Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am întrebat pe Popescu dacă vrea să mă ducă şi pe mine până-n Răşinari şi a zis că da, să-i dau douăşcinci. I-am dat douăşcinci şi a zis că e bine. Apoi am stat pe un scaun din ăla şi am studiat problema. Aha! Deci asta era. Doamna din faţa mea are numele Maria. I-am zâmbit şi nu mi-a zâmbit, dar m-a studiat atent, cu o curiozitate demnă de Zozica, pisica de la blocul meu.
"Haideţi, tanti Maria, nu mai comenta atâta", a zis Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa. Şi a deschis geamul cu un mâner de care trăgea aprig. Tanti Maria spusese că miroase urât în tramvaiul ăsta şi că e foarte cald, dar când o să-nceapă să meargă Popescu, n-o să mai. La care tanti Maria a tăcut şi iar m-a mai studiat. Eram nouă şi d-aia. Bine că nu eram opt! "Ptiu, ce cald e!" Zic asta toţi. S-au mai urcat: nişte bătrânei şi bătrânele, copii, un cuplu interrasial şi cam atât. Şi abia plecă Popescu. Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa a făcut o manevră zăpăcită, nu-ştiu-cum, şi l-a întors pe Popescu şi Popescu a început să meargă troncănind şi zbenguindu-se. Uau, ce tare! Cu tramvaiul prin pădure nu mai fusesem niciodată. Şi nu cu orice tramvai, ci cu tramvaiul Popescu, fată! Fată, eşti varză, fată! Ecartamentul îngust de un metru e un specific al lui Popescu, adică în sensul că e şi el vechi de zile, ca Popescu. Exilat din Elveţia în limba franceză, a fost trimis în România să fie un tramvai adevărat. Un tramvai adevărat e un tramvai longeviv şi rezistent la bârfele timpului (rugină, chestii).
CUM MIROASE POPESCU
"Nu vă supăraţi, îl caut pe Popescu." "Eu nu sunt Popescu, doar tramvaiul e Popescu, eu sunt Nicolae." "Şi-l mai caut pe vatmanul care l-a condus pe Popescu cel mai mult timp." "Eu sunt." (Pe această cale, aş dori să mulţumesc îngerului meu păzitor, care mi-a ghidat paşii la fix, pe urmele lui Nicolae pe care-l mai cheamă şi Haşa şi pe urmele lui Popescu pe care nu-l mai cheamă nicicum.) Îmi imaginam un bătrânel cu barbă lungă şi albă care conduce Popescul cu dexteritate de tânăr şi când colo am dat de un om normal, ba chiar având în posesie o faţă luminoasă pe care citesc calm. Popescu merge abil, în evidentă relaţie de iubire cu pădurea pe care o trece. Act de gândire: mă gândesc ce bine ar fi să fie aşa şi în infecţia aia din Bucureşti. Geamurile lăsate la jumătate fac curent şi eliberează căldura. Acum miroase a verde. "Popescu e tramvaiul ăla în care s-a jucat piesa aia, «Un tramvai numit Popescu»".
La Dumbrava se mai urcă oameni. Sunt obişnuiţi cu Popescu, îl ştiu pe de rost, dar ce nu ştiu ei pe de rost e ce program are Popescu, că de multe ori cei care fac naveta Sibiu - Răşinari trebuie să recurgă la serviciile oneroase ale "rechinilor", adică "taximetriştii de ocazie", care, în schimbul unei sume de un leu, îi duc pe călători unde au ei treabă pe lumea asta. Ştiu asta pentru că dis-de-dimineaţă supravegheasem cu privirea mea de vultur un asemenea exemplar de fiară cu chip de om. Îşi ticsise maşina Dacia 1310 cu cinci-şase hăndrălăi pe care nu ştiu cum îi înghesuise el, dar el îi.
Popescu merge zanga-zanga-zanga-zanga, Popescu miroase a verde, zanga-zanga-zanga-zanga, prin peisajul montan facem zanga-zanga-zanga-zanga, "mergem la pădure cu ăia mici", zanga-zanga-zanga-zanga, "trebuie să ne terminăm casa", zanga-zanga-zanga-zanga, "ai mai fost pe aici?", "nu", zanga-zanga-zanga-zanga, "ia o piatră-n gură", zanga-zanga-zanga-zanga, "minunate sunt lucrurile Tale, Doamne", zanga-zanga-zanga-zanga, e atât de frumos, că mă buşeşte plânsu', zanga-zanga-zanga-zanga, e nemilos de frumos, zanga-zanga-zanga-zanga, eu, tu, noi, mai ales noi, cei de la oraş, îmi dau seama ce sete de frumuseţe avem în noi şi cum uitaserăm ce-i aia frumuseţe adevărată, adică aia când te bucuri ca prostu', să nu uit, să nu uit asta, să nu uit, Dragoş fascinează tot Popescul cu aparatele lui complicate de fotografiat, face ţac-ţac de aici, "ce meserie ai?", "sunt fotoreporter", "ah, era evident", zanga-zanga-zanga-zanga, miroase a verde, "Răşinari e singurul sat care are tramvai", zanga, "am făcut cam un milion dacă nu şi mai bine de kilometri în 20 de ani de când sunt vatman", zanga, "şinele sunt vechi, au ecartamentul ăla de demult", zanga, "da' vreau să vă spun că ăsta vechi e mult mai bun decât astea noi, de acum", zanga, "că alea noi tot timpul trebuie să meştereşti ceva la ele, la ăsta, mai nimic", zanga, "sunt doi vatmani", zanga, şi un mecanic, zanga-zanga-zanga-zanga.
BUCUREŞTI: VARZĂ!
Capăt de linie. Adică la propriu. Se termină linia de-a dreptu', aşa, te uiţi la ea, până aici e şi de aici încolo nu mai e. Act de filosofie: aşa e şi cu viaţa omului! Viaţa omului e ca un Popescu ajuns la capăt de linie în Răşinari, asta e, te cheamă la tablă, trebuie să te duci, ţi-ai făcut lecţiile, nu ţi le-ai făcut, cam cât ţine linia aia de Popescu ai avut în plasă, acuma treci şi la tablă. Am încheiat acest act de filosofie. Un râu, copii, un deal, două dealuri, mai multe dealuri, o fată se uită la mine cu un fel de frică, clinc, hai, că pleacă Popescu şi nu vreau să rămân în Răşinari, da? Deci da. Mă obişnuiesc cu Popescu, ceea ce pentru mine e o călătorie de plăcere, pentru cei mai mulţi e o călătorie de necesitate, înţeleg asta cam târziu şi mi se pare trist că înţeleg asta, pentru că oamenii nu ştiu ce frumuseţe li se varsă pe sub nas în fiecare zi şi cum e aia să fii sufocat de oraş, să respire naşpeităţi şi să se bată cu mitocanii în vorbe urâte şi lipsite, nu ştiu ce-i aia concert pentru claxon şi sirenă. Acesta a fost un act de gândire. Cuplul interrasial e uşor enervant: ea vorbeşte tare şi el citeşte. Fată, eşti varză, fată!
Pentru călătorii interesanţi. Scuze. Interesaţi. Deci program de funcţionare a tramvaiului numit Popescu: luni-vineri-6:30-21 (parcă să zic, nu sunt sigură, nu vă luaţi după mine). S-D-6:30-8:30, pauză şi pe urmă iar 13 - 18, pauză şi pe urmă... ăăăă... iar nu mai ştiu. Fată, sunt varză, fată! Ne despărţim de Popescu.
