x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Peizanul de Danubiu

0
Autor: Razvan Barbulescu 01 Aug 2009 - 00:00
Peizanul de Danubiu Dan Marinescu/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Bucureştii lui Tudor Arghezi sunt neapărat la plural. Bucureştiul - la singular - este o "abatere gravă de la limbă". O blasfemie. Spui Piteştii, Călăraşii, Galaţii, Iaşii, altfel "jigneşti gingăşia nuanţei, care nu variază după ins şi anotimp, ca preţurile la castraveţi".



Istorie, stare de spirit, obiceiuri, metehne, îndeletniciri. Sunt Bucureştii lui Arghezi, de la Bucur, Ţepeş sau de când or fi, sunt cei de ieri, de azi, Bucureştii dintotdeauna. Plin de blocuri socialiste, megaconstrucţii, viluţe sau viloaie de ultimă oră, Bucureştiul există fiindcă n-au murit Bucureştii lui Arghezi.

"Născut (în Bucureşti) dintr-o împrejurare de pripăşire oltenească, gorjană", poetul se socotea venit pe lume o dată cu capitala. Un împătimit, solidar cu ea, mai ales când îi inventariază cusururile. Umblând cât e ziua de mare "Cu bastonul prin Bucureşti" (carte de căpătâi pentru orice bucureştean născut sau făcut, ar merita să fie tradusă, ticsită cu poze şi legată într-un volum definitiv, chiar şi cu fonduri europene, replică dată călătorilor care se opreau - opresc - în România descoperind doar un amărât "paysan du Danube"), bătând deci străzile pe îndelete, poetul de la Mărţişor scrie de fapt o baladă. Fiindcă din prea multă dragoste de peizanul de la Danubiu (care era românul, deci şi bucureşteanul), îl înalţă şi când îi adună defectele. "Capitala României, aşezată pe Dâmboviţa, în poziţia cea mai defavorabilă unui mare oraş: iarna, vânturile de stepă curg necontenit peste ei; vara, praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternând cu un noroi necunoscut altor capitale."

FEMEI CU DECOLTEU GUSTOS

Străzile lui Arghezi se spălau de la ploaie sau cu cisternele din apa stătută în lacuri, peste tonele de praf aduse de vânt, prestaţia primăriilor era un dezastru, dar, topit de nurii bucureştencelor, poetul echilibrează peisajul. Igiena ca igiena, dar bronzul pielii şi decolteul femeilor de Dâmboviţa îl fac praf. "Nicăieri, femeile nu sunt mai frumoase, decolteul mai gustos şi culorile unui corsaj mai transparente. Ceea ce izbeşte pe vizitatorul străin este că această frumuseţe, care-i lucrul cel mai comun în Bucureşti, se arată cu atât mai deplină, cu cât te depărtezi de centru. Mahalalele urâte ale periferiei sunt nişte grădini în care înfloreşte splendid o rasă de fete şi femei uimitoare, de un brun brumăriu, aşternut pe frăgezimea delicat palidă a pielii." E răzbunarea lui Arghezi pe autorii jurnalelor de călătorie, descoperitori ai peizanului de Danubiu, proveniţi din "popoare cu femei greoaie, cu gleznele groase, fără stil şi cu bărbaţi fără temperament".  

MUŞCATE, GAROAFE, ZORELE

Bucureştii strâng laolaltă mai multe oraşe şi târguri, fiecare cu specificul lui. Crescut la inspiraţia fiecărui constructor, fără norme de sistematizare, fără "o estetică ordonată, care dau aglomeraţiilor dense... o ireproşabilă croială de vitrină", capitala e rezultatul nimerelii. Şi iată miracolul! Urbanismul, care a făcut ordine în ditamai Europa, constata cu uimire că pe malurile Dâmboviţei nu mai era nimic de făcut. "Urbanismul... a fost surprins să găsească la ivirea lui pe lume (a Bucureştiului - n.n.) un oraş într-o grădină, gata făcut, şi s-a simţit destul de contrariat în ceea ce priveşte organizarea ştiinţifică municipală." Poetul are în vedere obiceiul muşcatelor, al garoafelor şi al zorelelor la geamuri, în tindă şi grădini, precum şi al viţei-de-vie, al livezii, ca la Mărţişor, casa poetului fiind un astfel de loc al tradiţiilor, un fel de exponat de muzeu al satului sau al ţăranului român: cu pomi, flori, aer patriarhal.

OPT TABLOURI ESENŢIALE

Nu e nimic nou sub soare. În ciuda câştigurilor care ţin de modernizarea vremurilor, de anii comunismului care a distrus comori de patrimoniu, fie şi dacă inventariem numai casele pierite sub buldozere în cartierul-muzeu Uranus, ca să facă loc mastodontului imposibil de strunit de orice buget naţional, clădirea Parlamentului, Bucureştii au şi în secolul 21 aceleaşi repere sistematizate de Arghezi: "Opt tablouri, din care patru cu marile parcuri şi patru împestriţate: Cişmigiul, Şoseaua Kiseleff, Grădina Botanică, Parcul Filaret, Gara de Nord, Floreasca, sectorul Călăraşi, Oborul".

Vedeţi astăzi altele? Iată şi câteva definiţii.

Cişmigiul: "Alei de trandafiri, un lac, sălcii pletoase, popasul sentimental şi duios al funcţionarilor din ministere, autorităţilor, şcolilor şi redacţiilor din cartier. Profesorii care au tras la fit... înfundă pălăria pe ochi când trec elevii lor care trag şi ei la fit. Bărci pe lac şi lebezi".

Herăstrăul: oraş proaspăt de oglinzi pe ape. Continuarea elegantă a cartierului Filipescu şi a Bordeiului, două localităţi de litoral.

Oborul: olărie, dogărie şi rogojinărie, boiangerie, potcoave, căciuli, şire şi claie de fân, un negustor care vinde cruci, bărbierul ambulant, flaşneta papagal, găinării, cai iuţi, de gloabă sau de povară, oi grămădite cap la cap, furci, greble...

Oborul de azi n-are nimic a face cu pitorescul târgurilor de odinioară. S-a manelizat, s-a turcit, s-a ţiganizat. N-are culoare, ci doar zgomot şi miros. Adeseori, putoare. Ţăranii au murit, au mai rămas nişte urbano-săteni din margine de Bucureşti, timoraţi şi ăştia de asaltul şi de obrăznicia manelizaţilor. Toate astea n-au nimic de baladă.  

ANTICARII

Cei buni au îmbătrânit, anticariatele pe care le ştiam s-au închis. Azi sunt doar comercianţi de cărţi. Negustori de orice: întâmplător, de carte. Parisul îi avea pe Sena. Bucureştii lui Arghezi îi înşirase pe Dâmboviţa, după modelul parizian cu Sena. Cel mai cunoscut, spune Arghezi, era Pohl.

"Decanul şi savantul anticarilor din Bucureşti a fost un bibliofil Pohl, în genul unchiaşului Chacornac din Paris. Cunoscut ebraist în sferele teologice de pe timpuri, omul de bibliotecă al învăţaţilor, arhiereilor şi mitropoliţilor noştri, beteag de-un ochi, pipernicit, dotat cu o memorie pe care nu o putea corecta decât Nicolae Iorga, el semăna cu Sfântul Petru din iconografia ortodoxă." Au rămas pe cheiul Dâmboviţei până au fost aruncaţi să nu se vadă, pe la CEC. "Nişte edili mai esteţi... - se enerva poetul - i-au strâns pe librarii ambulanţi în insula de dughene din spatele Casei de Economii şi Consemnaţiuni, construită ca o parcelă de cavouri"... şi încheia cu amărăciune: "Nici o zi nu e mai tristă ca aceea în care, împiedicat de intemperii, dulapul stă închis cu o bară diagonală de fier şi hibernează".

Şi azi e la fel, pe ploaie sau furtună. Adăpostite sunt doar cel înghesuit de la Dalles, cel aerisit, dar neprimitor de pe Magheru, de la liberali, şi încă vreo trei-patru pripăşite pe te miri unde. Anticarii, ca şi librarii, sunt doar vânzători de carte.

Astăzi, când mor consignaţiile din jurul Lipscanilor, ideea Târgului de antichităţi de la Muzeul Ţăranului Român mai drege rosturile şi ar fi fost, probabil, pe gustul lui Arghezi.

DE CE NU S-A MUTAT CAPITALA LA BRAŞOV

Chestiunea nu e nouă. Ultima oară s-a pus după cutremurul din '77. Se vorbea despre Târgovişte. Drept model, cunoscătorii aminteau de experienţa fascinantă a oraşului Brasil ridicat de genialul Nemeyer. Târgoviştele (sau Târgoviştea?) ar fi trebuit să se înalţe la indicaţii şi cu resursele locale. Mai bine, măcar a rămas nedemolat(ă). Oricum, din preaplinul ideilor prezidenţiale s-a născut Casa Poporului.

Arghezi aduce în discuţie motivele istorice, după unirea cu Transilvania. Se propusese drept capitală Braşovul, din Schei, pe sub Tâmpa, de-a lungul Dârstelor, unde trenul scapă la vale dinspre Predeal şi prinde 120 la oră. Câmpie ca în palmă. Numai că faptul presupunea o "muncă istovitoare" şi enorm de mulţi bani.

Arghezi invocă însă motive de o cu totul altă natură"Ardealul trebuia să aducă Bucureştilor o elită intelectuală, cu neputinţă de găsit în Vechiul Regat, mari dascăli, mari gânditori, mari gospodari ai banului public, advocaţi mari, politici mari..." Şi aici vine surpriza.

"La o frecventare mai de aproape a oamenilor mari ai Ardealului, scrie Arghezi, regăţeanul sfiios să-şi verifice impresiile superficiale, rămăsese decepţionat. Marele nu era chiar pe măsura speranţei, şi, făcându-se toate adunările şi scăderile, cei mai reprezentativi dintre români tot în Bucureşti trebuiau să fie căutaţi, oraşul reputat al perdiţiei infernale." Constatarea era decisivă. De aici încolo vin argumentele care pentru regăţeni trec drept virtuţi, pentru ardeleni, metehne. Vi le redăm telegrafic, rezumându-l pe Arghezi, cu vorbele sale:

1. "La Bucureşti, oamenii trăiau nealiniaţi, fără regulament şi contravenţii;

2. Spiritul eminamente civil al Capitalei nu a izbutit să fie acaparat şi îmblânzit prin nici o teatralitate, plăcându-i să trăiască neînrolat, slobod şi anonim în ceea ce priveşte costumul, şi viu şi personal prin spontaneitatea lui;

3. Dacă nu e uniformistă, populaţia capitalei este în schimb dintre cele mai luxoase din Europa, calitate pe care o are poporul dintre Dunăre şi munţi, manifestată într-un costum de o estetică simplă şi substanţială şi în culorile, fermecător echilibrate, din covoare şi scoarţe;

4. După toate «infiltraţiile, popasurile şi ocupaţiile militare sau comerciale... până la invazii... a fost de ajuns o convieţuire, pentru ca străinătăţile să-şi piardă caracterul şi să se dizolve. Vitalitatea lui puternică (a Bucureştiului - n.n.) i-a dat poporului o siguranţă implacabilă şi acel stil personal de ospitalitate, în care limbile, fiinţele şi evenimentele se topesc»;

5. Bucureştenii au un farmec imprecis şi cu care atât mai decisiv absoarbe, catifelează, digeră... Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viaţa încă de la gară. Viaţa este pe stradă mai mult decât într-alte părţi ale continentului;

6. Bucureştii trebuie trataţi ca o individualitate şi ca un personaj. Bucureştii n-au principii, în orice caz, principiile lor, inspirate de la viaţă, şi nu de la minţile altora, sunt remaniabile, elastice şi fără rigidităţile fixe ale altor capitale, din punctul de vedere al subtilităţii...".

La Arghezi, bucureşteanul Mitică, palavragiu cu farmec, superficial şi optimist, este de fapt un filozof.

Citeşte mai multe despre:   redescoperirea româniei

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de