x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

George Banu: A merge la teatru şi aici, şi în Occident e o formă de rezistenţă

0
Autor: Monica Andronescu 17 Apr 2011 - 12:59
George Banu: A merge la teatru şi aici, şi în Occident e o formă de rezistenţă Christian Silva/Jurnalul National Criticul de teatru George Banu


161533-banu.jpgA condus ani întregi Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, şi-a publicat lucrările la Gallimard şi la multe alte edituri importante ale lumii şi a devenit unul dintre cei mai reputaţi profesori de la Sorbona. Povestea a început cu câteva decenii în urmă, la începutul anilor ’70. Când a plecat din România, lumea începea să se schimbe... Iar George Banu, cel mai important gânditor despre teatru de la noi, care astăzi aparţine deopotrivă, României şi Franţei, a ales, la acel moment când iluziile începeau să se prăbuşească, să plece spre altceva.

Jurnalul Naţional: Să începem de la România. Aţi părăsit ţara la începutul anilor ’70. Ce aţi lăsat în urmă şi spre ce aţi plecat?

George Banu: Am lăsat în urmă celebrele teze de maoism mimetic ale lui Nicolae Ceauşescu, tezele din Iulie pe care, citindu-le, într-o dimineaţă, pe plajă la 2 mai, mi-au părut că prevestitor "băteau clopotul” iluziilor noastre născute în spiritul Pragăi ’68... Spre ce plecam?  Spre un orizont despre care speram doar să fie altfel. 

Generaţia noastră, generaţia poststalinistă, a fost totuşi o generaţie de privilegiaţi în comparaţie cu cei care ne-au precedat. Noi am putut să ne facem studiile în condiţii destul de corecte, intrasem într-un circuit de valori europene, informaţiile, dificil obţinute, e drept, ne parveneau, celebra revista Secolul XX condusă de Dan Hăulică ne ne deschidea orizonturi, câţiva ani înainte, inaccesibile... Era un context care ne permitea, ca să citez celebrele cuvinte ale lui Lovinescu, să fim "sincronici”. Sigur că aşa cum Florian Pittiş se lupta să aibă ultimele discuri din Vest, eu încercam şi reuşeam să obţin, prin strategii diverse, cărţile dorite. Îmi ajungeau şi, azi încă îmi amintesc, dimineaţa însorită când am primit un colet de la Paris... Cadou înscris în memorie! Dar, în ziua aceea de iulie, eram singur pe plajă şi, când am citit Scânteia, am avut senzaţia brusc că totul s-a terminat, că pica cortina pe speranţele noastre. În jur, prietenii mei n-au perceput imediat amploarea acestui moment violent şi în acelaşi timp comic, pentru că, astfel, după Albania, România devenea "maoistă”. Doi mici Davizi care îl imitau ridicol pe Goliat. Mulţi n-au sezisat gravitatea deciziei. Un prieten apropiat perora: "George, istoria nu se întoarce niciodată înapoi.” Nu-i puteam contesta filozofic convingerea, dar, realist, simţeam că istoria se întorcea înapoi, în mod ineluctabil... Am avut intuiţia că trebuie să încerc să respir altundeva, fără a dispune de forţa pe care au avut-o cei care de la sosirea la Paris au cerut azil politic. Am traversat o perioadă de îndoieli şi în viaţa mea un loc foarte important l-a ocupat atunci un critic important şi filosof, care era deja la Paris, şi pe care-l cheamă Eugen Simion, dar nu e acelaşi cu reputatul profesor, fostul preşedinte al Academiei Române. Graţie lui m-am decis şi, în ciuda unor condiţii destul de grele, de precaritate materială şi de incertitudini spirituale, într-o duminică de martie am luat hotărârea să nu mai revin. A fost un sindrom general, pentru că atunci au rămas şi Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Radu şi Miruna Boruzescu... puţin mai înainte, aceeaşi decizie o luaseră şi Andrei Şerban, Petrică Ionescu, Iulian Negulescu! Am avut şansa de a fi angajat imediat la Sorbona, pe un post de debutant, e drept, dar aceasta îmi procura un ajutor moral important. Pe de altă parte, faceam anchete în metrou... viaţa plină de contraste! Dar atunci am avut clar senzaţia că atunci sau niciodată viaţa putea lua un alt drum. Eram la vârsta când nu mai puteam întreţine iluzii spunându-mi  "Există şi o dată viitoare...”.  Câţiva colegi de generaţie care au părăsit ţara câţiva ani după mine au venit, ca să reiau titlul filmului lui Pintilie, "Prea târziu”. De pildă Mircea Veroiu cred ca a avut un destin tragic şi din cauza faptului că s-a decis prea târziu... În orice caz, pentru mine era, sunt convins şi-acum, ultimul moment. Nu m-am înşelat. Am sosit pe 31 decembrie 1973...

J.N.: Pe 31 decembrie? În ultima zi a anului?

G.B.: Exact. Miracol, la câteva ore după lungul periplu în tren, am fost în seara aceea de revelion, împreună cu Eugen Simion, la Marguerite Duras... Mi-aduc aminte că dansam cu o fată şi la un moment dat a intrat un bărbat foarte înalt şi ea m-a abandonat... Mi-am zis: "Măi, nu sunt eu mare lucru, dar...” Doar că bărbatul acela era Gerard Depardieu. Seara aceea rămâne în mintea mea ca un moment magic, iar eu am avut atunci un mare succes tocmai pentru că resimţeam excitaţia unei lumi noi fără a fi intimidat. Eram liber, nu ştiam pe nimeni şi cred ca emanam o energie contagioasă. Singura persoană mai puţin sedusă de mine a fost Delphine Seyrig, pentru că era singura a cărei notorietate îmi era cunoscută şi, prosteşte, i-am spus: "Vă admir...” Ei bine, ei n-aveau nevoie de admiraţie, ei aveau nevoie de un om liber şi, în seara aceea, eu eram un om liber, gata să uite totul, sosit după 36 de ore de tren, cu 20 de dolari în buzunar şi un prieten lângă mine.

J.N.: Şi dacă n-aţi fi plecat atunci, cum credeţi că ar fi arătat viaţa dvs?

G.B.: Mă şi tem să mă gândesc. Ar fi trebuit sau să capitulez, sau să mă retrag. Să capitulez, adică să accept sa scriu diverse lucruri contextuale. Sau să mă retrag, ceea ce îmi e contrariu căci mie îmi place teatrul şi pentru socialitatea pe care o implică.  Cred că ar fi fost o viaţă plină de frustrări şi de contradicţii. O viaţă contrară naturii mele.

J.N.: Cât de greu a fost să vă găsiţi drumul – în teatru, apoi, în viaţă şi în lume?

G.B.: Din fericire n-a fost greu. La două luni după ce am ajuns la Paris, predam la Sorbona şi publicam primul articol în celebra revistă "Travail théâtral”. Lupta a continuat apoi zi de zi pentru ameliorarea scrisului, găsirea unei "voci”, afirmarea unui stil. Soţia mea, Monique Borie, şi ea profesoară, m-a ajutat constant. S-a ocupat de "franceza” mea, dar eu n-am învaţat-o română, căci scopul consta în a-mi găsi eu un "loc” în limba în care intram. Şi ea suferă azi, căci se simte jenată faţă de prietenii mei, dar, acum, public, recunosc şi nu regret că i-am impus această constrângere. Accesul meu la franceză s-a construit pe cultivarea ei zi cu zi acasă, la facultate, în lume. Cioran îmi atrăsese atenţia: "fiţi atent, limba maternă creşte ca iarba rea”.

J.N.: Acum mai simţiţi limba română cum creşte?

G.B.: Limba română am avut senzaţia că a revenit violent, în ciuda mea, în momentul Revoluţiei, când eram foarte tulburat, intelctual şi afectiv, de ce se întâmpla şi când în franceză se amestecau cuvintele din română. Ca să utilizez o metaforă arhitecturală, aş spune că, atunci, în meterezele limbii franceze apăreau spărturi, fisuri... Atunci mi s-a făcut teamă. Acum, douăzeci de ani mai târziu, limba română o resimt ca limba maternă în care mă simt bine, dar nu mai produce aceleaşi deflagraţii ca în anii aceia când era legată de schimbarea istoriei. Din cauza Revoluţiei câţiva ani mi-am pierdut somnul şi m-am temut că-mi pierd şi franceza. Două centre nevralgice! 

J.N.: Cum regăsiţi limba română când veniţi aici?

G.B.: Am avut o bucurie extraordinară în ce priveşte limba română, ascultându-l pe Neagu Djuvara vorbind la televizor în emisiunea Genovei Preda. Sentimentul unei limbi care nu era o limbă arhaică... dar în acelaşi timp o limbă nobilă, de altcândva. Şi mi-am spus, sedus: "româna e foarte frumoasă când e vorbită de cineva atât de direct şi atât de neafectată de toate neologismele care mie, din afară, îmi scapă, şi pe care nu le iubesc”. Ştiu că limba trebuie sa evolueze, dar eu, uneori, mai simt uşor străin în româna de azi... Dar sunt prieteni care asemeni unor balene albe salvează modelul românei aşa cum o visez. Totuşi, aici la Bucureşti, resimt crispat impactul "hibridării” americane şi aici am avut intuiţia importanţei "limbii brutale” în teatrul actual. El integrează polemic "brutalitatea”  - ca să numim astfel "vulgaritatea” cotidiană! 

J.N.: Aţi simţit asta? Ca limba română e brutală? Kitschizată?

G.B.: Am simţit şi m-a şocat când am văzut "Stop the tempo”, piesa Geaninei Cărbunariu, dar acolo limba brutală avea un sens artistic.

J.N.: Era oglinda a ceea ce se întâmplă la noi...

G.B.: Da, dar eu nu-mi dădeam seama, eu nu percepeam practica acestei limbi ca pe un fenomen realist, ci ca pe "construcţia” proprie unei scriitoare pentru o piesă în care tineri revoltaţi vorbesc într-un mod agresiv vulgar. Şi o interpretam ca pe o eliberare de limba mic burgheză comunistă. Pentru că limba presei comuniste era o limbă fals neutră, curăţată de impulsuri personale şi de lucruri murdare; limba de lemn, greu manipulabilă. Limba îmbibată de clişee care îşi pierduse puterea ei de expresivitate. De aceea limba brutală mi s-a părut a fi un răspuns polemic, o liberare de cenzurile de alta dată. Nu numai în România, dar în toate ţările de Est s-a întâmplat asta, a apărut limba brutală, ea e o armă contra sclerozei limbii comuniste. Dar în acelaşi timp, e un şoc când o auzi în dezbaterile politice...

J.N.: Teatrul în comunism era atunci o formă de rezistenţă? Sau e un loc comun...

G.B.: Era o rezistenţă prin cultură... E un adevăr pe care-l revendic în ciuda polemicilor actuale. Dar tot adevărat e că nu tot teatrul reprezenta o formă de rezistenţă, însă rezistenţa prin cultură, atunci când se manifesta, avea o demnitate reală. Rezistenţa prin cultură însemna atunci, în cazul teatrului, propunerea unor anumite forme care scăpau programului general, afirmarea unor raporturi cu lumea diferite de cele stupid oficiale bazate pe încredere oarbă şi raţionalitate şchioapă. Dar această rezistenţă a avut loc într-un anume moment... Brecht spune că "se pot face multe lucruri acolo unde e puţin aer liber.” Şi noi, atunci, la sfârşitul anilor 60, am avut "puţin aer liber”. După aceea lucrurile s-au degradat progresiv, au devenit mult mai irespirabile. Rezistenţa prin cultură, la teatru, se definea şi prin constituirea unor climate de efervescenţă. Când te regăseai într-o sală, aveai sentimentul că aparţii unei mici comunităţi care ieşea din sfera de dominaţie generală. Teatrul a permis crearea acestor comunităţi incandescente care aduceau un fel de salvare temporară şi laică a omului civil.

J.N.: Şi asta se mai întâmplă acum? Teatrul mai are puterea asta?

G.B.: Eu am senzaţia la anumite spectacole că da. A fost o perioadă de tranziţie în care toată lumea s-a dus spre cinematograf şi televiziune... Asta s-a întâmplat în mod şi mai flagrant în Rusia. Teatrul şi-a pierdut dintr-odată locul pentru că tinerii artişti, printr-un fel de mimetism derizoriu, au vrut să devină mai occidentalizaţi decât occidentalii.... Eu în România, în Ungaria am văzut şi azi săli pline. Ele funcţionează mereu ca restrânse comunităţi în contextul planetarizării. Nu e neapărată nevoie de o catedrală catolică, căci  teatrul funcţionează ca micile biserici ortodoxe unde oamenii se strâng unii lângă alţii, sunt fizic împreună... A te duce la teatru şi aici, şi în Occident e o formă de rezistenţă.

J.N.: La ce?

G.B.: La discursul publicitar, la telenovelă, la zaping, la violenţa SF-ului. Există mici concentrări de oameni care vor să scape discursului majoritar. Teatrul e o artă minoritară, şi el rezistă ca artă minoritară. Faptul de a fi un fenomen minoritar şi local... îl diferenţiază. Ceea ce văd la Bucureşti nu văd la Budapesta sau la Praga. Pe când acelaşi film rulează la Bucureşti, la Paris, la Londra. Eu circul mult tocmai pentru că-mi place să văd teatru în contextul lui local. Teatrul are calitatea de a reuni mici comunităţi legate de limbă... de context. Teatrul nu va câştiga contra lui Goliat, dar are dreptul să existe ca un David al lumii moderne.

J.N.: Dumneavoastră de ce aţi ales critica şi de ce n-aţi rămas la actorie?

G.B.: La actorie n-am rămas pentru că graţie eşecurilor mele succesive nu reuşeam să mă exprim, tot timpul trăiam cu frustrări şi, graţie lui Radu Penciulescu, am ales această cale a teatrologiei. A doua alegere a intervenit când am ales între teatrologie şi filmologie. Atunci am decis să aleg teatrul, şi nu filmul, pornind de la o idee care mă constituie: ceea ce mă interesează în viaţă e să fiu întotdeauna de partea învinşilor. Nu vreau sau nu pot să urc în trenul învingătorilor! Eu cred că întotdeauna înfrângerea produce mai mult pe plan intelectual decât succesul. Eram de curând la un colocviu şi o tânără jurnalistă vorbea foarte excitată despre energia Braziliei, cum acolo totul se naşte, explodează ca în vestul american în secolul XIX şi eu am încercat să-i răspund că, până la urmă, în câmpul artei melancolia a produs mai mult decât energia. Exista o "nobleţe” a înfrângerii, o poezie!  

J.N.: Vorbeaţi despre puterea iluziei... După atâţia ani, ce e teatrul? Iluzie sau adevăr?

G.B.: Convingerea mea e că teatrul, în clipa în care atinge momente de extrema intensitate, este mai mult decât adevăr, e mai intens decât viaţa. Cum spune Hamlet, "teatrul e viaţă prescurtată”. Eu am scris o carte care se cheamă "Teatrul sau clipa trăită”. O clipă pe care alpiniştii o trăiesc făcând o ascensiune pe Mont Blanc, sau alţii descoperind atomul. Eu o trăiesc, împreună cu câteva zeci de persoane, în contextul unui spectacol de excepţie în care resimt această concentrare a vieţii ca fiind mai mult decât viaţa. Şi apoi revin la viaţă convins că am trăit ceva unic şi impactul acestui eveniment îl port în mine. Evident că intensitatea teatrului provine şi din faptul că acceptăm regula iluziei. Marile momente de teatru sunt cele în care iluzia e depăşită, în care, pentru o clipă, se converteşte în realitate. În acelaşi timp, teatrul e şi sursă de deziluzie. Cât e de dureros să asişti în direct la naufragiul unui spectacol, la catastrofa unor actori... Câteodată şi eşecurile sunt de neuitat, marile eşecuri.

Cred că, până la urmă, teatrul e şi un ghid de viaţă. Pentru că, văzând mult teatru, recunoaştem foarte uşor teatrul în viaţă. Mulţumită lui ştii să identifici oamenii care fac teatru în viaţă. Observi cum oamenii îşi construiesc conduite, cum se pun în scenă pe ei înşişi. De aceea, cred că teatrul care e parţial iluzie are ca urmare puterea de descoperire a adevărului în viaţă.

J.N.: Dacă ar fi să alegeţi un spectacol dintre toate pe care le-aţi văzut, când aţi vrut să opriţi timpul în loc şi să rămâneţi în el?

G.B.: "Nunta lui Figaro” al lui Strehler. Pentru mine acesta a fost spectacolul absolut. Pentru că opera este ea însăşi e o formă de exces a teatrului şi în aceasta reprezentaţie se conjugau puterea muzicii lui Mozart, extraordinara analiză dramaturgică a lui Strehler, calitatea de joc a interpreţilor, totul pe fondul unei regii perfecte, dar foarte puţin vizibile. Într-un fel, acest spectacol al lui Strehler reprezenta pentru mine transcenderea artistică a vieţii. Sunt alte spectacole în care teatrul înseamnă mai degrabă transcenderea existenţială. Acolo însă totul era artă...

J.N.: Şi un personaj?

G.B.: E un personaj care nu-mi place şi în care îmi e teamă să mă recunosc... Serebreakov din "Unchiul Vania”, profesorul pretenţios, pe care-l deranjează toată lumea în jur şi formulează banalităţi pe care Vania nu le suportă... E un personaj important pentru mine pentru că e ceea ce aş vrea să nu devin.

Mi-a plăcut mult un "personaj generic” – prinţul! Aş fi vrut să scriu o carte despre "prinţii” teatrului – de la Oreste la Hamlet şi Hyppolythe – figuri ale fiinţei intermediare, între putere şi melancolie, între eros şi frustrare. Platon spunea ca "omul cel mai fericit e fiul de rege”. Platon se înşela, prinţii literaturii sunt trişti. Viaţa nu e la măsura aşteptărilor lor.

J.N.: Dacă e să vorbim de succes. Ce înseamnă pentru dvs. "succes”?

G.B.: "Succes” – când, fiind cinstit faţă de tine însuţi, reuşeşti să te faci "auzit” şi de alţii. Fără trădare, nici compromis, numai prin "acceptare”. Evident că e o foarte mare plăcere când ai făcut un lucru cu toată dăruirea şi sinceritatea de care esti capabil şi acest lucru suscită un ecou. Eu n-am forţa marilor artişti care produc ceva cu convingerea că în 20 – 30 de ani vor fi înţeleşi. Ceea ce încerc este să fiu cât mai autentic din punctul meu de vedere! În măsura în care relaţia mea personală cu ceea ce fac, implicarea într-un subiect s-a manifestat într-un text, într-o carte şi are un anumit ecou, evident că pentru mine aceasta e o sursă de satisfacţie. E un "succes”. Recent am ţinut discursul de recepţie când Peter Brook a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Sorbona, discurs la care am lucrat mult, şi evident că faptul că Brook mi-a mulţumit public mi-a procurat senzaţia unei împliniri; ea nu venea doar din mine însumi, ea produsese o reverberaţie într-un partener pe care-l respectam. Împlinirea marilor artişti vine din ei înşişi, împlinirea artiştilor mediocri vine numai din ceilalţi. Pentru mine, succesul e consecinţa întâlnirii între o poziţie personală cât mai implicată psihic şi intelectual şi un răspuns favorabil din partea unei anumite categorii de artişti, de prieteni... Succesul e întâlnirea cea mai justă între tine însuţi şi celălalt.

J.N.: Şi asta e posibil în România? Care e relaţia dintre valoare şi succes? Cât de mare e diferenţa faţă de occident?

G.B.: E de la caz la caz. Sunt mulţi artişti care se vând ştiind, dar sunt suficient de inteligenţi s-o facă... pentru că mulţi vor să se vândă, dar numai unii reuşesc. Şi sunt ceilalţi, cei pe care-i iubim, care au succes fiind tocmai ei înşişi.

J.N.: Aţi regretat vreo clipă că aţi plecat?

G.B.: N-am regretat, dar deseori am fost întristat.

J.N.: Cum se vede România când vă întoarceţi aici?

G.B.: Îndrăznesc să o spun: "mie îmi place”. Poate pentru că eu stau puţin de fiecare dată, pentru că nu văd nimic – doar prieteni şi teatru. Aceasta-i problema, aceasta-i iluzia.

Eu am cultivat această situaţie privilegiată. Revin tot timpul pentru vizite foarte scurte. Ele întreţin o idee falsă despre context. Viaţa de zi cu zi eu n-o cunosc cu adevărat. Nu pot să dau un diagnostic, nu pot să evaluez realitatea decât din perspectiva privilegiată şi iluzorie a venirilor mele rapide. Sunt experienţe scurte, intense, cum spunea Genet despre actori: vii, traversezi scena şi mori. Eu vin, lucrez şi am plecat.

J.N.: Şi în traversarea asta a scenei, cum vedeţi lumea, culorile, locurile prin care treceţi, străzile, oamenii...

G.B.: Mie îmi plac românii pentru că se plâng tot timpul. În special în comparaţie cu alte popoare care nu se plâng, care sunt foarte mulţumiţi de ei înşişi. Îmi plac românii că sunt fatalişti. Evident că ştiu cât de greu e pe plan financiar... Dar nu văd o diferenţă foarte mare între strada din cartierele pariziene sau belgiene şi cea din România. Mi se pare că tinerii sunt îmbrăcaţi exact ca studenţii mei. Poate fac mai mari eforturi decât studenţii mei ca să se îmbrace, dar în aparenţă nimic nu-i separă. Când mă duc la cursurile de la Sibiu, văd că citesc aceleaşi cărţi. Evident că eu trebuie să integrez ideea că toate aceste lucruri se obţin cu eforturi multiplicate cu zece faţă de Franţa spre exemplu... Pentru că nu vreau să fiu în situaţia unui englez care a venit aici în anii ’70, când nu găseai nimic, şi spunea "se mănâncă bine în România”. Şi i-am spus: "Se mănâncă bine pentru că eu am strâns de mâncare două săptămâni ca să-ţi dau ţie...”.  Cum să nu amintesc că având o problemă dermatologică la Paris, după lungi examene, mi s-a prescris un medicament pe care o tânără specialistă de la Craiova mi l-a indicat doar privindu-mi mâna... Nu, nu vreau să ţin discursuri "generaliste”, ci doar să evoc experienţe personale care sunt, cum am zis, de fiecare dată precipitate. Pentru că e cert că, dacă începi să stai mai mult, iluziile se destramă... Nu stau mult, fără îndoială, din autoapărare. Nu mă identific nicicum cu "fiul risipitor” care s-a întors după rătăciri prin lume. Revenirea îmi e necesară, dar nu îmi doresc să o transform în decizie definitivă. Mie îmi place condiţia celui care se află "între”... între Paris şi Bucureşti. Ca într-o veche glumă, cel mai mult mă bucur când sunt în avion! Indecizie şi libertate reunite! 

J.N.: Aţi fost ani întregi profesor la Sorbona şi nu numai. Care este sau cât de mare este diferenţa faţă de învăţământul artistic universitar din România?

G.B.: Învăţământul teatral e diferit, dar eu, ajungând la Paris – toţi au recunoscut-o – eram bine format. Dar, ca întotdeauna, cu orice soluţie câştigi şi pierzi ceva. Fiind absolvent de teatrologie într-o şcoală de teatru am avut o educaţie "artizanală”, concret teatrală. La Paris, teatrologia aparţine universităţii şi de aceea formaţia intelectuală e superioară, în timp ce aceea legată  de spectacol e mult mai redusă. Diferenţa provine şi din "selecţie”: în Franţa, în primul an, sunt mulţi studenţi şi viaţa apoi îi alege, în România sunt "aleşi” de la început. Cum e bine? Sunt diferite sistemul, pedagogia, perspectivele, dar la Paris ca şi în ţară, studenţii care au făcut această alegere au făcut-o dintr-o pasiune pe care eu însumi am încercat să le-o dezvolt propunându-le un învăţământ "pasionat”, şi nicidecum "distant”. Multe depind de instituţii, de contexte, dar, până la urmă, totul depinde de oameni!

J.N.: Aţi scris o carte despre spatele omului care a aparut la editura Nemira. De ce vă fascinează spatele omului? E o mască?

G.B.: Dimpotrivă. Faţa e o mască. Spatele nu-l poţi controla. Spatele invită la o interpretare, e o enigmă şi în acelaşi timp, omul care-şi întoarce spatele, permite mai multe interpretări... Una este faptul că-şi întoarce spatele pentru a se rupe de lume şi atunci, cel care-şi întoarce spatele o face pentru ca e un decepţionat, pentru ca vrea să părăsească această lume... A-ţi întoarce spatele înseamnă a pleca. Dar îţi poţi întoarce spatele şi pentru a porni în căutarea a altceva. Îţi poţi întoarce spatele pentru a pleca în exil... Omul care-şi întoarce spatele în acelaşi timp e o postură de fragilitate... fără aparare, oricine îl poate răni sau înjunghia prin spate. Şi de aceea "îl iubesc” spunea un personaj de Pasollini.

J.N: Acum dvs. sunteţi întors cu spatele spre ceva?

G.B.: Nu... Mai degrabă mă uit spre ceva, dar nu găsesc... Traversez o perioadă determinată de imperativul de a lua decizii şi functie de vârsta. M-a marcat foarte tare o frază a lui Seneca: "Cu vârsta nu trebuie să renunţi la dorinţe, ci numai trebuie să cauţi altele.” Eu le caut...

J.N.: Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum?

G.B.: Dacă istoria ar fi aceeaşi, da!

J.N.: De ce vă e frică?

G.B.: De prea multe...

J.N.: V-aţi simţit vreo clipă prins (închis, prizonier) între două lumi, al amândurora şi al niciuneia?

G.B.: În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, mi-am ales ca citat pentru o carte poemul minunat al unui scriitor persan, Sadegh Hedayat "Nici de aici, nici de acolo/ alungat  de acolo, neajuns aici”. Mult timp m-am recunsocut în el. Acum, pentru mine, lucrurile se încheie, în felul lor, şi aici, şi acolo... Unde e "acolo”? Unde e "aici”? Când vine sfârşitul?

Jurnalul Naţional: Dacă v-aţi uita la spectacolul lumii din România de după Revoluţie şi aţi vorbi despre el aşa, ca despre teatru, ce aţi spune?

George Banu: Atât de multă lume îmi vorbeşte de rău despre spectacolul României, că eu nu-l privesc. Nu mă uit la televizor... Eu nu comunic decât cu oameni cu care vorbesc aceeaşi limbă, a afectelor şi a gândurilor. Trăiesc într-un cerc închis. E poate o laşitate din partea mea să vin foarte des în România şi să nu mă interesez decât de teatru şi să vorbesc doar cu prieteni. Dar o fac şi pentru că sunt convins că nu-s bun decât la asta. Îl întreba pe Beckett cineva: "De ce sunteţi scriitor?” Şi el răspundea: "Pentru că nu-s bun de altceva.” Cam aşa şi eu. Cred că nu-s bun de altceva.

Citeşte campania:  Români care mai au ceva de spus


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de