x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cauza dezastrului e că nu avem bărbaţi adevăraţi

0
Autor: Carmen Dragomir 20 Mar 2011 - 18:07
Cauza dezastrului e că nu avem bărbaţi adevăraţi Marin Raica/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Sculptura şi caii sunt cele două mari iubiri ale lui Florin Codre. L-au purtat peste tot în lume, forţându-l la o viaţă trăită la viteza a cincea pe care mărturiseşte că nu ar fi ştiut să o consume altfel. Pe lângă toate astea, artistul are trecute în CV cascadoria şi primul film românesc realizat din iniţiativă particulară după 1989 - "Şobolanii roşii".

Citeşte toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Prin anii '80, Florin Codre a început să-şi sculpteze operele în afara ţării, iar străinii l-au iubit peste tot pe unde a ajuns. N-a plecat însă definitiv niciodată. S-a întors în România după ce a cunoscut succesul internaţional. Seria de VETRE, Omagiul lui Tudor, Fântânile de la Măgura, statuia lui Avram Iancu de la Târgu Mureş, Carol I din Piaţa Revoluţiei sunt lucrări care poartă semnătura lui Florin Codre. Viitoarea statuie a lui Ferdinand din piaţa Victoriei va fi tot opera sa.

Pe lângă reprezentările ecvestre pe care le-a sculptat, Florin Codre are peste 250 de cai. În România în jur de 100, restul prin Franţa, Germania. A creat o nouă rasă, "calul de sport românesc” pe care în România n-o vrea nimeni. La alţii însă a avut succes.
Artistul vorbeşte despre începuturile sale în artă, despre drumurile pe care pasiunile sale l-au purtat, despre realizări şi dezamăgiri, despre viaţa sa trăită cu piciorul apăsat pe acceleraţie, despre metehnele acestor locuri în care există de mii de ani mentalitatea mamei de a-şi cocoloşi băiatul- pricina eşecului nostru. "Individul trebuie să stăpânească locul în care apare, să-l supună, să-l cunoască, iar dacă mă-sa nu îl lasă, nu se ajunge la asta”, este convins Florin Codre.

● Care au fost începuturile?

"M-am născut în Braşov. Părinţii mei au fost prima generaţie de indivizi la oraş. Mama era dintr-un sat, taică-miu din alt sat, au ajuns la Braşov şi s-au căsătorit acolo, tata lucra în poliţie era un fel de şef. Prin ’47-’48 a fost dat afară, i-au luat tot, şi cele vreo două crâşme pe care le avea. A rămas fără nimic. Îl trimiteau la tot felul de şcoli de formare, dar el nu s-a dus. N-a acceptat deloc comunismul. Eu l-am acceptat mai uşor, dar el nu. A rămas aşa, fără încadrare. Iniţial s-a ocupat de crâşmele pe care le avea, iar după ce au fost închise a devenit cărăuş. Şi, făcând cărăuşie, creştea cai, eram aşa, un fel de ţărani în mijlocul oraşului. Eu m-am născut la marginea Braşovului, nu departe de zona aia puternic industrializată din anii ’70 –uzinele Steagul Roşu, unde se făceau camioane, armament ciment, de toate. Între zona asta şi oraş eram eu. Şi-un deal.  M-au format şcoala, taică-miu, strada. M-am născut cu cel puţin 14 cai în curte, trăsuri şi căruţe. Apoi am avut 50 de cai pentru că veneau navetiştii din jurul oraşului, începeau comuniştii să facă industrie. Pe vremea aia transporturile de la o uzină la alta se făceau cu căruţe, iar tata era un fel de lider în treaba asta”

● La Şcoala de Arte cum aţi ajuns?

Am făcut şapte clase la Braşov, apoi am plecat la Bucureşti. Am dus odată lemne unui vecin care avea un băiat student bursier la Arte plastice. Tata ştia că eu desenez toate cărţile, nu puteam să mă abţin. M-a lăsat să vin la liceul de arte din Bucureşti, actualul Toniţa. Am pierdut primul an pentru că n-am putut să mai dau examen, examenele se dădeau la Bucureşti mai devreme ca la noi, aşa că m-am întors la Braşov şi am stat un an într-un atelier de tâmplărie, am făcut mobilă de lux şi am cărat căruţul cu dormeze prin Braşov. Anul următor am intrat la liceu cu brio, cu bursă.

● Cum v-aţi hotărât să plecaţi din ţară?

Toţi tinerii noştri aveau gând de plecare, ca şi acum. Eu am avut multe ocazii în timpul facultăţii. Datorită cascadoriei am avut contracte cu străinii, m-au iubit, au vrut să mă duc acolo. Dar am plecat târziu faţă de momentul în care am avut primele ocazii, prin ’78. Definitiv n-am plecat însă niciodată. Se întâmpla după 13 ani în care n-am putut să merg nici măcar în Rusia. Am fost un fel de oaie neagră, am avut probleme cu disciplina în şcoală, eram destul de rebel, nu eram bine văzut. Tot ce n-aveam voie să avem, aveam eu: jeanşi, barbă...

● Cum era să fii un tânăr artist pe vremea lui Ceauşescu?

Pentru un tânăr artist, cum eram eu, e bine peste tot şi e rău peste tot. Ceea mă deranjează cel mai mult este această instabilitate, schimbarea regulilor în fiecare zi. Ca mine erau puţini, eu nu sunt etalon. De multe ori îi ascult pe colegii mei artişti şi îi înţeleg pe toţi, dar nu sunt ca mine. Eu am muncit enorm, am înţeles exigenţele sculpturii comuniste, dar în tematici comuniste eu nu m-am băgat niciodată. În epocă era loc şi pentru sculptura adevărată, pentru sculptura de mare calitate. Totul e să ai curajul să intri în zona respectivă şi să faci lucruri de calitate. Eu mi-am câştigat întotdeauna libertatea. Arta în vremea comunistă avea o utilitate publică, iar artiştii o duceau mai bine ca acum. Erau mai utili din punct de vedere social şi mai respectaţi. Statutul de artist era un lucru luat în seamă.

● Dată fiind epoca, cât de valoroasă putea fi arta vremii?

Eu cred că vremurile care vor veni vor demonstra că realizările plastice săvârşite în epoca aia sunt mai valoroase decât ceea ce ştim noi că se face acum. Eu sunt convins că sunt mari artişti care şi acum creează lucruri valoroase şi nu ştim noi de ele, pentru că nu sunt promovate. Marea artă nu se opreşte niciodată. N-o opresc vremurile. O subţiază, n-o arată la timp, dar ea apare şi erupe. Nu e o producţie materială cuantificabilă, ceea ce este mai grav e că această cuantificare schimbă unitatea de măsură de la epocă la epocă. Ce era valoros astăzi nu mai e valoros mâine. Ceea ce va fi valoros peste 200 de ani, habar nu avem.

De exemplu, toată arta sovietică de care nouă ne era scârbă se vinde acum la nişte preţuri enorme în SUA, peste tot în lume. De ce? Din cauza necesităţilor imediate ale acestei arte- să-i spunem comuniste- care voia propagandă, era acceptată foarte greu arta abstractă. Chestia asta a făcut ca acum Occidentul să aibă nevoie prin comparaţie de ceea ce făceau comuniştii acum 30-50 de ani. Pentru un colecţionar occidental este mult mai interesant să aibă o lucrare de-asta figurativă de fason clasic, renascentist sau impresionist chiar.

Trebuie să ai o viziune istorică asupra mersului gustului. Despre asta este vorba cu arta noastră făcută în perioada comunismului. Eu cred că va fi foarte considerată cât de repede. Mai ales în comparaţie cu ce se întâmplă acum, pentru că ne uităm la tinerii ăştia care fac tot felul de aşa-zise experimente, experimente care au fost făcute acum vreo 30 de ani în Occident. Asta e o altă prostie pe care noi o dezvoltăm la rang de politică a momentului. Te duci cu un proiect, iei nişte bani de colo, de colo, tot o subvenţionare ca pe vremea comunismului când se dădeau teme. Dacă voiai faceai tema, dacă nu, nu. 

Eu n-am făcut niciodată o tematică în comunism, dar am reuşit să am monumente. Acolo era un lucru grav, serios, meserie. Eroii neamului mă interesează şi dacă-s comunist şi dacă-s imperialist. Am câştigat concursul pentru Mihai Viteazul- care nu s-a mai făcut, apoi am câştigat Avram Iancu, Carol, Ferdinand. Eu am fost un lider în arta abstractă în România, sunt printre primii căruia chiar statul i-a cumpărat această artă. A mea avea un iz de sănătate, o culoare locală, de-asta mi-au şi cumpărat-o comuniştii, prin ’72, când le-am vâdut primele două lucrări. Şi raporturile artist-artă, ideologie comunistă- artă erau într-o permanentă refacere, într-o permanentă revizuire. Cei care ne cereau să facem artă se educau cu noi, era un raport de reciprocitate, ei ne turteau pe noi, noi îi cizelam pe ei. Era o serie de oameni din cadrul partidului care, după ce au fost mulţi ani în contact cu artiştii, făceau o şcolarizare, se calificau la locul de muncă.

 

● Spuneaţi la un moment dat că noi, ca naţiune, ne purtăm cu operele de artă precum talibanii care au distrus statuile lui Buddha, vechi de două mii de ani. Comuniştii au distrus monumentele regalităţii, revoluţionarii pe-ale comuniştilor. Suntem un popor care vrea mereu să-şi uite identitatea, să uite cine e?

Dacă e să vorbim de popor, o anumită trăsătură a risipei care ne caracterizează se regăseşte şi la artişti. Artişii au risipit această instituţie genială care era Uniunea Artiştilor Plastici, o instituţie capitalistă pură. Era o societate pe acţiuni în care meritocraţia era premiată, selecţia era făcută pe bază valorică şi lucrurile mergeu cum trebuie. În anii de comunism a crescut enorm, a ajuns să aibă uzine, ateliere, magazine, şi-a câştigat un statut social, devenise importantă în societate. De altfel, la revoluţie noi aveam o grămadă de bani pe care post-revoluţionarii i-au făcut imediat harcea-parcea.

 

● După toate transformările, cum arată acum Bucureştiul din punctul de vedere al artei monumentale? De ce arată oraşul cum arată?

Din cauza albanezilor, scrie aşa! (râde). Uite, de exemplu, Piaţa Victoriei. E o piaţă mizerabilă. Pentru că întotdeauna arhitecţii s-au bătutut între ei ce să facă, iar puterea politică, când e foarte autoritară, ia o hotărâre de capul ei, hotărâre care de obicei e proastă. Au dat jos Soldatul Sovietic din Piaţa Victoriei şi acum arată foarte urât, nici măcar circulaţia nu e bine dirijată. Acolo trebuia făcut ceva care să-i dea o personalizare. Eu am propus să-l punem acolo pe Ferdinand, iniţial toată lumea a fost de acord, apoi au apărut tot felul de comisii care spun că nu trebuie să-l punem acolo. Aceleaşi discuţii le-am avut şi cu monumentul anterior. Ca să fiu metodic, o să spun că sunt două tendinţe. Una care aparţine urbaniştilor, şi edililor care vor un Bucureşti cu stil. Aşa cum sunt străzile de la Paris făcute de  Haussman. E imposibil să facem aşa ceva, spun ceilalţi, pentru că Bucureştiul este un oraş făcut prin adăugiri stilistice, este un oraş heteroclit. Ceea ce înseamnă că trebuie să facem ca fiecare zonă să arate bine, fiecare în stilul ei, fără discrepanţe, să fie zone armonice, spaţiul să circule şi să nu fie nimic ostentativ. Nici una dintre teorii nu funcţionează.

Eu văd ca singură soluţie să avem mai multe oraşe într-unul singur, iar fiecare parte să-şi respecte stilul. Fiecare zonă s-ar putea rezolva dacă specialiştii ar fi consultaţi. Iar ca să vezi dacă unul e specialist trebuie să-i ceri curriculum vitae. Câte monumente ai făcut tovarăşu’? Ce şcoli ai făcut tovarăşu’? Dacă vin toţi cu doctorate luate peste noapte nu ajungem nicăieri.

 

● Ce reprezentări  artistice  valoroase  am pierdut din această nevoie de distrugere a trecutului despre care vorbeam?

O operă de artă, dacă este pusă într-o ambianţă publică, chiar dacă nu are valoare în sine ca operă plastică, ea începe să aibă o valoare istorică. Intră în conştiinţa indivizilor, agrementează, iradiază în locul respectiv, îl colorează. O aşezare umană, ca să fie  deosebită de altă colectivitate, să rămână în memoria individuală, are nevoie de semne particulare: pomi, case, monumente. Ea se umanizează şi se personalizează astfel. Această personalizare trebuie să rămână, nu trebuie schimbată niciodată. Este o chestiune de respect pentru trecut. Nu respecţi trecutul, nu te va respecta viitorul. Ar trebui făcut un studiu cu monumentele care s-au stricat în Bucureşti. Ca să distrugi ceva trebuie să vii pe locul ăla şi să faci ceva mult mai bun pe aceeaşi  idee. Atunci nu mai e stricare, ci corectare.

● De ce credeţi că simt românii nevoia să-şi şteargă trecutul?

Pentru că sunt complexaţi şi pentru că nu l-au cunoscut niciodată. Noi suntem un popor foarte genuin în fond, suntem un popor tânăr, o populaţie veche, dar care nu ştie să meargă în două picioare, încă mergem târâş. Există un teritoriu, iar teritoriul ăsta curge în timp, e populat de indivizi, indivizii au conştiinţe, voinţe, credinţe. Dacă acestea nu se întâlnesc undeva, niciodată n-o să avem un popor, o să avem populaţii, dar popor nu. Problema este o conştiinţă colectivă, autentică. Adică: ce-i în credinţa mea să fie şi-n a ta, să credem toţi acelaşi lucru. Noi suntem aici tot felul de adunături, ne adună unii şi alţii ca pe oi, stăm grămadă că suntem încercuiţi, dar nu stăm grămadă pentru că avem o coeziune moleculară între noi. Dacă noi nu credem în acelaşi lucru care să ne unească suntem doar o turmă, o populaţie care în funcţie de vremuri îşi însuşeşte un stăpân care vine de obicei cu bâta şi apoi vine şi-ţi dă o credinţă- care de obicei e o păcăleală. Şi uite-aşa se întâmplă nu de azi de ieri. Sunt convins că aşa cum a fost revoluţia asta acum, aşa a fost şi războiul lui Decebal cu Traian.

 

● N-avem nici un numitor comun în jurul căruia să ne coalizăm?

Nu avem pentru că intelectualii noştri de obicei au fost străini. Ne-au învăţat să scriem şi să citim după ce ei au învăţat să scrie şi să citească în altă parte. Şi ne-au învăţat să scriem şi să citim ce vor ei, ne-au prezentat realităţile noastre văzute de ei. Noi nu avem intelectuali, noi avem oameni care citesc, care învaţă, dar care nu sunt măcianţi de dorinţa de a comunica. Dar eu merg şi mai departe de atât, merg la femeie- cuiul lui Pepelea. Femeia acestor pămâturi îşi cocoloşeşte băiatul: : "Eu am suferit, să nu sufere şi copilul”. Auzi! Asta e o mentalitate veche de mii de ani. Pământul naşte şi tot naşte handicapaţi. Individul trebuie să stăpânească locul în care apare, să-l supună, să-l cunoască, iar dacă mă-sa nu îl lasă, nu se ajunge la asta. Nouă ne-ar trebui intelectuali care să prezinte odată şi pentru totdeauna istoria acestui loc. Ştiţi că la noi săpăturile arheologice sunt interzise!? Sunt tot felul de descoperiri care s-au făcut în România de-alungul vremurilor şi care se acoperă repede. "Să nu se ştie”. Păi de ce să nu ştim, bre?! 

 

● Acum vreau să vă provoc şi vă întreb:  nu cumva uneori e mai bine să tragi  linie şi să porneşti imaculat de la capăt?

Dar nu se poate, aici e prostia. Omul este ce este pentru că are memorie şi pentru că poate trage concluzii. Nu poţi să-ncepi nimic de la început! Totul are deja un început. Dacă ne comparăm cu alţii ajungem la concluzia că noi suntem aici la periferia unui târg. Indivizii de aici nu au o memorie clară, nu vor să şi-o pună la zi. Mergem din minciună în minciună. De-asta trebuie să stricăm la fiecare 50 de ani ce au făcut ceilalţi. Cum vine orice papagal şi anunţă un neadevăr, paf! , pe el. Ne place, pentru că neadevărul lui e comod pentru noi în momentul acela. Nu ştim să suferim, să învingem, să organizăm teritoriul din jurul nostru.

 

● Aveaţi un moto la filmul "Şobolanii roşii”: orice şobolan care trăieşte într-un grânar devine roşu. Extrapolând, credeţi că orice încercare de ridicare deasupra acestei din ce în ce mai întinse mlaştini sociale, orice sclipire care se arată din nebuloasa kitschului universalizat, a falselor valori, este sortită uniformizării sau eşecului?

Sclipirile astea sunt ca scânteile ce ies dintr-un foc. Se sting şi cad. Dacă cad pe un teren inflamabil produc un foc adevărat. E un joc al hazardului. Sunt milioane de spermatozoizi dar numai unul fecundează. Eu, cu cât îmbătrânesc, cu atât mă branşez mai tare pe această natură prea iubitoare a mamei teritoriale. Prea tare îşi iubesc mamele băieţii. Fac din ei neoameni. La treaba asta se reduce totul. Şi intelectualii ăştia în general sunt bărbaţi. Alintarea asta le scoate exact bărbăţia din ei, le ia capaciatea de a răspunde oricăriei provocări, devin laşi. Iar viaţa e o permanentă provocare. N-ai cum să eviţi o molimă, ea există, trebuie să te lupţi cu ea într-un fel sau într-altul. Bărbatul adevărat nu fuge, învaţă să moară. Dar când moare deja moartea lui fecundează. Despre asta este vorba. Noi avem oroare de bărbaţi adevăraţi prin părţile astea. Când avem unul îl trădăm repede şi-l omorâm într-un fel sau altul.

 

● Asta să fie cauza dezastrului, nu avem bărbaţi adevăraţi?

Eu asta cred. De la Decebal încoace teritoriul ăsta duce lipsă de bărbaţi adevăraţi. Avem doar şoareci de bibliotecă care vin să înnebunească lumea cu citatele altora.

 

● Uitându-vă la ce se întâmplă azi în jurul nostru, la televiziuni, pe stradă, la lumea asta din ce în ce mai liniară şi lipsită de profunzimi, cum vă face asta să vă simţiţi: singurul normal într-o lume anormală, sau invers?

Eu mereu îmi pun problema asta. Mai am o singură speranţă. Vedeţi, în anumite circumstanţe, un defect devine calitate. Cred că din zestrea biologică pe care o are această populaţie de pe teritoriul nostru carpato-dunărean s-au născut indivizi foarte dotaţi fizic şi mental. Sunt oameni înzestraţi care depăşesc inteligenţa medie a planetei. Peste câteva generaţii cred că se va întâmpla ceva pozitiv în ţara asta. Cred că se vor schimba aceste idei defăimătoare la adresa acestui teritoriu. Ne bucurăm de o desconsiderare serioasă peste tot pe unde mergem. Eu care umblu de 30-40 de ani, simt chestia asta.

 

● V-a fost ruşine vreodată că sunteţi român pe unde aţi mers?

Mie mi-e ruşine tot timpul că sunt român, dar mi-e ruşine aici acasă şi nu spun la nimeni. Pe vremea lui Ceauşescu am fost un vehement critic al sistemului, dar când ieşeam peste graniţă nu făceam decât să-mi laud ţara. Dacă cineva zicea ceva rău de Ceauşescu îl contraziceam. De ce?! De ruşine! E o chestie de demnitate, nu poţi să te duci afară să-ţi critici ţara. Eu n-am criticat România nici atunci, iar acum când merg afară îi critic pe ei, nu pe noi. Ei ne-au distrus. "Aţi avut creştere economică vreo patru ani la rând după ce s-au distrus toate ţările astea”. De ce? Din fierul nostru vechi. "Ne-aţi luat apa, ne-aţi luat gazul, ne-aţi luat tot şi acum ţipaţi că aveţi ţigani şi vă e frică de români. De ce le-aţi stricat fabricile?” Astea sunt discuţiile mele de-acum cu francezii sau nemţii. "Ciocu mic!”. Asta e cu ruşinea. Mi-o port în mine. E un secret al meu, dar mi-e foarte ruşine. Când eu mă duc să vorbesc cu tot felul de mărimi de-astea care conduc ţara şi au putere şi văd cât sunt de proşti, de rău intenţionaţi, vulgar-ciubucari, e foarte greu. Şi, ca să ajungem ca chestiunea cu bărbăţia, ne lipseşte puterea de a avea atitudine.

 

● Mărturiseaţi  la un moment dat că vă pare rău că nu sunteţi  mai şmecher. Ce se câştigă cu şmecheria în ziua de azi?

Eu am o nevoie biologică de stil şi de frumos. Existenţa te pune în tot felul de situaţii şi trebuie să fii mincinos, să fii rău, să înşeli, să dai cu pumnul, dar poţi să minţi frumos, să furi frumos, să faci toate astea cu stil. Şmecherul n-are stil în nimic. Reanalizând nişte momente din viaţa mea, am înţeles că e un pic de nebunie aici, trebuie să recunosc. Văzând ce se întâmplă în jur, cred că eu sunt nebun. Dacă n-aş ţine atât la stilul ăsta, aş economisi milioane. Am muncit o viaţă ca să fac o rasă de cai de care nu are nevoie nimeni. "Calul de sport românesc”. Românii n-au nevoie de ea. Uite, dacă facem un experiment la ziarul tău şi anunţ că eu fac cadou Hergheliei Naţionale 50 de cai, să vezi ce răspuns o să primeşti. Nu-i vrea nici dracu’! Cai selecţionaţi de 20 de ani, cai deja apreciaţi în străinătate, cu studbook, cai crescuţi mai bine şi mai metodic decât au ei.

 

● Pentru că am ajuns la cai, mi-amintesc de o paradigmă pe care o făceaţi în ceea ce priveşte sufletul omului, tras de doi cai, unul alb şi unul  negru. Care ar fi calul negru al societăţii noastre, ce ne trage în jos?

Calul alb are o simbolistică, calul negru alta. Unul e frumos e pozitiv, dar e şi fragil. Calul negru e consistent. Astea sunt nişte scheme vechi. Dacă e să mă iau în serios, nu pot să compar calul cu societatea românească, nici măcar ultima gloabă. Societatea românească nu mai există. Statul nu mai există. Din 1989 există doar comisii, formaţiuni, tot felul de meode de control, dar stat nu. Dacă el exista nu am fi stat şase luni cu graniţele deschise. E singurul caz în istorie când o astfel de situaţie se numeşte revoluţie şi nu invazie. După logica mea, când graniţele sunt libere este o stare de invazie. Din momentul ăla nu mai există stat român. Asta nu a fost revoluţie şi nici lovitura de stat, ci un complot împotriva românilor. Punct. Codre. Iscălesc.

 

● Ce reproşaţi României?  Sufereaţi cândva că sunteţi ignorat de conaţionali.

Eu nu pot să reproşez României ceva, ea are nişte probleme atât de grave, că ei nu-i pot reproşa ceva. Dar reproşez unei categorii socio-profesionale - mica branşă de teoreticieni ai artelor care au abandonat meseria asta pentru că nu se mai plăteşte. Ei ar avea datoria să expliciteze marelui public care e fenomenul artistic din ţara lor şi ei nu fac treaba asta. Altfel ce să reproşez eu poporului meu?! E vai de capul lui, are probleme de supravieţuire, nu sunt medicamente, nu e aia, nu e ailaltă. Eu chiar mă simt un pic vinovat. Îi spun soţiei din când în când: "Uite, mă, creştem atâţia cai, mai bine creşteam copii”. Treizeci de copii mă costau mai puţin (râde). Cea mai puterincă armă pe pământul ăsta e demografia. Te uiţi la demografia unui popor şi îţi dai seama ce viitor are.

Acum, ca să fiu cinstit, în ce priveşte recunoaşterea, eu când am reapărut aici eram deja vedetă. Am avut succes în afară, m-am descurcat bine, n-am mai avut lucrări în România. Pe mine oricum mă interesau doar lucrările pe teme istorice, participam la toate concursurile de stat. Cred că sunt singurul artist care a mers afară şi n-a cerut azil politic. Am câştigat bani, am plătit taxe şi  am obţinut cetăţenia pentru că am plătit aceste taxe, nu pentru că am cerut azil. Eu nu sunt omul care să se ducă să ceară.

 

● Vorbiţi-mi despre viaţa de acolo.

Ultima mea viaţă e în China. Acum lucrez acolo. Cu toate delocalizările industriale s-a produs un fenomen global, nu mai găseşti meseriaşi pe nicăieri. Iar eu am nevoie de cioplitori, de turnători în bronz, de meseriaşi de înaltă calificare. Şi nu prea mai sunt. Controlul suprem sugrumă orice activitate. Aşa că dacă vrei să faci ceva, nu poţi.  Dacă vrei să-ţi sudeze unul o zi trebuie ca ăla să aibă firmă de sudură, tu să-l angajezi pe trei luni sau mai mult...M-am gândit că undeva pe planeta asta trebuie să fie altfel. Şi m-am dus spre China. "Am de făcut asta şi asta!”. Toţi, grămadă! Totul e legal, totul e corect. Acum cred că o să mă mut şi din China, o să mă îndrept spre India, spre părţile alea.

 

● Mă întorc  la relaţia dintre artist şi opera sa şi vreau să-mi spuneţi  dacă măsura valorii unei opere artistice este influenţată de măsura caracterului  artistului.

Eu cred că nu e o relaţie, cred că este acelaşi lucru. Cred că la un artist autentic opera lui coincide cu viaţa lui. Nu cred că poate fi altfel. Nu poţi să vorbeşti despre lucruri pe care nu le cunoşti, nu poţi fi autentic prezentând vieţile altora. Opera şi viaţa e acelaşi lucru, după mine. Cred că orice eveniment din viaţă se reflectă în lucrarea oricărui individ care se ocupă de creaţie. De altfel, când mi se spune că eu sunt artist mă cam umflă râsul pentru că eu cred că noi ăştia cu sculptura suntem altceva, artistul presupune virtuozitate, e un extrovert, sculptorul e o nucă cu coaja foarte tare. Noi suntem mai mult inventatori. Producem invenţii formale, producem gramatici, de aceea operele noastre sunt pricepute de regulă după mulţi ani de la creaţia lor.

 

● Ce legătură are smerenia cu opera de artă?
Nu cred că există vreun obiect care transmite emoţie (şi nu confundaţi spaima cu emoţia) şi care să nu fie născut din smerenie. Este smerenie în faţa materialului prin care te exprimi, în faţa limbajului. Toată căutarea, toată frământarea se naşte din smerenie. Este actul de recunoaştere a perisabilităţii omeneşti, nu smerenie de- asta de biserică, falsă şi ipocrită. Trebuie să recunoaştem că suntem nimic în faţa existenţei acestea.

 

● La ce lucrare ţineţi cel mai mult?
La cele care nu sunt făcute încă. Da! Mie mi se întâmplă adesea să fac lucrări despre care mintea şi logica mea îmi spun că sunt foarte bine, dar de multe ori cu gustul meu nu ajung acolo. Nu mă satisfac întru totul, îmi plac un pic, deşi ştiu că sunt foarte bine. Trec anii şi după aia zic, da, am avut dreptate, sunt bune. Eu m-am bătut toată viaţa pentru originalitate. Şi sunt unii care zic că l-am copiat pe Mestrovic. În primul rând că eu sunt un sculptor de 10 ori mai bun ca el.

 

|● Vorbim de statuia ecvestră a lui Carol  I din Piaţa Revoluţiei. Prima, cea a lui Ivan Mestrovic fiind topită de comunişti în  ’48.

Da. Le-am zis să se uite la poze, e altceva, alt sentiment, altă idee, altă rezolvare de compoziţie, totul e altceva. Dar asta e altă poveste, puteam să îi dau în judecată. Eu am fost obsedat de invenţie şi să inventezi acolo unde mai e puţin de inventat e greu. Sfera s-a invetat, triunghiul la fel, trebuie combinate lucrurile cu altfel de materiale, în altfel de situaţii încât să spui ceva nou. A făcut Brâncuşi un ou, de-acum toată lumea face ouă. E greu să vii să-i dai oului altă semnificaţie. Astea sunt nişte pariuri foarte dificile. O lucrare de artă este o aventură.

 

● Aţi explicat pasiunea dvs. pentru cai ca pe o pasiune pentru  cercetarea relaţiei dintre formă conţinut. Cum vine asta?

E un miraj pentru mine. De copil încercam să creez analogii. Stăteam şi păzeam oile sau vacile, iar treaba asta presupune să stai foarte mult timp singur. Stai şi te uiţi, vezi iarba, pomii, cerul şi căutam asemănări. M-au interesat foarte mult asemănările dintre oameni, dintre părinţi şi copii. Cu cât îmbătrânesc îmi plac tot mai mult animalele, îmi dau seama că sunt mai umane decât noi. Tandreţea, fidelitatea, recunoştinţa, personalitatea, demnitatea, le regăseşti mai degrabă într-un animal decât în tot felul de oameni.

 

● Câţi cai aveţi în momentul acesta?

Peste 250. În România în jur de 100, restul prin Franţa, Germania. Am început să încrucişez studiind caracterul lor mai întâi, citind literatură de specialitate, cunoscând crescători de cai cu mari realizări. Eu când mă bag în ceva, mă bag total, uit de restul.

 

● Aţi spus că aţi creat o rasă pe care n-o vrea nimeni în România. La alţii a avut însă succes.

Am vrut să arăt lumii că e ceva bun în România, materialul genetic, măcar. Există o concurenţă incredibilă în lumea cailor. E ca în lumea maşinilor, a avioanelor. E ca şi cum m-aş apuca eu acum să fac o rachetă, cam asta e proporţia. M-am băgat în această zonă cot la cot cu nemţii, cu francezii, cu belgienii, cu irlandezii şi englezii. Treaba asta durează de 20 de ani, contrar tuturor opiniilor de la început. Toţi spuneau că ai noştri sunt proşti, caii noştri n-au nici o valoare. Eu am studiat, am văzut, am tras concluzii şi le-am spus: "Nu e adevărat, voi n-aveţi valoare, călăreţii sunt proşti în România, nu caii”. 

Cu cât a trecut timpul, mi s-a confirmat. Cred că o să merg la olimpiadă în 2012 cu cai româneşti. Am făcut o echipă care se antrenează cu un călăreţ austriac. În sfârşit... e o lume întreagă care aici lipseşte, lumea calului, cu mentalităţi, cu exigenţe. La noi sunt pasionaţi, dar la un nivel de diletanţi. Dacă Occidentul e acum înnebunit după cai e şi pentru că reechilibrează un pic viaţa asta atât de tehnologizată. Atunci când te afli în faţa unui animal, te repune în raportul primordial cu natura. Relaţia cu calul e relaţia cu natura. Acesta e motivul pentru care eu cred că va fi un sport care se va dezvolta enorm în viitor. Toate complexele de neputinţă ale individului se rezolvă în momentul în care încalecă. Când stăpâneşte un animal de 600 de kilograme, orice impotent se simte în stare. Deci, reechilibrează sănătos psihologia omului modern şi devine încet, încet un animal de companie.

 

● La ce concluzie aţi ajuns până acum în viaţă şi în artă?

Eu mă îndrept curajos spre moartea mea. Asta este concluzia la care am ajuns. Trebuie să-mi fac inventarul operelor, trebuie să fac o expoziţie şi să las un patrimoniu sub cheie, poate îl va descoperi vreodată cineva. Vreau să arăt lumii ce am făcut eu în sculptură, vreau să arăt lumii ce am făcut eu cu aceşti cai, vreau să arăt că nu cedez. Eu nu cedez în nimic.

Citeşte mai multe despre:   români care mai au ceva de spus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de