x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marele Nicolae Grigorescu, "Robinsonul din Câmpina"

0
Autor: Catalin Pruteanu 17 Aug 2009 - 00:00
Marele Nicolae Grigorescu,
Vezi galeria foto




Pe Bulevardul Carol I din Câmpina, la numărul 108, se află Muzeul Memorial "Nicolae Grigorescu". Pe aceeaşi stradă, la câteva sute de metri depărtare, lângă şcoala de poliţie, se mai găseşte şi Castelul "Iulia Hasdeu". În ultimii ani,s-a răspândit zvonul că şi Nicolae Grigorescu ar fi practicat spiritismul, deşi nu există nici o mărturie în acest sens. Poate pentru a-i seduce pe turişti cu bârfe din alte veacuri.

Clădirea muzeului memorial "Nicolae Grigorescu" este o copie după casa construită de pictor în ultimii ani de viaţă şi care a fost distrusă de un incendiu în 1918, în timpul ocupaţiei germane. Casa a fost reconstruită în 1954 după planurile originale, după fotografii şi mărturii. Înainte de a cumpăra terenul pe care avea să-şi ridice casa din lemn în care şi-a pictat ultimele tablouri, Grigo­rescu locuise cu chirie în Câmpina încă din 1890.

Artistul a construit repede casa, din lemn, începând mai întâi cu atelierul de pictură. "Se spune că terenul a fost cumpărat cu banii câştigaţi din vânzarea tabloului «Atacul de la Smârdan»", ne-a povestit muzeografa Liliana Marin. Circa 200 de tablouri ale lui Grigorescu se află aici, ne-a spus Liliana Marin, precum şi numeroase obiecte personale ale pictorului, mobilă adusă de acesta din Franţa. Cel mai impresionant este atelierul artistului, unde sunt expuse, pe lângă tablouri, şevaletul, pensulele, tuburile cu vopsea şi multe perechi de ochelari ale pictorului, pe care, în ultimii ani de viaţă, vederea începuse să-l înşele.  


COLECŢIONAR DE ARTĂ

"În 1907, pictorul a murit, iar în casă au continuat să locuiască fiul său, Gheorghe, şi soţia acestuia, una dintre fiicele lui Vlahuţă. Atelierul este aşa cum era cel al lui Grigorescu, reconstituit după copii. Mobilierul pe care îl vedeţi, aşa puţin cât a mai rămas, este adus de Grigorescu de la Paris, unde a avut atelierul", spune Li­liana Marin. În casă se găsesc şi multe obiecte din colecţia lui Nicolae Grigorescu, strânse din călătoriile făcute de acesta în străinătate, mai ales din perioada de formare în Franţa. Multe dintre ele sunt turceşti, cumpărate din marile bazaruri din Istanbul, pe care pictorul le-a colindat în căutare de obiecte de artă. "O tapiserie expusă are o poveste aparte. Grigorescu a cumpărat o jumătate din tapiserie de se­co­lul 18, cusută cu fir de aur şi de argint, de la un negustor din Paris, care i-a spus că este tăiată în jumătate şi că nu ştie unde se găseşte cealaltă parte. După nouă ani, Grigorescu a găsit şi cealaltă jumătate în Italia, la Roma, întâmplător", povesteşte muzeografa.
VIZITATORII
O parte din tablouri nu sunt expuse, fiind în curs de restaurare. Unul dintre ele, ne-a spus Liliana Marin, a fost restaurat cu banii donaţi din încasările unui concert pe care Grigore Leşe l-a susţinut la Câmpina. Muzeografa ne-a vorbit despre neîncrederea unora dintre vizitatori faţă de autenticitatea exponatelor. "Unii se uită la tablouri şi întreabă: «Sunt originale?». Când le spunem că da, că sunt originale toate, spun «Nu cred că sunt originale!»."  

Ne-a povestit şi de tentaţia unora de a încerca patul pictorului, de a pipăi tablourile, de a se poza cu diferitele obiecte din muzeu, de a ridica tapiseriile de pe pereţi pentru a vedea ce este în spatele lor, adică pereţii, despre surpriza unora care, după ce intră în muzeu, descoperă dezamăgiţi că n-au de admirat "decât" tablouri (tablouri în muzeul dedicat unui pictor!), regretând apoi uriaşa sumă de 5 lei cheltuită pe bilet. Ne-a povestit de doi tineri, un băiat şi o fată, care s-au oprit într-o zi în faţa muzeului să citească anunţul de la intrare. Fata ar fi vrut să intre, băiatul nu. "Sunt tablouri!" a exclamat el în cele din urmă, exasperat, spulberând nehotărârea ei; şi au plecat amândoi mai departe.


VIŢELUL GHIOCEL
Pictorul le părea câmpinenilor un personaj mai ciudat. La fel le părea şi celor din Bucureşti, care, pentru curajul de-a se izola într-un orăşel de provincie, îl considerau un pustnic. Într-o relatare contemporană despre Grigorescu, pictorul este numit chiar "Robinsonul din Câmpina". "Grigorescu şi-a cumpărat un viţel alb pe care l-a botezat Ghiocel şi pe care îl folosea ca model. Se spune că era atât de blând, încât venea singur în faţa pictorului şi stătea să-i pozeze. Grigorescu era oricum considerat excentric, în primul rând pentru că picta aici, în această zonă şi nu mergea la munca câmpului, în al doilea rând pentru că avea un bou pe care nu-l punea la munci", spune Liliana Marin.

Grigorescu nu era însă un pustnic. Trăia aici împreună cu soţia sa, Maria Danciu, şi cu fiul său, Gheorghe. Era vi­zitat de prieteni: Delavrancea, Caragiale, Vlahuţă, ultimul fiind şi cel care venea cel mai des la Câmpina. Caragiale i-a dăruit, în 1901, un exemplar din volumul "Momente", păstrat acum în muzeu, cu dedicaţia: "Iubitul nostru, binevoieşte a primi aceste «Momente», în fruntea cărora mi-ai permis să înscriu ilustrul dumitale nume - şi, primindu-le, rogu-te, nu cântări preţul darului, ci socoteşte dragostea cu care ţi-l face al dumitale supus prieten Caragiale".
CU PĂLĂRIA PE OCHI
Grigorescu se simţea însă bine la Câmpina. "Ostenit de viaţă, pictorul venea în Capitală tot mai rar şi atunci, fiindcă se supăra aproape de fiece dată pe cei cu care avea de-a face, căuta să se reîntoarcă degrabă în scumpa lui Vale a Prahovei, preferând să fie «la câteva sute de leghe de Bucureşti...». Ajuns la Câmpina, de la gară o pornea glonţ spre casă, trecând «cu pălăria trasă pe ochi, cu pardesiul pe mână, subţirel şi nebăgat în seamă», fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, ocolind târgoveţii indiscreţi şi vorbăreţi", scria Barbu Brezianu în cartea sa dedicată vieţii şi operei lui Nicolae Grigorescu.

"Grigorescu cunoscuse, în vara anului 1871 (când petrecuse vacanţa împreună cu doctorul Bernath-Landway), o câm­pină bucolică. De aci, de pe aceste suave meleaguri, plecase el în excursii duse până departe, la Pucioasa, pe şoseaua bolovănoasă, în care nu te încrucişai decât cu vehiculele trase de boi sau de mărunţi căluţi de munte", scria Brezianu.

"Însoţit de ucenicul său Nicolae Goage (care-i purta şevaletul şi pensulele), urmat pas cu pas de câinele său credincios, Doge, dis-de-dimineaţă îl puteai întâlni pe bătrânul maestru pe măgurile din nord-estul Câmpinei, îmbrăcat în scurta lui, cu ghete şi cu şapcă albă pe cap, cu o mână în buzunarul stâng şi cu dreapta între nasturii pieptului, uşurel, fără toiag, trecând iute ca o umbră, oprindu-se numai unde vedea o privelişte frumoasă - fie pe Valea Câmpiniţei sau prin încântătoarea Vale a Buzatului", nota criticul de artă. "Atunci când pictezi natura, trebuie s-o prinzi în momentul când ea are talent. Să nu te ţii mult după subiect - căci simte că îl urmăreşti şi se ascunde", mărturisea prietenilor pictorul. "Nae Goage, băiatul de şevalet al lui Grigorescu, şi fiica acestuia, Niculina, au ajutat la reconstruirea casei", ne-a spus Liliana Marin.


PE PATUL DE MOARTE
Timp de 18 ani, cât au trăit împreună, Grigorescu şi Maria Danciu nu au fost căsătoriţi. Abia cu o zi înainte de moarte Grigorescu a oficializat legătura, pentru ca Maria şi fiul lor, Gheorghe, să fie moştenitorii legali ai averii sale. Nicolae Petraşcu, martor al ultimelor zile ale pictorului, scria în 1930: "C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe d-rul Istrati de acasă şi să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, a închis ochii.

Întins în atelier într-un sicriu modest, Grigorescu stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereţi. Până să vie preotul, voii să văd camerele în care trăise el. În uşa celei din urmă, găsii pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă cu capul răzimat de uşor. O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu şi ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puţin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri şi îndeosebi ţărăncuţa din «Primăvara». La întrebările mele ea bătea încet cu vârful botinei în prag şi părea rătăcită de durere..."

Cimitirul în care este înmormântat Nicolae Grigorescu, alături de fiul său, Gheorghe, se află la câteva sute de metri de casă. Dar, dacă nu te îndrumă nimeni, poţi pierde o jumătate de zi căutând mormântul pictorului în tot cimitirul. Inscripţia săpată în piatra crucii, "Aici odihneşte pictorul Nicolae I. Grigorescu, născut la 15 mai 1838, încetat din viaţă la 21 iulie 1907", nu se vede de pe aleea care trece pe lângă mormânt. Pentru a o citi, trebuie să calci pe gropile vecine, pentru că aleea de acces a fost "amenajată" de administratorii cimitirului prin spatele mormântului.
PICTOR DE BISERICI DIN TINEREŢE
Nicolae Grigorescu a început să picteze la 10 ani, ca ucenic, alături de fratele său, al zugravului Anton Chladek. După doi ani, viitorul artist s-a hotărât să meargă pe propriul drum, începând să picteze iconiţe pe care le vindea singur duminica, în târg. Cu primele icoane vândute a reuşit să-şi întreţină familia, mama sa fiind văduvă. Cleopatra Trubetzkoi, cea la care au ajuns câteva din primele lucrări ale sale, l-a angajat pentru zugrăvirea unor icoane în biserica de pe moşia ei de la Băicoi. În 1904, Grigorescu a fost întristat când a aflat că un mitropolit, Ghenadie Petrescu, dispusese ca peste pictura sa de la Mănăstirea Zamfira să se aplice tempera, fără ca înainte să se cureţe fumul de lumânare. Abia în 1952, tempera de pe pictura originală a fost curăţată. A pictat apoi biserica Mă­năs­tirii Zamfira şi biserica din Puchenii Mari, ambele din judeţul Prahova. În aprilie 1858, la numai 20 de ani, Grigorescu, ajutat de Ghiţă, fratele său mai mare, a semnat un contract în valoa­re de 2.000 de galbeni pentru pictarea Mănăstirii Agapia.
Citeşte mai multe despre:   redescoperirea româniei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de