x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Nicolae Labiş rămâne o amintire frumoasă

0
Autor: Eugenia Mihalcea Florina Zainescu 24 Iul 2009 - 00:00
Nicolae Labiş rămâne o amintire frumoasă
Vezi galeria foto


Bucovina - Poiana Mărului, Văleni, Mălini. Trei sate care coboară dinspre munte, petrecute de apele Suhăi. Case mărunţele, cu broderie de lemn la acoperiş şi cerdac, se înşiră ca mărgelele pe marginea drumului principal. În spatele lor, în zare, runcuri pline de margarete. Căpiţe mirosind a fân proaspăt cosit. Cai lăsaţi liber pasc pe marginea drumului.



Am pornit în căutarea poetului Nicolae Labiş şi a locurilor care i-au devenit versuri şi rime.
"În poezia mea veţi intra ca-ntr-un sat de munte; veţi vedea întâi «neobişnuitul». Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara miros de fân şi de răşină - totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pământ - pământ adânc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de pe cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi, precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi."

Pentru mălineni, Nicolae Labiş a fost "copchiluţul", "băietul lui domn' Eujen", Niculae, Nelu, Neluţu, ori pur şi simplu Poetu. Pentru Margareta, Nicolae Labiş a fost fratele mai mare. Prin ea, el este încă viu.

COPILĂRIA, LA POIANA MĂRULUI
"M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,/ Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă./ Munţii ardeau în polei şi lumini,/ Lupii spulberau scântei din zăpadă", scria Nicolae Labiş. Era începutul lui decembrie 1935 când fiul învăţătorilor Eugen şi Ana-Profira Labiş vedea lumina zilei în casa şcolii din Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni. Prin mamă se înrudea cu Ion Creangă. Casa şcolii este acum grădiniţă. Şcoala nu mai există, pe locul ei s-a ridicat un dispensar, ne spune Margareta Labiş, care ne călăuzeşte în universul fratelui ei.

"Acolo era un tei, dincolo un cireş enorm cu cireşe pietroase şi un altul cu cireşe amare. Aici erau nişte plante agăţătoare, tot ceardacul era acoperit de plante, erau flori. Nu erau treptele astea. În faţă era grădiniţa cu flori. Aveam o fântână cu roată. În grădina din spatele casei, de pe deal, era arţarul în care fratele meu făcuse o bibliotecă", ne zugrăveşte ea, cu mâinile prin aer, spaţiul pierdut al copilăriei.

"Nu mai seamănă cu ce-mi aduc eu aminte", spune Margareta cu amărăciune în glas. Copii de director de şcoală, Nicolae şi Margareta, mai mică decât el cu trei ani, erau camarazi de joacă cu toţi elevii. De la cei mai mari a învăţat el să citească. "N-avea 5 ani când aproape pe furiş a învăţat de la un prieten mai mare, Vasile, taina cititului. Buni pedagogi, părinţii deciseseră să nu-l grăbească, să-l lase să înveţe scrisul şi cititul când va fi vremea, dar Nelu le-a dejucat planurile", scrie Gheorghe Tomozei în cartea "... Urmele Poetului Labiş".

Când a venit vremea şcolii, "mama, Ana-Profira, care i-a fost învăţătoare, îl aşeza într-o băncuţă a lui în care îl putea supraveghea. Şi el stătea în băncuţă şi scria: despre cal, despre mine - «Margareta în pom», când îi spusese mama că va veni o surioară", povesteşte Marga. O dată ce descoperise taina cititului, tatăl, Eugen Labiş, avea sarcina să-i cumpere de fiecare dată când mergea la Fălticeni câte o carte de poveşti. Era pasionat de citit, avea «Basmele românilor», poezii de Alecsandri, cărţile lui Bolintineanu. Când nu avea poveşti noi încerca să inventeze el altele, în care o folosea de cele mai multe ori ca personaj pe Margareta. Păsările şi animalele din curte erau numite de Nicolae.

"Avea o cameră a lui, unde mica bibliotecă ocupa locul cel mai de cinste. Aici se mai găseau jucăriile lui şi ale Margaretei. În fundul camerei era o masă mare. Aici se scria, se desena, se cioplea şi se făceau de toatele. Se recita, se cânta, se juca teatru. Personajele erau închipuiri ca: Muma pădurii, Vulpea hoaţă, Margareta în pom şi câte altele", scrie Tomozei, citându-l pe tatăl poetului.

ÎN REFUGIU ÎN MUNTENIA
Primii ani de şcoală şi jocurile copilăriei au fost însă tulburate de cel de-al doilea război mondial. Tatăl a plecat pe front, iar mama cu cei doi copii s-au refugiat la Vacaria, comuna Valea Popii, lângă Câmpulung Muscel. "Am dus-o greu în refugiu, în Muntenia./Fomea ne urmărea ca vedenia./Eu aveam visul plin de aur şi slavă,/ Dar soru-mea era bolnavă (...)/ Cărţile treziseră strunele doinei din mine./ Sgâriam versuri cu degetul pe pământ şi era bine./ Dar mă bătea gândul spre casă/ La soru-mea bolnavă şi frumoasă./ Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă/ Şi le vindeam fetelor la clacă", povesteşte chiar poetul despre perioada refugiului, în care şi-a dat primele versuri pe ceva mâncare pentru familie.




Era un copil responsabil, serios, maturizat prea devreme. După un an a venit timpul ca familia să se întoarcă în Moldova, în satul natal. Serbarea de plecare a marcat debutul literar al micului Nicolae, care terminase clasa a III-a. "Prima lui poezie s-a numit Telegramă şi era de fapt o epigramă dedicată naşei mele de botez, Garoafa Plăcintă, care era învăţătoarea decană de vârstă, o femeie corpolentă şi nu prea frumoasă, cu un neg mare pe faţă, dar inteligentă şi destoinică.

Tocmai îşi adusese soţul de pe front pretinzând, într-o telegramă, că-i bolnavă. Fratele meu a apărut pe scenă - era un copil serios, rotund la faţă - şi le-a făcut o surpriză tuturor când a spus: «Telegramă. Poezie de subsemnatul: Frumoasă şi grasă este Garofina, de i s-a dus pomina (...) Căci în bătălie, soţul ei iubit, a plecat să lupte, dar azi a venit». O ironiza, dar, în loc să se supere, învăţătoarea a venit la mama să-i spună că are un copil talentat", rememorează Margareta Labiş. "Telegramei" i-au urmat alte poezii scrise de copilul de 10-11 ani despre calul Roibu - vândut la începutul perioadei de refugiu -, despre vaca Joiana, versuri care însă nu s-au păstrat.

Margareta Labiş îşi aminteşte şi prima păpuşă cioplită de fratele mai mare pentru fetiţa întristată de faptul că din vânzarea calului atât de drag copiilor nu erau bani şi pentru o "Bella" pe care o văzuse în vitrina unui magazin. "Aveam un obicei de a ne face cadouri. Ne spuneam «Închide ochii, întinde palmele, prinde». Se încheiase războiul, ne pregăteam să ne întoarcem acasă, dar tata nu venise încă. Eu îmi doream foarte mult o păpuşă, pentru că nu avusesem niciodată. Zărisem una în vitrină, dar pe care mama nu şi-a permis-o.

De aceea, de Sfânta Mărie, fratele meu mi-a făcut cadou o păpuşă cioplită. Mi s-a părut urâtă, cu riduri şi i-am spus că păpuşa pare bătrână, iar el mi-a replicat că nu este bătrână, ci este tristă, din cauză că îi este dor de casă." Păpuşa scheletică, din lemn cioplit, cu faţa care părea ridată, a reapărut în viaţa copiilor Labiş o dată cu seceta din 1946, la scurt timp după întoarcerea acasă. "În '46, când era o secetă cumplită, mi-a cioplit o altă păpuşă, la fel de urâtă. Atunci l-am întrebat din nou de ce păpuşa este urâtă, când suntem acasă, iar el a spus că... îi este foame."

ÎNAPOI ÎN MOLDOVA NATALĂ
La întoarcerea în Poiana Mărului, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă. Au reuşit să adune din lucrurile pe care le mai ascunseseră ţăranii din sat. "Un pat de la Casa memorială este cel din vechea noastră casă." Şi-au reîncropit gospodăria cu sprijinul oamenilor din sat, care au venit cu miei, cu ouă pentru clocit, cu o cloşcă. "Nelucu se ducea să ia ouă, să pună la cloşcă, de la Maria, Măriuca, Parasca, Păstrăvanu şi le punea nume, scria pe ouă", povesteşte Veronica Ciobanu, fosta vecină a familiei Labiş şi colegă de clasă cu "Nelucu".

"După război, noi nu mai aveam păsări şi toate femeile ne-au dat câte două ouă alese, cu bănuţ. Parasca ne-a dat o cloşcă neagră, dar a venit vulpea şi ne-a luat cloşca, de au rămas puişorii singuri. Tata a făcut pe cloşca, făcea aşa cum face cloşca, o imita, că imita toate sunetele, şi veneau puişorii după el. Aşa i-am crescut şi i-am dat fiecăruia câte un nume", o completează Margareta. Găinile erau botezate Bogheta, Rozeta, Ţigăncuşa etc. Şi într-o zi a murit Rozeta, îşi aminteşte Marga. Ba Bogheta, spune Veronica. Bogheta sau Rozeta, găina a avut parte de o îngropăciune cu tot alaiul.

"Când am venit eu cu oile acasă, pe la 12:00, ei stăteau pe poartă şi erau supăraţi. Unul într-o parte, unul într-o parte. «Ei, ce aţi făcut, aţi luat bătaie, ai, de la doamna?». «No, o murit Rozeta». Doamna Labiş iese în cerdac şi zice: «Ei, n-o mai jeliţi atâta, duceţi-o la naiba şi-o-ngropaţi undeva!». Eu am băgat oile acasă şi am venit cu ei", povesteşte Veronica. "Fratele meu era preot, Veronica bocitoare", o completează Margareta.

"Eu am luat din casă un şal cu franjuri şi Nelucu l-a pus aşa, ca pe o haină preoţească, şi s-o dus la şcoală şi-o luat planşe - erau planşe din astea cu creşterea cartofului, roşiilor, fasolei - şi o făcut prapuri din ele. Ne-am dus cu înmormântarea în grădină, pe deal. Eu mi-am dat drumul la codiţe şi plângeam... «Bogheată nu ti duce, c-aista drum cine face, înapoi nu se întoarce», că atunci o murit oameni mulţi şi învăţasem bocetele. Eram noi şi Vasili, un băiat de ţigan, prieten cu noi. Am luat o cutiuţă de carton şi am pus-o pe Bogheta acolo, am pregătit-o", rememorează Veronica. Copiii boceau aşa de tare că s-au speriat toţi vecinii, crezând că s-a întâmplat ceva cu unul dintre ei.

MOARTEA CĂPRIORULUI A DEVENIT "MOARTEA CĂPRIOAREI"
Ritualul de înmormântare, cunoscut atât de bine de copii, făcea parte din cotidianul acelor vremuri marcate de război şi mai apoi de seceta din 1946. "Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia. Şi, într-o zi, vecinul nostru Vasile vine şi strigă: «Nelu, Margareta, veniţi, că a secat Suha!».

Şi, când am ajuns acolo, bulnoana unde noi ne adunam şi înotam devenise o mocirlă în care mai agonizau câţiva peştişori. Era apa neagră de la nămol, şi copiii, cu pantalonii suflecaţi, goi până la brâu, căutau cu o expresie disperată să-i prindă. Până a ajuns fratele meu nu a mai rămas nici un peşte, dar a prins patru raci, pe care mi i-a aruncat în rochiţă. Îmi era frică să îi ţin în poală, dar trebuia să fiu curajoasă. I-a fiert mama şi i-am mâncat în seara aceea şi eu m-am îmbolnăvit. Şi atunci tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: «Avem carne».




N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară", povesteşte Marga. Moartea căpriorului avea să rămână întipărită în memoria lui Nicolae. După mulţi ani a transpus această întâmplare în versuri: "Moartea căprioarei". Se întâmpla în vara anului 1954, înainte ca Labiş să se înscrie la universitate.

Familia tocmai îşi construise prima casă proprie la Mălini. Nicolae a venit acasă pe neaşteptate, le-a dat cadouri celor dragi. Cele mai multe şi mai atractive erau jucăriile pentru surioara de-o şchioapă, Teodora. Mai apoi a împrumutat un cal de la o vecină şi a pornit pe valea Suhăi, spre Poiana Mărului.

"Simţea nevoia să meargă în satul natal. Fără şa, doar cu o pătură, a mers şase kilometri călare. Când a ajuns în dreptul bisericii s-a oprit, a legat calul de un plop plantat de tata pe vremuri. Din acel loc se vedea culmea unde fusese la vânătoare în copilărie. La un moment dat a venit un vecin la noi: «Doamnă, doamnă, vedeţi că l-am văzut pe domnişorul Nelu că stătea cu capul între palme pe marginea unui şanţ! O fi bolnav sau o fi bat?». Mama s-a speriat, dar, până să se îmbrace să se ducă să vadă ce-i cu el, fratele meu s-a întors. S-a închis în cameră. Toată noaptea s-a plimbat, se auzea cum mergea şi recita. Pe la două noaptea, când mama făcea plăcinte, pâine, a venit fratele meu şi i-a spus să nu se supere, dar se întoarce a doua zi la Bucureşti", povesteşte Margareta.

Scrisese «Moartea căprioarei» şi voia s-o publice pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă. Numai că în graba plecării a uitat poezia acasă. Şi-a dat seama pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. I-a trimis-o Margareta prin poştă la Bucureşti şi a reuşit s-o publice în octombrie.

PASIONAT DE LITERATURĂ
După un salt în timp ne întoarcem alături de Margareta Labiş la casa din Poiana Mărului, în curtea în care şcolarul Nicolae şi-a făcut o bibliotecă într-un copac. "Era un copac imens. Cum de l-a descoperit fratele meu? Avea forma unui trident, se despărţea în trei braţe. A pus întâi un scripet, să ne putem urca. Între două braţe a făcut biblioteca pe care a acoperit-o cu o copertină ca nu cumva să plouă, că aveam cărţile acolo. Ne-am ascuns acolo timp de trei zile, de nu ştia mama unde suntem. Până duminica...

Dacă nici duminica nu ne-a găsit, pentru că în celelalte zile ea era la şcoala şi nu ştia ce facem noi, s-a speriat că ne-am dus în pădure, că putea să ne mănânce lupul", îşi aminteşte ea cu nostalgie. Printre cărţile din copac se găseau Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga. Însă cel mai mult îi admira pe Eminescu şi Sadoveanu. Despre cel din urmă a aflat că merge la pescuit pe Suha şi, însoţit de Margareta, s-a dus să-l caute. S-au ascuns şi l-au urmărit până când Margareta s-a dezechilibrat şi a căzut în apă. Sadoveanu i-a văzut şi i-a mustrat. Nicolae Labiş l-a reîntâlnit pe Sadoveanu la Şcoala de Literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti, dar s-a plimbat pe urmele lui prin Fălticeni în perioada în care a urmat cursurile gimnaziului "Nicu Gane".

"A plecat din Poiana Mărului la Fălticeni, aşa cum a plecat şi Ion Creangă, străbunul nostru. La Fălticeni a stat în gazdă pe aceeaşi stradă pe care stătuse şi Creangă." La Fălticeni l-a avut mentor pe profesorul de română Vasile Popa, care i-a deschis apetitul pentru creaţiile populare. La cererea acestuia, Labiş a cules folclor din zona natală. Lucru care l-a influenţat în creaţiile de mai târziu: "Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din hore, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ", "mărturiseşte" Labiş în poezia "Începutul".

În 1949, familia Labiş s-a mutat din casa şcolii din Poiana Mărului, în casa-şcoală din Văleni. Aici, familia s-a îmbogăţit cu încă un copil: Teodora. Iar Nicolae, după ce în 1951 obţine premiul întâi la prima ediţie a Concursului de limbă şi literatură română de la Bucureşti, se mută şi el de la Fălticeni la Iaşi, la Liceul "Mihail Sadoveanu". După numai un an de stat la Iaşi intră, în urma unui examen, la Şcoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. Aici l-a impresionat în mod deosebit unul dintre colegi, Lucian Raicu, care i-a devenit foarte bun prieten. Alţi colegi de care s-a apropiat au fost Radu Cosaşu, Florin Mugur, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan, Doina Ciurea. Cu Doina Ciurea, cea care avea să-i devină mai târziu nevastă lui Nichita Stănescu, a avut un incident.

Din cauza unor presupuse relaţii nepotrivite cu ea, Labiş a ajuns în centrul unui scandal. "I s-a reproşat că avea un geamantan cosmopolit, că avea cărţi de Kant, de Bacovia etc. Imre Portik povesteşte incidentul", spune Margareta. Ea nu ştie cât de real a fost totul. În schimb, Margareta crede că poeziile de iubire scrise de fratele său au fost inspirate de dragostea acestuia - neîmplinită - pentru Lucica, o fată pe care o cunoscuse la Fălticeni.

În '54 îşi dă bacalaureatul şi în acelaşi an termină şi Şcoala de literatură. Se înscrie la Facultatea de Filologie. Era deja un talent recunoscut în lumea scriitorilor. Avea poezii publicate în diverse reviste. În 1956 devine membru al Uniunii Scriitorilor şi debutează cu primele două volume de versuri: "Puiul de cerb" şi "Primele iubiri". Spre sfârşitul anului avea aproape gata un al treilea volum - "Lupta cu inerţia". N-a mai apucat însă să-l termine.




RĂPUS DE "PASĂREA CU CLONŢ DE RUBIN"
În noaptea de 9 spre 10 decembrie a fost accidentat de un tramvai vizavi de Spitalul Colţea. "El s-a urcat la clasa a II-a, cum erau atunci tramvaiele. Nu era viteză, cineva l-a tras şi apoi l-a împins între tampoanele acelea ale tramvaielor. «Să ştii Marga că am fost tras de palton», mi-a spus la spital. Acestea sunt cuvintele lui, nu de cine, nu cum. Nu mi-a spus altceva. Că a fost împins, i-a spus lui Florin Mugur.

Dacă era beat, aşa cum s-a scris în raportul poliţiei, îi tăia capul, dar el şi l-a ridicat, de aceea, când tramvaiul a pus frână, s-a lovit şi şi-a rupt coloana. Moartea lui a rămas un mister şi pentru mine. În încercările mele de a afla adevărul, nu am reuşit, pentru că atunci când s-a produs accidentul a fost într-un grup străin, după ce au fost împreună la Casa Scriitorilor", spune Margareta. Nicolae a fost dus la Spitalul de Urgenţă, care era în zona 1 Mai, şi a fost pus tot în gips.

În dimineaţa de 10 decembrie i-a dictat lui Aurel Covaci poezia "Pasărea cu clonţ de rubin": "Pasărea cu clonţ de rubin/  S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărnă/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...".

Margareta Labiş îşi aminteşte de ultimele zile din viaţa fratelui ei. S-a perindat multă lume pe la spital. A venit şi tatăl lor, care a fost certat de organele de partid că nu a avut grijă de băiatul său. Asta deşi aveau în faţă un om dărâmat, care aflase că fiul său nu mai are nici o şansă. Margareta spune că nu ştia verdictul necruţător al medicilor. Încă spera că fratele ei va fi transferat la Viena, transfer pentru care s-a primit acordul chiar în ziua în care Labiş s-a stins. Venise soţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor să-i anunţe, împopoţonată toată, de parcă era la paradă, nu la capul unui muribund, povesteşte Margareta. Era 22 decembrie.

"Viaţa şi-a început-o cu o telegramă şi şi-a terminat-o tot cu o telegramă: «Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon la spital». O oră a strigat oxigen... Am alergat, au venit tuburile de oxigen, dar nu puteau să îl mai salveze. Apoi coma profundă...." Avea 21 de ani.

După moartea lui Nicolae Labiş, mălinul din curtea casei părinteşti şi-a aplecat crengile înflorite şi tulpina spre fereastra camerei în care poetul scrisese "Moartea căprioarei". A stat aşa, aplecat, până în primăvara următoare, când s-a uscat. Şi unul din merii plantaţi în spatele casei şcolii din Poiana Mărului, în care poetul s-a născut, a fost trăsnit după moartea acestuia.

În vara anului morţii lui Labiş, casa din Mălini a fost lovită de un fulger globular: "O minge de foc a pătruns prin firul antenei de radio, prin partea de sus a peretelui exterior, de la camera unde atunci dormeau părinţii şi sora mea Teodora. Globul incandescent a perforat bârnele de lemn şi tencuiala fără să aprindă casa. Tata a văzut îngrozit cum, în întunericul nopţii, mingea de foc dansa imponderabil în aer deasupra patului mare, dublu, şi cum apoi s-a scurs nevăzută prin mânerul de metal al unei umbrele rezemate de peretele opus spărturii", spune Margareta.

Cele întâmplate au fost versificate de Nicolae Labiş într-o poezie premonitorie: "Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai/ Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa./ E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai/ Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa.


Caietele Mălinene
La scurt timp de la moartea poetului, diverşi scriitori, dar şi necunoscuţi s-au perindat pe la casa familiei Labiş din Mălini. Acolo locuiau încă Eugen şi Ana-Profira, părinţii lui Nicolae. Din păcate, multe dintre manuscrisele originale au dispărut în acea perioadă. "În pod au fost foarte multe lucruri, dar au dispărut. Tata a donat casa, care a devenit muzeu, iar noi avem dreptul să stăm într-o cameră. I-am luat pe părinţi la Bucureşti, pentru că veneau mulţi scriitori tineri care îl cunoscuseră pe fratele meu. Mama toată ziua făcea de mâncare şi cumpăra băutură", povesteşte Margareta Labiş.

În 1969, a fost organizată prima ediţie a Concursului Naţional de Poezie "Nicolae Labiş", la Mălini. Concursul, care se desfăşoară în fiecare vară, a premiat, de-a lungul timpului, tinere speranţe care s-au remarcat ulterior. Tot cu ocazia competiţiei s-a lansat şi cartea "Caiete Mălinene", în paginile căreia se regăsesc un tablou cronologic cu membrii juriului şi laureaţii tuturor ediţiilor festivalului, creaţiile laureaţilor, precum şi amintiri despre Nicolae Labiş, semnate de profesoara Margareta Labiş.
Citeşte mai multe despre:   mama,   luat,   casa,   nicolae,   venit,   s-au,   margareta,   fratele,   moartea,   tata,   poiana,   labi,   nicolae labi,   poiana m,   margareta labi

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de