x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Patria Brâncuşi

1
05 Aug 2009 - 00:00
Patria Brâncuşi Dan Marinescu/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


În Peştişani, Gorj, Nicu Văideanu face din lemn coloane ale infinitului şi porţi ale sărutului care încap în palmă. Nu departe de el, moş Ceaureanu sculptează uşi care se deschid apoi în case de oameni cu stare. Ei au adus până astăzi gesturi care au pus într-un singur obiect utilitatea şi simbolurile ancestrale ale soarelui şi vieţii. Simboluri golite azi de sens. Din acelaşi tărâm, din satul Hobiţa, acum 133 de ani, s-a desprins din acest şir de lucrători în materie un artist, care, în secolul al XX-lea, a dat iarăşi rost simbolului.

Brâncuşi spunea că o călătorie se petrece mereu în interior; drumul său spre Paris, început în 1904, drumul pe jos spre sine însuşi, a pornit dintr-o căsuţă cu stâlpi de lemn şi trei încăperi. Casa de azi din Hobiţa nu e cea în care s-a născut sculptorul, dar reconstituie, pentru cei care îl iubesc, timpul acela de sfârşit de secol al XIX-lea, din Oltenia de sub munte, în care părinţii lui Brâncuşi nu erau săraci, pentru că aveau pământ, dar nu aveau nici altă bogăţie decât cea pe care le-o aducea munca lor.

Vechea locuinţă a ars în 1920, iar din ea n-au mai rămas decât patru grinzi, folosite de una dintre surorile lui Constantin la ridicarea propriei ei case. Însă în 1970, când autorităţile s-au gândit că cei care vin să îl cunoască pe Brâncuşi în satul său trebuie să găsească ceva acolo, mai existau trei case identice cu cea în care se născuse artistul şi la fel de vechi. Una dintre ele a fost cumpărată şi adusă unde este vizitată şi astăzi, pe terenul care îi revenise de drept fratelui Grigore. Nici războiul unde se ţeseau pânze, lada de zestre sau dulapul împodobit cu motivul soarelui, nici măsuţa de lemn cu scaune scunde sau maşina de spălat rudimentară, în care se puneau straturi-straturi de rufe şi leşie, n-au fost ale familiei Brâncuşi, dar le sunt asemănătoare.

Mai târziu, copia măsuţei a apărut la Paris, în atelierul sculptorului din Impasse Ronsin. "Brâncuşi îşi invita acolo prietenii şi le oferea ochiuri, mămăliguţă, varză murată şi ţuică de prune, pe care o făcea chiar el acolo, în capitala Franţei, într-un căzănel. Când avea femei invitate, le lega la ochi cu o eşarfă fină, apoi le dădea să guste ceapă verde dată prin brânză şi le incita: «Ronţăiţi şi ghiciţi ce e!». Femeile, americance sau franţuzoaice din lumea bună a Parisului, nu reuşeau niciodată să îşi dea seama ce le oferea «principele ţăran»", povesteşte doamna Pană, muzeograf.
"CUCURIGU GAGU, CÂNTĂ COCOŞUL"
Despre parfumul atelierului şi despre corespondenţele dintre muzică şi sculptură a scris Cella Delavrancea, care, în vara anului 1922, l-a vizitat la Paris: "Ne aflam într-o curte prăfoasă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi câţiva bărbaţi cu tichie de hârtie pe cap, lucrând. În fund, pe stânga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, m-au sfredelit din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. Brâncuşi mă examina fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haină de lucrător, mâinile agere. De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovoidali, din acelaşi metal, luceau atât de tare, încât mi s-a părut că le aud vibraţia de violoncel.

N-am putut să mă stăpânesc, şi am spus: «Ce vii sunt!». Brâncuşi a surâs. Dintrodată eram mai apropiaţi. «Da, le şlefuiesc cu mâinile, luni de zile, până sunt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare». Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic. În faţa mea, tăiată ca un ferăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat: «Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz şi ai să mănânci ciuperci pregătite de mine». Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. «Cucurigu gagu, cântă cocoşul», am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs maliţios: «Bravo! Nimeni nu a simţit până acum că alama asta cântă. Va să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prânz grozav». Brâncuşi era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare si­guranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise.
Ne-am despărţit după ce am hotărât ziua dejunului. Am plecat bucuroasă. Se ştia că Brâncuşi nu primea uşor în intimitatea lui".
"SIMPLITATEA ESTE ÎN SINE O COMPLEXITATE"
"Păsările" eclozate în atelierul din Paris au zburat într-o zi la New York, unde un proces le-a făcut imediat celebre. Sculpturile, trimise pentru o expoziţie, au fost conside­rate la vamă lingouri de bronz şi taxate ca atare. După această întâmplare, a urmat un proces în care s-a vorbit, în fapt, despre ce este şi nu este artă, proces care poate fi considerat momentul oficiali­zării artei mo­derne. Acum, o "Măiastră" se află în Muzeul de Artă Mo­dernă de la New York. Atelierul sculptorului a fost transplantat şi poate fi văzut la Centrul Naţional de Artă "Georges Pompidou" din Paris. Însă Muzeul de Artă din Craiova păstrează, într-o sală specială, primii paşi pe care Brâncuşi i-a făcut către artă. Aici e scaunul-colţar, meşterit de artist pe vremea când era încă ucenic la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova; aici se află şi "Vitellius", prima sa lucrare muzeală, "Orgoliu" - prima sa lucrare în bronz, "Coapsa" - prima lucrare în marmură, aici e şi prima variantă a "Sărutului".

În parcul din Târgu-Jiu, "Poarta Sărutului", "Aleea Scaunelor" şi "Masa tăcerii" nu mai sunt piese de muzeu, aflate la distanţă de privitor; ele se lasă atinse de trecători şi îndeplinesc astfel dorinţa sculptorului, care mărturisea: "Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii". Grupurile de turişti care ajung aici primesc gratuit explicaţii referitoare la ansamblul sculptural, de la Sorin Buliga, directorul Centrului Brâncuşi. Ei pot viziona la Centru un film despre viaţa sculptorului şi pot studia cărţile aflate la bibliotecă. "E greu de spus ce înseamnă motivul rombului, pe care îl găsim la casele din zona Hobiţa - Tismana; Brâncuşi însă, care avea o gândire arhaică, a înţeles şi a preluat motivul. Acum, nici cel mai bătrân din sat nu ştie ce semnificaţii au rozetele, sau funia răsucită, motiv aflat şi pe poarta casei memoriale din Hobiţa, motive care vin din vechime. Între gândirea arhaică şi gândirea istorică s-a creat o falie; singurul loc din lume unde se păstrează continuitatea este India. Ţară importantă pentru Brâncuşi, care era puternic mistic şi căuta să exprime în exterior adevăruri transcedentale, sacre", spune Sorin Buliga. Pentru a se comunica, Brâncuşi alege simplitatea; importantă nu e înfloritura exterioară, ci esenţa: "Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea".


"UN VISĂTOR CARE ŞI-A URMAT VISUL"
La casa memorială din Hobiţa ajung zilnic în vizită români şi străini. Unii dintre ei sunt dezamăgiţi de frusteţea casei: "Majoritatea turiştilor se miră că într-o asemenea căsuţă s-a născut un geniu. Decepţionaţii, care se aşteptau să vadă o locuinţă mare, cu etaj, nici nu mai intră, se întorc de la poartă", spune muzeograful. "Dacă eşti român, trebuie să ajungi măcar o dată în acest loc, de unde a plecat acest mare artist, acest visător care şi-a urmat visul", spune un preot din Tecuci, venit la Hobiţa cu familia.
Să-l întâlneşti pe Brâncuşi, fie la Paris, la Târgu-Jiu, la New York sau la Hobiţa înseamnă să te întâlneşti cu ce e mai bun în tine însuţi. Să simţi, aşa ca sculptorul, că "ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă" şi că "lumea poate fi mântuită prin artă".
Citeşte mai multe despre:   hobiţa,   constantin brăncuşi,   redescoperirea româniei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de