x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sfinţii cu ochi de copil ai lui Nicolae Tonitza comunică

0
Autor: Cristinel C. Popa 21 Iul 2009 - 00:00
Sfinţii cu ochi de copil ai lui Nicolae Tonitza comunică Bogdan Iuraşcu/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Un interviu cu Tonitza? Da, e posibil, prin intermediul scrisorilor! Lipsuri materiale, efuziuni artistice, oscilări emoţionale. Negru, alb, gri, un spectru larg al vieţii artistului. Lucruri mai puţin ştiute despre maestrul Nicolae Tonitza. Nimic nu defineşte mai bine personalitatea marelui pictor în toate perioadele existenţei sale la Iaşi, Bucureşti sau în peregrinările prin ţară (în locurile unde a pictat) decât scrisorile către prieteni, anticari, oficialităţi, amatori de artă, colecţionari.



Simţim în ele un Tonitza cu ochi şi suflet de copil. Un Tonitza despre care puţini au aflat. Un Tonitza în biserica Mănăstirii Durău, unde i-am admirat opera, de exemplu. Sau un Tonitza firav, doborât de boală şi de neajunsurile materiale. Am descoperit şi ultimele rânduri pe care le-a înşirat pe hârtie acel braţ, acele degete care cândva trasau contururile de aur ale catedralelor, acea palmă care lumina ochii sfinţilor. Ochii melancolici de copii, pe care Tonitza îi făcea să clipească pe pânză. Smaralde de cristal, o lume a naturii şi a purităţii. Turnaţi în aur, ochii de copil ai lui Tonitza sunt unici, sunt ochii lui de fapt.

COPIII
Sfinţi cu ochi de copil. Dar şi copii cu ochi de sfinţi. Asta a pictat Tonitza pe peretele bisericii de la Mănăstirea Durău. Împreună cu o echipă de studenţi de la Belle Arte, printre care şi Corneliu Baba. Tonitza a avut cu această ocazie iniţiativa ca împreună cu studenţii săi să restaureze, să refacă sau să decoreze (dacă nu exista vreo pictură) toate monumentele culturale aflate în paragină. Un gest de largă nobleţe sufletească, caracteristică marilor artişti.

A început cu biserica ce aparţinea pe atunci Schitului Durău. Am fost pe urmele sale. I-am admirat acolo picturile la care a folosit o tehnică nouă, revoluţionară, encaustică, adică pictură în ceară. Munţii Ceahlău şi păstori mioritici în straiele lor, alături de mioare, vegheaţi de sfinţii cu ochi de copil. Pentru aceasta, marele pictor a căutat şi a găsit ca modele pe ţâncii de prin preajmă. "Ceea ce mă impresionează îndeosebi după munca noastră sunt ţăranii de prin partea locului, în toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor.

Iar la Naştere, ciobanii care vin să se închine Pruncului Sfânt sunt ţărani de-ai noştri, de pe Ceahlău. În partea din spate a decorului se vede silueta Ceahlăului... Cred că e unul dintre cele mai frumoase monumente ale generaţiei noastre, meritul nu e al meu, ci al studenţilor mei", notează Tonitza (vezi foto!).

"ZUGRAVUL NECULAI"
La Mănăstirea Durău vieţuiesc astăzi 26 de maici, iar lăcaşul este unul extins faţă de cum era atunci, în anii 1935-1936. Chiliile au fost refăcute, toate facilităţile au fost amenajate, iar după '90 s-a construit Centrul Cultural-Pastoral "Sf. Daniil Sihastru". Doar cerul şi munţii au rămas la fel ca atunci când Tonitza a fost aici şi a stat mai multe luni. Poziţionarea mănăstirii este una fantastică, se vede Ceahălul din toate direcţiile, se aud păsările, se simt urmele de vietăţi - mirosul de frumuseţe s-a impregnat în piatra şi firul de iarbă al Pădurii Durău.

Dar mai ales oamenii de munte de aici sunt impresionanţi, sinceri, simpli, frumoşi. Copii de ţărani ca aici nicăieri nu găseşti. Acum circa 80 de ani, aceştia i-au servit lui Tonitza drept chipuri pentru frumoasele sale picturi. Chiar şi florile răsărite în curtea mănăstirii au constituit un reper important în traseul artistic al pictorului. "Zugravul Neculai", cum îşi spunea.

COPIII MODEL
"7 septembrie 1934, Schitul Durău... În fundul grădinii zărisem, fără să fiu prea mult atent asupra lor, o tufă de maci. N-am mai stat pe gânduri. Mi-am cărăbănit cutia cu vopsele din odaie, am intrat în tufa de maci şi m-am aşezat la lucru... Cred că din tot ce am realizat la Durău e cea mai frumoasă piesă... Pentru copiii aceştia de la munte o plimbărică de 15-20 de km e un fleac. Am cunoscut un băieţaş de 5 ani care în timpul verii acesteia a urcat Ceahlăul de 18 ori împreună cu taică-său, care e călăuză. Nu călare şi nici în braţe: permanent pe jos şi la urcuş şi la coborâş. După noul meu model voi face mai multe desene, ca să am material pentru la iarnă, în atelier - şi pe urmă, fiindcă dacă mai încep vreo pictură de acum înainte... După cum te-am anunţat... finanţele mele aici sunt extrem de anemice. Făcându-mi aseară socoteli mai amănunţite, ajunsei la concluzia că micul meu capital nu-mi va ajunge pentru plata pensiunii mele şi a modelelor mele aici, plus alte neprevăzute cheltuieli... Aşa că te rog tare mult (...) să-mi faci rost de cel puţin o mie de lei..."

CĂMĂTARI, CRIZĂ FINANCIARĂ
Dar lipsurile financiare jenante uneori îl ating foarte mult şi personal, mai ales atunci când şi problemele familiale iau o turnură negativă, lucru care îl va afecta pe Tonitza atât personal, cât şi profesional. Iată câteva fragmente din scrisorile adresate lui Cezar Petrescu pe vremea când locuia temporar la Bucureşti, dar şi în alte părţi: "27 mai 1933, Dragă Cezar, sunt la aman. M-am pornit din Popa Soare, unde a trebuit să plătesc chiria întârziată - şi m-am mutat aici, în Cotroceni, unde n-am izbutit să achit tot ce-mi cerea proprietarul. Pe de altă parte, o sumă de cămătari mă pun pe frigare zilnic, de-mi vine să-mi iau lumea în cap...".

Apoi, la scurt timp după ce surorile i-au rămas văduve, grijile se înteţesc:
"17 decembrie 1935, ... Am va să zică de întreţinut - (în afară de familia mea, destul de mare) - încă două surori şi şapte nepoţi. Îţi poţi închipui ce sforţări supraomeneşti trebuie să depun ca să pot face faţă atâtor cheltuieli. Cu banii pe care i-am luat de la Vodă pentru panourile de la Palat mi-am plătit, până la epuizarea fondului, o mare parte din datoriile care mă sufocau. Am rămas fără o centimă - dar mă simt om mai liber. Vorba e că acum am intrat în iarnă mai sărac decât anul trecut. Cu atâta împovărare familiară, situaţia mea e exasperantă...".




Doi ani mai târziu, bolnav, Tonitza se plânge de şi mai multe greutăţi: "Iaşi, 24 mai 1937, Dragă domnule Lehrman, (un comerciant vestit - n.r.). Mi-am instalat atelierul. Mai am încă multe de adăugat în el ca să mă simt ca la mine acasă - şi ca să mă pot aşterne serios pe lucru. Dar nu prea am gologanii necesari pentru adausuri de mare trebuinţă. Din leafa mea (care e afectată la Casa Corpului Didactic) primesc numai atât cât să-mi pot achita pensiunea unde locuiesc şi mănânc. Aş avea nevoie de un fotoliu comod, căci mă necăjeşte, încă, tare rău piciorul bolnav, iar scaunul de lemn de pe care lucrez mă oboseşte cumplit. Însă bun e Dumnezeu...! Ceea ce mă încântă aici e grădiniţa cu flori a gazdei, din care am voie să ciupesc câte un buchet două, pentru studiile mele".


Tonitza nu mai este un nume cu prenume
Intensitatea culorilor lui Tonitza este copleşitoare. Oricât de bine i-ai cunoaşte lucrările, oricât de familiare ţi-ar fi, rămân mereu impresionante. Pictura lui dezarmează fermecând prin culoare şi ingeniozitatea formelor. La el culoarea este mai presus de linie, Tonitza dorea să fie implicat emotiv în lucrări, culorile fiind reprezentative pentru o idee, un sentiment. De aceea tablourile sale nu trebuie privite niciodată din punctul de vedere al tuturor exigenţelor plastice. Pictura lui Tonitza e o artă care nu potoleşte, nici nu răscoleşte. E o artă care farmecă, precum un primitiv italian încântă cu ingenuitatea formelor şi colorit.

ORAŞUL NATAL
"Sunt născut în Bârlad, în anul 1886, luna aprilie, în 13, Strada Ştefan cel Mare numărul 341" scria Tonitza. Târgul era pe atunci reşedinţa judeţului Tutova, în 1878, avea "8.00o de locuitori, două grădini publice, trei hoteluri, două cafenele, şase locante şi 280 de cârciumi". Fiind reşedinţă de judeţ, se putea lăuda cu edificii precum Tribunalul, gara, biserica Sfântul Ilie sau liceul Gheorghe Roşca Codreanu, restul fiind căsuţe joase şi înghesuite. "În oraş, liceul era centrul culturii locale. Se păstra încă o vie admiraţie lui Alexandru Ioan Cuza, bârlădenii fiind de o vădită orientare politică antidinastică", scria pictorul în anii 1920. Familia sa era una de mici comercianţi. Tatăl său, Nicolae Toniţă intrase ucenic la Vasiliu, un negustor de stofe şi proprietar al unui atelier de croitorie de veşminte ecleziastice, "odăjdii rare pe care le broda cu mâna lui", cu a cărui fiică, Anastasia, s-a căsătorit. Acesta avea 34, iar soţia sa 18 ani.

COPILĂRIA
Pictorul a fost primul dintre cei cinci copii, trei băieţi şi două fete. Copilăria sa a fost puternic marcată de austeritatea unei vieţi modeste, de severitatea tatălui şi intransigenţa mamei. Amintirile legate de Bârlad sunt rare, întrucât Tonitza nu vorbea despre această perioadă. Îşi amintea de scăldatul "la Sălcii, lângă Cărămidărie, cât era ziua de lungă" sau de "piesele de teatru Hoţi şi poteraşi, Iancu Jianu sau vodevilurile lui Alecsandri" pe care le punea în scenă alături de prieteni ca Dumitru Mohor şi Petre Bulgăraş.

Primul desen despre care vorbeşte Tonitza este "o hudiţă încadrată de case mărunte, care se termină în fund cu o punte ce trecea peste gârliţa târgului numită nu ştiu de ce, Cacaina", dar continuă "adevăratul meu debut în pictură a fost cam pe la 1900, când am primit, de la o cucoană bătrână, comanda să îi fac un portret în oloi. Doamna îmi făgăduise patru lei pentru această operă şi libertatea să îi ciupesc la discreţie din ogudele grădinii tot timpul când voi lucra." Corijent la matematici, era lăudat pentru desenele sale fiind încurajat de profesorii săi să urmeze şcoala de arte de la Iaşi. Dealtfel acesta, locuit în Bârlad până la 16 ani când cu ajutorul unor "unchii providenţiali", şi împotriva voinţei părinţilor a plecat la Iaşi.


Disputat de colecţionari, ignorat de muzeu
"Călătorul de astăzi, dornic să se întâlnească cu ambianţa copilăriei pictorului prin aceste locuri va fi, poate, dezamăgit" încheia Valentin Ciucă primul capitol din cartea sa. Cu o curiozitate pentru detaliul neaşteptat mă învârtesc totuşi în jurul pieţei Sfântul Ilie, unde era pe vremuri magazinul de postăvărie al lui Nicolae Toniţă, tatăl artistului. Decepţie. Nici urmă de farmec sau de ceva demn de notat. Apoi la galeria Nicolae Tonitza, unde aflu că pe fosta Stradă Ştefan cel Mare s-au demolat demult casele vechi, acum acolo e teren viran. Ce urmează atunci? Şcoala de arte Nicolae Tonitza sau la muzeul Vasile Pârvan?

Urmez sfatul domnului Valentin Ciucă "pe adevăratul Tonitza îl întâlniţi la muzeul de artă", adăpostit de casa Sturdza, construită în 1818. Clădirea monument a fost donată oraşului de urmaşii familiei Epureanu. Din 1978 a trecut în administrarea muzeului, fiind înscrisă pe lista monumentelor pentru a fi salvată de la demolare. Casa Sturdza este ascunsă între blocuri şi înconjurată de un gard înalt. Un miros specific anunţă imediat cum intri pe îngusta stradă ce duce la muzeu şi la spălătoria de lângă că nu mai există canalizare la blocurile din apropiere.

Locul nu spune absolut nimic, la o primă privire clădirea pare abandonată. Nici nu îţi vine să intri, apoi o dată ce ai intrat eşti fermecat de obiectele de artă pe care le adăposteşte. Într-un interior sărăcăcios, care nu aminteşte de o casă boierească, cu obloanele trase permanent, la lumina supărătoare a unor neoane te chinui să admiri Tonitza, Iser, Ciucurencu, Petraşcu, şi nu numai muzeul având în total şapte colecţii, toate fiind generoase donaţii.




În colecţia doctor Chiricuţă, expusă astăzi în condiţii mult prea modeste pentru valoarea sa. Stinghere într-un colţ sunt picturile ireale ale lui Tonitza. Trebuie să te aproprii mult ca să distingi totuşi paleta culorilor şi diversitatea tuşelor. Momentan sunt expuse un peisaj urban şi două desene, celelalte două tablouri, mult mai valoroase, "Cap de copil cu boneta albă" şi "Portret de fetiţă cu foarfecă" au fost scoase din expoziţia permanentă, fiind în depozit. Portret de fetiţă cu foarfecă este o variantă nedatată a lucrării "Minora", care s-a vândut cu 104.000 de euro în 2008.

Potrivit site-ului tudor-Art, care monitorizează vânzările caselor de licitaţie, cel mai căutat pictor în anii 2007-2008 a fost Nicolae Tonitza. "Tablourile bune nu sunt niciodată scumpe, fereşte-te de cele ieftine", cum îi plăcea să zică lui K.H. Zambaccian. Muzeele din România nu au fonduri pentru achiziţii, noroc cu donaţiile. Lucrări interesante de Nicolae Tonitza mai sunt în colecţia Gotcu, donată muzeului Piatra Neamţ, dar şi la Iaşi, însă acestea vor fi pentru câţiva ani indisponibile, datorită lucrărilor de consolidare a Palatului Culturii. În 2008 Muzeul Naţional Brukenthal a primit o donaţie de 55 de desene inedite ale lui Tonitza, făcută de doamna Eugenia Iftodi, elevă a pictorului.

  • Simina Stan


Tonitza la Iaşi
Când a descins în toamna lui '33 în Iaşiul primelor studii de pictură spre a-şi ocupa catedra la Academia de arte frumoase, Tonitza împlinise 47 de ani. Nu arăta deloc a universitar, nu avea nimic din extravaganţa mimată după modelele pariziene a boemilor trişti şi neînţeleşi. Nu, Tonitza cultiva o boemă patriarhală cu ritmuri lente şi vin bun, cu vorbă aleasă şi tovărăşii devotate.

Pe Strada Lăpuşneanu, la Samoilă, îşi aminteşte şi Baba că mergea Tonitza însoţit de studenţi. Un catren închinat de Păstorel Teodoreanu e grăitor: "Poţi să bei şi-n Barcelona,/ Dacă-i bună viţa./ Unii beau vinul cu tona,/ Eu beau cu... Tonitza!". Devenit personaj episodic în romanul "Arca lui Noe" de Ionel Teodoreanu, sub patronimicul Ivan Ancuţa, pictorul era socotit un Mozart al picturii: "Avea sprâncene zburlite, sub care, în fundul orbitelor, ardeau ochii cenuşii, ochi de singurătăţi. Obrazul lui părea sculptat în lemn bisericesc".


Ultimele rânduri
Viaţa din ce în ce mai grea i-a atras şi multă suferinţă, atât psihică, dar şi fizică. "Nov 1934, Dragă Titina, i-am scris şi lui Şirato: am o serie de vertijuri care mă înspăimântă. Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată".

"Iulie 1939, Dragă domnule Trembinski, Sunt de mai multe zile bolnav... Se împlinesc taman 5 luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis - mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet - parc-ar fi de plumb... de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet..."


Boem, dar muncitor
"Tonitza ţinea să nu rămână în afară de actualitatea zilei. Numele său apărea deseori în presă, acorda interviuri, publica cronici şi articole. Deşi boem, Tonitza era muncitor, îşi organiza lucrul, dovadă nenumăratele desene şi studii pe care ni le-a lăsat, în afară de o mulţime de picturi şi aquarele". Picta din zori până seara (...) apoi începea să scrie şi scria până la 1 noaptea. Vara lucra de pe la 4:00-5:00 dimineaţa, începea să lucreze solid, intens până pe la ceasurile nouă, după care relua munca trei sau patru ore spre seară, pentru că pictură "nu puteam face la becul electric".

În orice caz nu lăsa o singură zi fără exerciţiu. "Când se apuca de lucru, era foarte hotărât şi se închidea în casă săptămâni de-a rândul, iar când pornea să iasă, o ţinea câteva zile în şir." "Simt nevoia să răsuflu, să mă refac, ne spunea el şi hoinărea ca un somnambul (...) în căutarea unui local prin periferii unde credea el că vinul e bun", scria K.H. Zambaccian.
Citeşte mai multe despre:   două,   copil,   nicolae,   ochi,   durau,   redescoperirea româniei,   tonitza,   Nicolae Tonitza

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de