studiu la şcoala domnească din Ploieşti, unde a făcut şi gimnaziul «Sf. Petru şi Pavel». Peste ani, va evoca figura dascălului său, Bazil Drăgoşescu, despre care spunea că «Româneasca toată câtă o ştiu de la dânsul o ştiu»", spune Cristina Herăscu.

În vitrine sunt expuse copii ale fotografiilor lui Caragiale, cărţi şi obiecte de epocă, însă nici unul nu a aparţinut dramaturgului. Sunt doar obiecte menite a-i ajuta pe vizitatori să-şi închipuie epoca în care a trăit şi a scris Caragiale. Însă lipsa unor exponate originale e destul de bine suplinită de prezentarea Cristinei Herăscu, care ştie într-adevăr multe amănunte din biografia lui nenea Iancu.

Vizitatorii sunt rari. "Sunt zile în care am, poate, doi, trei vizitatori sau poate trece o săptămână şi ne calcă pragul o singură persoană. Faţă de anii trecuţi, însă, chiar se simte o «revigorare»", afirmă Cristina Herăscu. Unii dintre vizitatori sunt rudele deţinuţilor de la Penitenciarul Mărgineni, venite în vizită la Haimanale.

Deşi se află chiar pe şoseaua dintre Ploieşti şi Târgovişte, poţi trece uşor pe lângă muzeu fără să-l observi. Nu există nici un indicator. A existat un semn din tablă, ne spune supraveghetoarea, dar a fost furat. "A fost instalat greu şi a dispărut foarte repede. Probabil pentru că a fost din fier; fierul se caută", spune Cristina Herăscu. Lucru cu care toată lumea s-a împăcat şi nimeni nu s-a mai gândit să-l înlocuiască. Cristina Herăscu speră ca din toamnă se fie montată o centrală electrică. Încălzirea se face cu sobe cu lemne, dar "nu sunt lemne".
"GENERALUL" NENEA IANCU
Mai există însă în comună ceva care merită să fie văzut. Este vorba despre un mic monument ce marchează locul pe care se afla casa în care s-a născut drama­turgul. E pe drumul spre Moreni, la mai puţin de 500 de metri, ne spune Cristina Herăscu. Între timp, afară, ploaia deve­nise şi mai puternică. I-am întrebat pe cei câţiva trecători unde se află monumentul lui Caragiale. Toţi ne-au arătat o statuie a unui soldat gata de atac, între cele câteva blocuri de locuinţe şi poarta puşcăriei. Altul nu ştia nimeni să mai fie. Ne-am pricopsit şi cu un copil zdrenţăros, care s-a gândit c-ar putea face rost de ceva bani dacă se ţine după noi. Copilul nu ştia cine a fost Caragiale. Credea că general. Probabil din cauza statuii soldatului.

Când am trecut pe lângă zidul puşcăriei, tocmai începea să plouă cu adevărat brutal. Lângă puşcărie se afla biserica, singurul loc în care ne puteam adăposti. Şi pen­tru că era duminică dimineaţă şi se auzea slujba, trebuia să fie deschisă. Am intrat.

După trei sferturi de oră de stat în bi­serică era evident că Cel de Sus insista să rămânem la Liturghie. Ploaia era torenţială. Dar noi venisem pentru Caragiale şi, oricât de interesanţi ar fi fost sfinţii de pe pereţi sau gestul unei enoriaşe de-a ne oferi o napolitană ca pomană pentru morţi, ignorând-o pe cerşetoarea care se chinuia de o jumătate de oră să ne stoarcă nişte bani, trebuia să vedem şi să pozăm placa comemorativă şi să plecăm spre tărâmuri mai uscate.

Aşa că ne-am luat inima în dinţi şi-am mers mai departe, lucru care, aparent, nu i-a convenit Cuiva, căci ploaia s-a înteţit şi pe drum au apărut maşini conduse în viteză de tot felul de şoferi cărora le plăcea de minune să dea în gropi pline cu apă. Vreo 20 de minute am bâjbâit după monument şi, tocmai când eram gata să abandonăm, l-am zărit: o placă în curs de năruire pe marginea drumului, cu următoarea inscripţie: "La 30-I-1852 în locuinţa care se afla pe acest loc s-a născut Ion Luca Caragiale". Ne-am întors spre centrul comunei, locul în care ni se spusese că opreşte microbuzul, mai senini, încărcaţi de spiritualitate şi de câţiva litri buni de apă de ploaie.


LA "OCAZIE"
Ne-am luat o cafea de la dozatorul unuia din cele două magazine mixte, aşezate unul lângă celălalt şi care vindeau exact aceleaşi produse, şi-am început să admirăm monumentul ridicat, se pare, în memoria eroilor din primul război mondial. O statuie a unui soldat ţinând o puşcă cu baionetă. Statuia n-are ochi, n-are nas, n-are gură. Şi le-a pierdut, probabil, din cauza intemperiilor sau a vreunei mâini inamice, aşa că nişte inteligenţi restauratori au acoperit-o cu un strat neted şi alb de gips, poate în aşteptarea vremurilor când bugetul cultural al comunei va permite organizarea unei licitaţii pentru refacerea feţei.

La vreo 30 de metri de tejgheaua gogoşeriei pe care ne aşezasem cafelele, un cetăţean a ieşit dintr-o Dacie stră­ve­che şi ne-a strigat prietenos: "Hă, la Plo­ieşti?". I-am răspuns că da. Ne-a făcut semn că ne duce el. I-am arătat, ridicând în aer cafelele şi ţigările, că nu ne puteam urca aşa în maşină. "N-are nimic. Merge şi-aşa!", ne-a strigat caragealeanul. Ne-am urcat şi am întrebat cât ne costă. "Unde vreţi să ajungeţi?", s-a interesat omul. "La Sud", i-am spus. "100.000 de persoană." "Nu e cam mult?", ne-am mi­rat, numai aşa, de formă, deşi am fi dat triplu să plecăm de acolo înainte de dez­lă­nţuirea celui de-al doilea potop. "Maxi-taxi-ul e 50.000." Foarte convingător, şoferul ne-a explicat diferenţa între maxi-taxi şi propria companie de transport. În vreme ce un maxi-taxi ne-ar lăsa la Podul Înalt (în realitate, un pod amărât la intrarea în Ploieşti), de unde ar trebui să luăm un taxi până la Ploieşti Sud, care ne-ar mai fi costat şi alţi bani, el ne putea duce până unde aveam noi treabă, dintr-o singură bucată. I-am dat dreptate şi am încheiat negocierile. În maşină era cald şi uscat, scaunele erau moi şi scâr­ţâiau într-un mod caracteristic maşinilor româneşti, dar plăcut. Şi am pornit.

Începuse să plouă tot mai tare. În unele locuri, şoseaua era complet inundată şi maşina devenea, la propriu, o barcă. De fapt, când treceam în viteză printr-o baltă mai mare, zgomotul apei plesnind caroseria ne făcea să ne amintim, cu nostalgie, de şalupele de pe Dunăre.

Oamenii din Caragiale se ocupă mai mult cu agricultura, ne-a povestit şoferul. O parte lucrează la Ploieşti, alţii se duc la Moreni. Uzina de la Mija nu mai funcţionează, ne-a spus el. "E-a lui Taher. Vor să facă acolo un restaurant, un complex d'ăsta pentru şmecheri mari." L-am întrebat de drum, dacă, aşa cum am auzit, se vor apuca să-l reabiliteze. S-a uitat la noi cu milă. "Tătuţule, drumul ăsta l-au asfaltat când l-au făcut, pe vremea lui Ceaşcă. Atâta. De-atuncea doar l-au mai peticit. Da' asfalt curat, nu", ne-a spus în timp ce acvaplanam dintr-o baltă în alta.

Şi-aşa am ajuns în Ploieşti, oraş în care, după cum veţi citi în caseta alăturată, se află încă un muzeu memorial al lui Ion Luca Caragiale.


MUZEUL DIN PLOIEŞTI
La Ploieşti, oraşul celebru nu doar pentru salba de rafinării din jur, ci şi pentru istoria sa "republicană", Muzeul "I.L. Caragiale", secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, e greu de găsit. Chiar dacă e în centru, stă bine ascuns după câteva blocuri, fără ca vreun indicator să-i trădeze pre­zen­ţa, pe strada Kutuzov, la numărul 1.

Spre deosebire de cel din localitatea natală a scriitorului, muzeul din Ploieşti are ce arăta: obiecte ce i-au aparţinut lui Caragiale, fotografii originale şi tablouri. A fost înfiinţat în 1962 în Casa Dobrescu, de către un profesor care a făcut multe pentru cultura şi istoria prahoveană, Nicolae Simache. Gheorghe C. Dobrescu, cel în casa căruia se află acum muzeul, a fost un om politic, mai întâi liberal, apoi conservator, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Pentru o scurtă perioadă a fost ales şi primar al Ploieştiului. Casa Dobrescu, în care Caragiale nu a locuit, însă, este un monument de arhitectură de la începutul secolului al XIX-lea. Colecţia muzeului a fost reorganizată în 2002, cu ocazia Anului Caragiale şi cuprinde documente refe­ritoare la familie şi la perioada în care tânărul Caragiale a studiat la Ploieşti.

În incintă există scrisori, fotografii şi reviste la care a scris nenea Iancu, un bust al dramaturgului realizat de sculptorul Ion Jalea. Sunt şi piese de mobilier care i-au apar­ţi­nut lui Caragiale: o canapea şi două scaune din lemn de nuc, o măsuţă şi un covor oriental din secolul al XIX-lea. Intrarea costă 4 lei. Dacă vreţi să filmaţi, trebuie să scoateţi din buzunat 50 de lei pe oră. Atenţie, însă: filmatul pe timp de noapte se plăteşte dublu - 100 de lei pe oră.
Citeşte mai multe despre:   ne-a,   caragiale,   trenul,   redescoperirea româniei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de