x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul

0
Autor: Cristinel C. Popa Costin Anghel 18 Iul 2009 - 00:00
În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul
Vezi galeria foto


Greu, tare greu să scrii despre el. Uşor, foarte uşor să-i calci în urmă şi să priveşti în lumea creată de el. Umblând să-l descoperi pe Mihail Sadoveanu, descoperi că şi după atâţia ani, de când el nu mai este printre noi, locurile în care el a stat, a umblat, i-au plăcut, încă îi poartă amprenta.



Parcă abia a plecat din Fălticeni până la Vovidenia, sau poate la Iaşi. O fi la Hanul Ancuţei la o aliveancă, ori poate la un clondir de vin bun. Poate scrie undeva, ascuns, încă o carte... Ar trebui să-l vedem uşor, doar este "Ceahlăul prozei româneşti", după cum l-a denumit Geo Bogza.

Paşii lui Sadoveanu te poartă prin tot ţinutul Moldovei. Povestea lui este alcătuită din mii şi mii de fragmente. Să alergi precum gândul şi tot n-ai avea timp să le uneşti pe toate. Poţi încerca.

Natura îţi şopteşte poveşti despre vânătoare, pescuit, despre zile şi nopţi în care l-a îmbrăţişat ca un fum. Oamenii vorbesc despre cel pe care nici măcar puternicii vremii nu prea cutezau să-l înfrunte, ori despre Sadoveanu morarul de pe Siret şi a lui bibliotecă. Părinţii din mănăstiri vorbesc despre drept credinciosul Mihail. Peste toate însă se aşterne imaginea măreaţă a unui prozator prolific, autor al unor volume memorabile.

VOVIDENIA, LOCUL ÎN CARE ÎŞI ISPĂŞEA PĂCATELE
Departe de lume, în mijlocul pădurilor, peste drum de Mănăstirea Neamţ, în ţinutul unde se spune că ar fi una din cărăruile către Porţile Cerului, Mihail Sadoveanu a găsit un cămin potrivit firii sale, un loc în care a reuşit să-şi creeze o lume a lui propice slovelor aşternute pe hârtie. La Vânători, Neamţ, în casa construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu spre a fi palat arhieresc, Sadoveanu a locuit mai bine de 20 de ani. Din 1944 şi până în 1961, casa i-a servit drept reşedinţă de vară. Şi ce reşedinţă! Aproape de cărarea spre Rai.

Câte rugi fierbinţi s-au ridicat spre cer din zona Neamţului, câţi părinţi călugări s-au nevoit în codrii care par stâlpii Boltei Cereşti, într-atât sunt de înalţi! Când te uiţi, aproape că ţi se face teamă nu cumva să se prăbuşească Cerul, cu palatele dumnezeieşti cu tot, de-ar dispărea codrii şi munţii! De bună seamă, că pe nevoinţa călugărilor din Neamţ, din pene de îngeri, s-a construit un drum pentru oamenii sfinţi. Aici, lângă schitul Vovidenia, Sadoveanu a găsit idei, oameni, personaje numai bune de trecut în cărţi.

Despre lumea scriitorului de la Vânători îl poţi întreba pe părintele Mihail. Arhimandritul Mihail Daniluc, egumenul schitului Vovidenia. Pe uşa de la intrare în casa memorială Mihail Sadoveanu, un bilet te anunţă că pentru a vizita incinta trebuie să întrebi la schit la Vovidenia sau, mai la îndemână, să suni la 07xxxx. Răspunde chiar părintele Mihail. E cam trecut de ultimul ceas de vizitare, dar se învoieşte totuşi să vină. Mulţumim. Apare. În haine preoţeşti, chip cu blândeţe, ochi blajini. "Hai înăuntru!". Hai!

Deschide o uşă mică, porneşte un computer şi ne roagă să aşteptăm puţin, să plece hardughia de pe loc, să ne poată însoţi prin casă şi vocea lui Sadoveanu, trezită din somn de un player audio. În casă, cameră după cameră, descoperi lumea lui Sadoveanu. Cu măsuţa la care scria, şi camera lui de arme, şi dormitorul şi... şi tot ce însemna lumea lui! Pe pereţi, fotografii. Fie cu el, fie cu familia sa. Cu 11 copii... a avut ce să atârne pe pereţi! Într-un colţ. Bastonul şi pălăria lui Sadoveanu. Îţi creează o impresie ciudată. Ai vrea să le atingi, să pipăi pălăria sub care stăteau ascunse ideile. Apărate de intemperii de tot soiul, ele se lăsau aşternute pe coli sub formă de poveşti, de romane, de... idei!

Obiecte de preţ, lucruri personale de-ale lui Sadoveanu te ajută cu adevărat să te apropii de scriitor. Vezi, simţi, îţi închipui, bănuieşti, pui întrebări. Părintele Mihail îţi răspunde la toate întrebările zâmbind. La sfârşit, pe prispă, o discuţie cu părintele te ajută să-ţi creezi o impresie clară despre autor.

De jur-împrejur natură. Codrii, iar devale, lacul. La Vovidenia, prozatorul a locuit 14 ani. Casa în care a stat fusese construită de mitropolitul Visarion Puiu. Părintele Mihail spune că Sadoveanu numea acest loc "Poiana liniştii". Monahul consideră că Vovidenia este strategic amplasată pentru un mare pescar şi vânător, aşa cum era Sadoveanu. La lac pescuia sau doar asculta glasul tainic al naturii, iar în spatele bisericii era pădurea în care el mergea la vânătoare.

"A iubit oamenii şi locurile acestea foarte mult. Aici în casă el a scris opt romane, Nada florilor - în 1950. Trebuie să spun că Sadoveanu a fost un om religios. Eu de câţiva ani mă lupt să le demonstrez acestor neprieteni că Sadoveanu a fost un om religios. Trebuie să înţelegem contextul acelor vremuri când el a fost cooptat în viaţa publică a statului, în conducerea ţării, vă reamintesc că el a fost câţiva ani vicepreşedintele Marii Adunări a Ţării. Sadoveanu nu se putea arăta pe faţă ca un om religios. Nu spun în mod gratuit acest lucru, ci mă bazez pe lucruri din opera sa. Dacă veţi citi romanul «Viaţa lui Ştefan cel Mare», veţi vedea de cel puţin 100 de ori numele Divinităţii. Un om care nu este legat de Divinitate nu poate scrie aşa, nu poate pomeni numele Divinităţii aşa cum a făcut-o autorul".




Cuvintele părintelui te învăluie. Frazele domoale, felul lui de a vorbi te fac să te apropii şi mai mult de el, dar şi de Sadoveanu. Monahul continuă povestirea şi dezvăluie un amănunt... muzical!

"Părintele Ioan Ivan, fost director al Seminarului Teologic al Mănăstirii Neamţ, mutat acum la Domnul, îmi povestea cum Sadoveanu, când mergea la lac să pescuiască, îl ruga să-i trimită câţiva băieţi care să-i cânte. Iubea foarte mult muzica religioasă, cântecele patriotice. Aici şi Maria Tănase venea foarte des. Uneori venea şi cu orchestra şi-i cânta scriitorului. Şi ceilalţi călugări îşi amintesc de Sadoveanu. Uneori, când erau slujbe, el venea şi se aşeza în jilţul regelui, lucru cam nepermis, dar care lui îi era îngăduit de călugări. Tot aşa mi s-a povestit cum el venea şi citea la strană din cărţile sfinte".

Părintele Mihail îţi poate vorbi vremuri fără veacuri despre Sadoveanu. Îţi dai seama că pentru el Vovidenia chiar a însemnat un loc ales. A sa "poiană a liniştii".

LIZUCA S-A CĂLUGĂRIT
În Fălticeni, pe Strada Ion Creangă, fostă Uliţă a Rădăşenilor, sus pe deal este o altă Casă Memorială Mihail Sadoveanu.
Până să ajungi la ea, treci însă şi pe lângă locul în care a locuit Creangă cât a fost la "fabrica de popi" din Fălticeni. Te uiţi, admiri şi treci mai departe. Hai la Sadoveanu!
Casa memorială te primeşte cu porţile deschise şi un muzeograf aşa cum ai vrea parcă să vezi peste tot. O domniţă cu un zâmbet şi-o privire... de te face să uiţi şi de Sadoveanu şi de tot!

Dar... să revenim. Casa este construită după schiţele lui Sadoveanu. Muzeograful, Ana Lazarov, îţi poate spune povestea locului. "Casa a fost construită în 1907, pe un teren de două hectare. A scris aici 33 de cărţi, inclusiv «Neamul Şoimăreştilor». Erau mult mai puţine case. Uliţa Rădăşenilor. A avut o moară împreună cu Artur Gorovei. A funcţionat doar un an. A intrat în folclorul fălticenenilor, pentru că în ea Sadoveanu amenajase o bibliotecă, încât cei care ar fi venit la moară să poată citi. Subiectul este tratat în «Venea o moară pe Siret». El va vinde moara şi ea va fi dusă la Galaţi".

De prisos să mai spunem că peste tot amprenta lui Sadoveanu este vizibilă. De la aşezarea casei, mobilier, obiecte personale. De aici, de la casă, n-ar strica să dai o fugă şi până la Dumbrava Minunată. Da! Ea chiar există! Numai că acum, pe o bună parte din ea s-a ridicat o mănăstire! Lizuca s-a călugărit! Iar pe Patrocle... mare lucru să nu-l caute hingherii...! La schit, o maică povesteşte amuzată cum copiii vin în vizită şi întreabă unde este mormântul Lizucii, să-i pună flori, să-i aprindă o lumânare... treburi creştineşti. Iar pe Patrocle, micuţii vizitatori îl văd în orice potaie care apare în zonă! Vai de blana lui săracu', până nu stă la "şuting" cu toţii copiii, nu mai scapă! Am stat ce-am stat, dar hai şi pe la alte case, c'aşa-i frumos, nu?

IAŞUL LUI SADOVEANU
O casă albă, mare, solitară şi tăcută, cu ascunzişuri nu lipsite de taine şi istorie. O casă aşezată în Dumbrava minunată din Copou. Casa prozatorului Mihail Sadoveanu. Un loc care emană încă fior artistic şi destul mister.

Curtea casei în care Sadoveanu şi-a primit prietenii scriitori şi poeţi este acum o oază de verdeaţă pentru copiii şi bătrânii care caută răcoarea copacilor şi a apropierii pădurii. Unii mai trec prin muzeu, dar alţii îl ştiu pe de rost, de prin 1980, când s-a înfiinţat ca o "expoziţie permanentă", întrucât autorităţile de atunci nu mai permiteau noi muzee care să eclipseze "realizările" comuniştilor.

Totuşi, chiar şi aşa, a fost sfinţit de Teoctist, (pe atunci mitropolit), iar pe acolo au trecut Marin Sorescu cu soţia Valeria, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Breban, Păunescu. L-au vizitat în timpul vieţii şi Celibidache, Panait Istrati sau Gala Galaction. Scriitorul a găsit la Iaşi, timp de 18 ani, liniştea şi tihna de care avea nevoie pentru a contempla şi a crea marile capodopere.

Scriitorul nu a uitat niciodată cât de multe a datorat Iaşiului, începând cu prima lui şedere aici, în timpul liceului: "Am venit la Iaşi, pe urmele lui Eminescu, Creangă, Negruzzi, pe urmele lui Miron Costin şi Ion Neculce... (...). Popasul acesta al meu la Iaşi, în trei ani ai cursului de liceu, a fost hotărâtor pentru cariera mea literară".

Apoi, ca adult, a văzut Iaşiul şi în alt fel, a descoperit o legătură profundă cu oraşul: "Fără nici o îndoială, au fost primăverile Iaşilor cele mai frumoase (...) Înalta grădină de la Eternitate i-a primit pe mulţi întru alinarea cea curată. Dorm acolo dascălii mei Creangă, Gane, Delavrancea şi prietenii mei Anghel, Beldiceanu şi Topârceanu. Nu pot fi în alte părţi primăveri ca la Iaşi", notează Sadoveanu, care adaugă: "Iaşii au rămas un muzeu al amintirilor. Dar slavă lui Dumnezeu că se păstrează şi se va mai păstra multă vreme aşa pentru sufletul nostru".





CEAHLĂUL
Casa din Copou încă mai poartă amprenta scriitorului. De sus, din turla veche de aproape un secol, "Ceahlăul literaturii româneşti", după cum i-a spus Geo Bogza, privea în zorii fiecărei dimineţi şi seara, cu binoclul, muntele Ceahlău. Spunea că-l vede şi cu ochiul liber, la cei peste 150 de km distanţă. "Era o vilă cu ferestre înalte, arcuite, cu terase de piatră încununate de trandafiri agăţători şi c-un turnişor pătrat la un colţ, pe ferestruicile căruia (...) se uita cu ocheana la Cehlău, în amurgurile curate de august", scrie însuşi Sadoveanu în "Strada Lăpuşneanu". Şi ce vedea de acolo, de sus?

Tot scriitorul spune: "Înaintea noastră, divers şi multicolor, se desfăşura Iaşul cel bătrân, leagănul cărturarilor, al unirii, al ideilor şi mişcărilor generoase, Iaşul amintirilor şi legendelor, Iaşul fantomelor romantice".

Vila din Copou avea ca şi acum la parter, două saloane, un dormitor, o cameră de lucru şi două camere ale copiilor. După dorinţa scriitorului, biroul său a fost mutat rând pe rând "din odaia cu stele la odaia ce dă spre teiul cel mare de la scrânciob, în camera trandafirie", şi tot aşa. Este aici biroul pe care l-a adus de la Fălticeni şi la care şi-a scris operele, mai sunt şi tocul şi stiloul ce i-au notat pe hârtie toate cuvintele. Sunt hainele sale, ba unele încă stau cuminţi în saci, într-un depozit.

Nu ar părea de mirare dacă ar apărea dintr-un colţ, ar lua puşca dăruită de Topârceanu sau una dintre undiţele cu mincioc şi ar pleca la vânătoare ori pescuit, după ce şi-ar pune pe cap o pălărie. Şi dacă ieşi afară îl simţi: acolo este încă pădurea de liliac, cea mai mare din Iaşi, pe care a plantat-o cu mâna lui, înmulţind-o din vlăstarul adus de la Fălticeni. Cei 18 ani ai vieţii din Iaşi au fost pentru Sadoveanu şi cei mai prolifici, în care a scris 35 dintre marile sale opere.

"Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii", spunea Profira, fiica scriitorului.

Şi tot la Iaşi i s-a născut în 1920 ultimul fiu, Mihu Puiu, care-i călca pe urmele de scriitor. Aici a fost timp de nouă ani director al Teatrului Naţional, profesor de istorie, laureat al titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Al.I. Cuza", prieten pentru marii prozatori şi poeţi ai vremii, sfătuitor pentru autorităţi şi mentor pentru studenţi. Şi tot aici, la Iaşi, a locuit pentru trei luni alături de George Enescu într-o casă plină de ecouri ale istoriei şi culturii.

AMINTIRILE CELUI CARE L-A CUNOSCUT
Ne-am întâlnit şi cu scriitorul Ion Arhip, din Iaşi, care l-a cunoscut foarte bine atât pe Sadoveanu, cât şi întreaga sa familia, soţia Valeria, fiica Profira, dar şi pe Constantin şi Maia Mitru. Cu Mihail Sadoveanu s-a întâlnit din perioada studenţiei. Ion Arhip, fost gazetar, a fost timp de 20 de ani pe timpul comunismului director al reţelei de muzee a Ieşilor până când a fost dat afară de Securitate, pentru că nu a vrut să facă expoziţia "Epoca Ceauşescu" la Muzeul de Istorie. El ne-a povestit cum Sadoveanu, ca şef de lojă masonică, a fost persecutat.

"Putea să fie împuşcat de legionari, dar a fost salvat de Ionel Teodoreanu. A venit un comando de legionari la el acasă, dar a fost salvat de partea femeiască care s-a lăsat intenţionat în neglijeu şi i-a alungat pe legionarii care au dat buzna să-l caute. A fost nevoit să se deghizeze, a ajuns la gară şi, într-o altă staţie, a fost descoperit şi salvat la iniţiativa lui Teodoreanu. Cărţile lui au fost arse în Piaţa Unirii pe vremea guvernului legionar înainte de Rebeliune.

În 1953 eram student la Facultatea de Filologie. A fost o întâlnire la Iaşi, pentru că el era propus din nou deputat al Marii Adunări Naţionale din zona Popricaniului, unde mergea şi la vânătoare. A fost multă lume invitată la întâlnirea ce a avut loc în sala de marmură a vechii Academii Mihăilene, clădire care nu mai există. Sadoveanu s-a oprit la rândul întâi, unde se aflau Otilia Cazimir, George Lesnea şi Mihai Codreanu, cu care s-a îmbrăţişat. George Lesnea i-a sărutat mâna.

Noi am crezut că e vreun ritual masonic, dar el a explicat mai târziu - «i-am sărutat mâna cu care a scris Ştefan cel Mare al literaturii româneşti»... Când a intrat în sală am avut impresia că a coborât o stâncă. S-a urcat la tribună şi, când a început să vorbească, lumea a înlemnit. A spus printre altele să îl citim pe Goga, a vorbit de Arghezi şi Bacovia, lucru care pentru un scriitor de rând însemna puşcăria, dar el era Sadoveanu.

Avea o înfăţişare fizică deosebită, capul său era impunător, ochii şi privirea te ţinteau. Era însoţit de bodyguarzi şi a doua lui soţie. A mai spus ceva extraodinar pentru acele vremuri comuniste: «Să respectaţi biserica noastră, care ne-a ţinut ca neam». Am rămas uimiţi... Nu încerca nimeni să se atingă de el, Gheorghiu-Dej îi spunea Bădie după ce fusese decorat cu Premiul Internaţional Lenin, un premiu imens, după ce scrisese «Lumina vine de la Răsărit». Avea o ţinută formidabilă, era destul de distant, impunea, aveai impresia că te hipnotizează, te uitai la privirea lui.





A vorbit o jumătate de oră stând în picioare, parcă curgea o apă cristalină dintr-o stâncă de munte. După ce a terminat s-a dus la Mihai Codreanu. Apoi m-am numărat printre cei care au luat masa cu el la restaurantul «Iaşul». I s-a pus un şervet mare la gât, a mâncat un castron de zeamă de găină, un castronaş de sărmăluţe şi o covăţică de poale-n brâu şi a băut două pahare de vin, nu a îndrăznit nimeni să-l clintească. Doar scriitorul Ion Istrate se mai apleca să audă vreo vorbă... A mers apoi la Popricani, unde era pregătită o scenă. Acolo venea Sadoveanu la vânătoare", îşi aminteşte Arhip.

Totodată, Arhip a discutat şi cu ultima sa soţie, Valeria, care s-a destăinuit - soţul ei era un om iubitor şi crai până în ultima clipă. Viril până târziu, Sadoveanu a iubit-o cu patimă. "În ultima zi de viaţă se spune că prozatorul a ţinut regim. A mâncat ceva, după care a spus că merge să se odihnească în camera sa. A pus mâna pe marginea mesei, a sprijinit capul pe masă şi a murit", spune scriitorul Ion Arhip.


Traseul vieţii
5 noiembrie 1880 - Mihail Sadoveanu se naşte la Paşcani.
1 septembrie 1897 - intră la Liceul Naţional din Iaşi, pe care îl absolvă în 1900.
1918, toamna - se instalează cu familia la Iaşi.
1920 - împreună cu George Topârceanu editează revista Însemnări ieşene.
1920 - apar volumele Frunze-n furtună, "Umbre" şi "În amintirea lui Ion Creangă".
1921 - este ales membru activ al Academei Române.
1930 apar volumele "Depărtări" şi "Baltagul".
1936 - părăseşte împreună cu familia Iaşiul şi se mută la Bucureşti. 1950 - donează casa din Copou Institutului Agronomic din Iaşi.
1961 - moare Mihail Sadoveanu şi este înmormântat în ziua de 21 octombrie la Cimitirul Bellu din Bucureşti, alături de Eminescu, Coşbuc şi Caragiale.
1980 - se deschide la Iaşi în prezenţa soţiei şi fiicei Profira Sadoveanu, Muzeul "M. Sadoveanu" în Casa cu turn de la Copou.

A scris peste 60 de volume-povestiri, romane, traduceri, biografii, nuvele, schiţe.
Am putea aminti aici de:
Nuvele: Ion Ursu, Puştiul, Floare ofilită, Crâşma lui Moş Precu
Romane: "Fraţii Potcoavă", "Şoimii", "Neamul Şoimăreştilor", "Bordeenii", "Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă", "Baltagul", "Măria sa", "Puiul pădurii", "Nunta Domniţei Ruxandra", "Nopţi de Sânziene", "Creanga de aur", "Fraţii Jderi - Ucenicia lui Ionuţ" vol. I, "Fraţii Jderi - Izvorul Alb" vol. II, "Fraţii Jderi - Oamenii Măriei Sale" vol. III, "Nicoară Potcoavă".

Legat de personajele lui Sadoveanu, părintele Mihail Daniliuc de la Schitul Vovidenia ne-a vorbit despre monahii din opera prozatorului. "Anul acesta am terminat un studiu în care am încercat să surprind tipologii de monahi în opera lui Sadoveanu. Astă-iarnă am răsfoit din nou cărţile lui, cele mai cunoscute, nu chiar pe toate, şi mi-am dat seama că Mihail Sadoveanu a creat nu câteva tipologii de monahi, ci o întreagă obşte, care mişună atât de firesc în operele sale încât am putea crede că însuşi autorul lor ar putea fi un monah! Am găsit la Sadoveanu foarte multe tipuri de monahi, o mare diversitate: monahi mistici, cărturari, patrioţi căzuţi - care au avut în viaţa lor monahală foarte multe pete de întuneric, dar care au revenit şi s-au căit cu sinceritate".


Hanul Ancuţei
Vorbeam de locuri în care Sadoveanu şi-a lăsat amprenta.
N-am putea încheia povestea dacă nu am vorbi aici şi de Hanul Ancuţei. Da, cel din poveste. Există! Şi aduce atât de mult cu cel al lui Sadoveanu. De la meniu la înfăţişare, la oameni şi loc. Dacă Sadoveanu a scris de el, atunci şi hanul îţi poate povesti de autor! La o plăcintă, un vin ori poate vreun vânat, că tot îi plăcea prozatorului vânatul, ospătarii, şcoliţi bine în arta conversaţiei îţi vor povesti vrute şi nevrute.

 "Majoritatea povestirilor trecute în opera marilor artişti sunt povestiri spuse ori de ciobani ori de drumeţi. Ori pe oamenii aceştia nu-i puteai întâlni decât la hanuri, la Hanul Ancuţei. Un loc de popas unde poveştile Moldovei devin realitate. Despre Sadoveanu? Mi s-a povestit ultima lui vizită aici. În ‘62 cei de la Judeţeana de Partid erau afară cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, la o tochitură.
Pe râul Moldova, Sadoveanu era la prins peşte. Era un pescar împătimit. Prinsese trei cleni. Apare la han.
Dej îl întreabă: - Băi Mihăiţă, ce-ai prins?
- Trei cleni Ghiţă!
- Mănânc şi eu doi?
- Unul Ghiţă, unul...".
Citeşte mai multe despre:   pană,   casa,   iasi,   scris,   părintele,   sadoveanu,   redescoperirea româniei,   vovidenia

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de