x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Viaţa spectaculoasă a părintelui Alexandru Nicula din Dej

1
Autor: Toma Roman Jr 26 Apr 2011 - 19:03
Viaţa spectaculoasă a părintelui Alexandru Nicula din Dej Dragoş Stoica/Jurnalul Naţional


162501-untitled-1.jpgNăscut pe 14 februarie 1913, protopopul greco-catolic Alexandru Necula a avut o viaţă după care se poate turna un film. A vorbit cu noi fără patimă şi fără să îşi exagereze meritele despre relaţiile dintre români, maghiari şi evrei în nordul Ardealului sub ocupaţie maghiară, despre persecuţiile la care a fost supusă ulterior biserica sa. A evocat personalitatea primului cardinal român, Iuliu Hossu (1885-1970) unul dintre artizanii Unirii din 1918, căzut sub tăvălugul comunist, fiindcă nu a vrut să renunţe la credinţa sa.

Jurnalul Naţional: Părinte, cum aţi intrat în anturajul cardinalului Iuliu Hossu?
Alexandru Nicula: M-a selectat din facultate. Eu proveneam dintr-o familie săracă, cu mulţi copii, din Târlişua, de lângă Bistriţa. Cred că episcopului Hossu i-a plăcut ambiţia mea să învăţ. Am terminat facultatea la Cluj, în 1935. M-a luat timp de trei ani secretarul lui, după care m-a ajutat să merg la pentru încă o licenţă  în Franţa, la Strasbourg şi după începerea războiului, la Paris.  În 1939-40, ultimul an, ne evacuaseră în capitală. Am prins intrarea nemţilor în Paris pe 16 iunie 1940, exact când aşteptam să mi se elibereze diploma. Numai ce m-am întors acasă şi am trăit pe viu, în august, altă ocupaţie, a Ardealului de Nord de către unguri. Am devenit foarte apropiat de Sfinţia Sa. Aprecia că sunt onest, fiindcă în jurul oricărei personalităţi apar lăudători şi escroci, o clică. Ori, el era un om mare şi la propriu şi la figurat, era puternic fizic, solid, dar şi foarte cult.

Viitorul cardinal era şi senator în parlamentul de la Bucureşti în anii 30 . Îl însoţeaţi şi acolo?
Da, dar ne duceam destul de rar, doar când erau probleme, sau un vot mai important. El avea o leafă de senator mare, 9000 de lei. Nu voia să se atingă de ea, o dona în catedrală să fie împărţită la săraci. În fiecare sâmbătă, dădeam bani oamenilor cu probleme.

Stăpânirea horthistă l-a persecutat pe Iuliu Hossu?
Noi, oamenii de cult ne înţelegeam bine între noi. El avea o relaţie bună cu episcopul maghiar reformat din Cluj, care a avut grijă să nu păţească nimic Hossu, a venit imediat după cedare şi i-a spus că între ei relaţiile rămân la fel. Către 1944 au început mişcări urâte din partea naţionaliştilor unguri. Un student l-a scuipat pe episcop la ieşirea din biserică. Episcopul, cum era zdravăn, chiar la 60 de ani, s-a dus după el şi l-a prins într-o curte şi l-a dat pe mâna poliţiei.

 Ştiu că Iuliu Hossu a botezat evrei, să-i salveze de la deportare,  ba chiar a fost implicat în reţelele care scoteau evrei înspre România...
Fac o mică paranteză. La mine în sat, la Târlişua,  era o familie, Goldstein. Doamna a murit la scurt timp după ce l-a născut pe Isidor, un băiat cu un an mai mare ca mine. Am crescut împreună cu Izu, ca nişte fraţi. Am cunoscut prin el mulţi evrei şi mi-am dat seama că sunt în general oameni vrednici, chiar dacă unii făceau şi greşeli. Din cauza asta am perceput ca o mare crimă, nebunie, ce li se întâmpla.  Aşa am ajuns să-i ajut, cum puteam, pe cei în nevoie. Episcopul Hossu avea sentimente similare, mai ales că simţise antisemitismul pe pielea lui. Inamicii săi lansaseră zvonul că ar fi evreu după mamă. Toată poliloghia asta a ieşit de la un funcţionar maghiar.  Pe mama sa o chema ca domnişoară Măriuţiu. Ungurii nu ştiau cum se grafiază numele româneşti, nu le sunau firesc, aşa că în  acte a apărut drept Moricz, nume frecvent la evrei. A apărut un pamflet despre el, intitulat  ”O tempora, o Moricz”. El fusese lansat de inamicii lui din Biserica noastră, când erau alegeri de mitropolit la Blaj. Eu Hossu am botezat mai mulţi evrei din familii mixte, să-i scutim de necazuri. A fost cazul sorei marelui doctor Mathyas Mathyas, un medic foarte bun. El era creştin de ceva vreme, dar sora lui, căsătorită cu un român, redactor-şef al ziarului liberal Viitorul, nu. Episcopul Hossu a botezat-o, iar eu, cu o prietenă profesoară, le-am fost naşi de căsătorie, care a fost făcută imediat în ritul nostru. A fost şi cazul soţiei directorului de la Banca Românească. În mod normal îi boteza Hossu, în lipsa lui dădeam taina eu sau un alt secretar, tot preot. Au fost câteva zeci de cazuri. În rest, am ajutat mulţi să trecă graniţa peste Feleac. Era un fel de solidaritate, fiindcă pe noi, până să înceapă nebunia deportării, ungurii ne considerau ”mai răi decât jidovii”. Trebuia să fim prudenţi.

Pe avocatul clujean Aurel Socol, care a salvat la rândul lui evrei, l-aţi cunoscut?
Da, era şi avocat şi jurnalist de talent. I-am cunoscut şi pe el şi pe Raoul Şorban, care era fiul fostului primar de aici, din Dej. Despre Şorban s-a spus că o făcea pentru bani, dar nu cred că era cazul. El venea la episcopie şi ne spunea câţi a mai trecut. Eu l-am prohodit pe Şorban când a murit, în 2006.
 Ne vizita des şi rabinul de Cluj, Carmily-Weinberger. Spunea că în episcopia noastră se simte o deplină siguranţă, că uită de persecuţii. A făcut mult pentru comunitatea lui.  Era o reţea care trecea oameni printr-un sat, Gheorgheni, de lângă vârful Feleacului.
Am avut un mare regret cu prietenul meu, Izu. El ajunsese medic, făcuse facultatea în Italia, la Padova. Îmi scria de acolo săptămânal. Când i-au luat familia în ghetto, ca anticameră la lagăr, m-am văzut cu el şi am vrut să-l scap. Deţineam pământ peste frontieră şi aveam un permis de trecere fără fotografie. I-am spus să-l ia şi să treacă. El a zis că nu se poate despărţi de familie. A scăpat din lagăr, dar a pierdut multe rude. S-a căsătorit cu evreică săracă bucureşteancă Marietta, un înger de femeie. Am fost tot cei mai buni prieteni până când a murit "de tânăr” faţă de vârsta mea de acum.

Emil Haţieganu, liderul românilor din Ardealul ocupat, putea să acţioneze pentru ameliorarea situaţiei lor?
El era preşedintele nostru. A scăpat mulţi români persecutaţi. Împreună cu un prieten de-al meu un avocat foarte bogat, Axente, cu peste 1000 de jugăre de pământ,  am mers la el să intervenim să-i scape pe mai mulţi români  care dezertaseră din armata maghiară sau din detaşamentele de muncă forţată. Ungurii îi arestaseră şi voiau să-i împuşte. Haţieganu stătea la Târgu Lăpuş era căsătorit, culmea, cu o unguroaică. Haţieganu i-a scăpat imediat, era în 1944, a negociat cu ungurii.

După război, cum s-a strâns şurubul pentru greco-catolici?
Imediat după 23 august 1944 nu se simţea nimic. Am fost numit în 1946 protopop al Clujului. La 31 decembrie 1947 au apărut hărţuielile. Noi, ca toţi preoţii cultelor legale, eram plătiţi de stat. Mai mulţi greco-catolici am primit o notificare că nu vom mai primi salariu, ”pentru economii bugetare şi refacere monetară”. Episcopul a spus că îmi dă el mai departe salariul. Mareşalul Antonescu dăduse sume mari de bani episcopiilor greco-catolice şi ortodoxe din Ardealul de Nord, să luptăm împotriva desnaţionalizării, aveam posibilităţi să ne autogestionăm. Apoi am fost arestat pe 22 iunie 1948, în urma unui denunţ al unui tânăr preot ortodox, cum că vorbesc în predici ”împotriva regimului de democraţie populară a doctorului Petru Groza”. La Siguranţă, comisar ajunsese un evreu, Iosif Breinert fost croitor, pe care-l ajutasem în război. Se simţea foarte jenat, mi-a arătat turnătoria, am dat o declaraţie cum că am predica doar pentru iubirea creştină, deci împotriva luptei de clasă. Am fost condamnat la şase luni cu suspendare. Pe 3 octombrie în acelaşi an, s-a făcut mascarada cu întoarcerea uniţilor la ortodoxie. Nu a participat la asta nici un ierarh important, doar monseniorul Iuga şi protopopul Belaşcu de la Sibiu tentaţi cu funcţii mari la ortodocşi.

Cum v-au arestat a doua oară?
După fuziunea fortaţă cu ortodocşii securiştii ne-au căutat prin tot oraşul. Eu  eram la protopopiat, nu acasă, mersesem să botez o fetiţă, aşa că au arestat din greşeală unul care semăna cu mine dar nu era preot. Până la urmă m-au găsit şi m-au ţinut ceva timp. Relativ politicoşi îmi tot dădeau să semnez o hârtie că trec la ortodoxie. Ca să preseze, în noiembrie mi-au scos în stradă toate lucrurile din casa parohială. Văzând că nu cedez, procurorii m-au pus în liberatate cu condiţia să nu mai stau în Cluj. Aşa am ajuns să stau azi la Dej.

Ştiu că aţi ajuns şi la Canal...
În 1951, m-au ridicat iar, fără să-mi spună de ce. M-au anchetat îndelung, dar fără violenţă, despre biserica noastră. M-au trimis la Canal, fără nici un fel de judecată, unde am stat un an şi ceva. Mi se spunea că am o pedeapsă administrativă. Compania era ”selectă” mai erau cu mine cam 400 de foşti parlamentari, prefecţi şi miniştri. Eu m-am împrietenit cu doi foşti rezidenţi regali, George Flondor, al Moldovei, şi dr. Dumitru Moldovan, al Basarabiei. Moldovan a murit acolo. Flondor, din familie bucovineană  înnobilată de austrieci, era tare necăjit. Avea peste 70 de ani, era corpolent  şi suferea continuu de foame. Eu l-am ajutat, îl cunoşteam pe bucătarul coloniei de muncă, era un băiat de aici, Papiţa, din comuna Letca dus  la canal fiindcă în război făcuse un curs militar în Germania. L-am convins să îi mai dea bătrânului ceva în plus la porţie. Ca să nu bată la ochi, într-o zi îi dădea chiar lui Flondor, în alta mie, dar hrana ajungea tot la Flondor. A fost Flondor disperat, că pe mine şi pe Papiţa ne-au liberat în acelaşi timp, iar el a rămas. Din câte ştiu a murit acolo.

Mai erau şi alţi preoţi greco-catolici la Canal?
Cu mine, nu. Mai era unul romano-catolic şi doi ortodocşi, cu care m-am înţeles foarte bine. Pe unul îl luaseră că avea ceva avere, iar altul era fratele episcopului Gheorghiu, care ajunsese în Franţa şi se rupsese de Patriarhia de la Bucureşti. Plătea acolo băiatul ăsta pentru fratele lui.

E adevărat că Petru Groza i-a propus lui Hossu scaunul de mitropolit al Moldovei, dacă acceptă trecerea la ortodocşi?
Ei se cunoşteau bine, de multă vreme. În tinereţe, după studiile la Roma, Hossu ajunsese secretar la episcopia din Lugoj, unde era avocat stagiar Groza. Groza îl stima, se pare, pe episcop. Din câte ştiu, îi promisese chiar că o să aibă grijă să ajungă Patriarh, dar Hossu nu a cedat, a preferat închisoarea. A spus: ”Credinţa mea e viaţa mea, dăcă îmi pierd credinţa e ca şi cum aş muri!”. Nu a vrut să se târguiască.

În anii 50 aţi continuat să ţineţi liturghia greco-catolică în clandestinitate?
În 1948, după eliberare, m-am dus la mama, la Târlişua. M-am încadrat ca om de serviciu, la Sfatul Popular. Primarul comunist, Rusu Gheorghe, vecin cu mama, spunea:” Uite ce situaţie, om cu două licenţe a ajuns om de serviciu la mine!”. Era ţăran, dar băiat isteţ, de aia l-au dat jos relativ repede. M-am mutat apoi la Dej, ca lucrător la întreprindere care se ocupa cu împărţit lemne de foc, de aici m-au luat la Canal. În tot timpul ăsta oficiam liturghia sau botezam cu prudenţă, prin case particulare şi cu un număr mic de credincioşi. Situaţia a continuat şi după ce m-am întors de la Canal. Am încercat să intru suplinitor, ceva, fiindcă aveam şi un certificat de la filologia din Strasbourg. Inspectorul şcolar a spus că primul secretar al regiunii, unul Bot, i-a spus: ”nu dăm copiii pe mâna bandiţilor!”.  Până la pensie am stat încadrat pe posturi cel mult pentru studii medii cu salariu mic. Şi la Canal am ţinut discret slujba, spovedeam şi împărtăşeam deţinuţii greco-catolici. Am botezat destui copii în clandestinitate, cum e băiatul doctorului Socaci,un chirurg din Dej care chiar acum mi-a scris din SUA. Băiatul, Mihăiţă, care are 60 de ani, mi-a cerut un extras de botez acum, să vadă comunitatea că nu s-a lepădat de credinţă.

În clandestinitate, Biserica a încercat proteste publice?
Eu nu am prea fost de acord, dar în 1956,  s-a făcut o mare slujbă în faţa Bisericii Universităţii din Cluj. A slujit preotul Vasile Chindriş, din Maramureş. Era un băiat bun, dar cred că a greşit. Securitatea i-a luat imediat şi pe el şi pe credincioşi, au încasat ani grei de puşcărie. Eu nu m-am dus, am spus că nu trebuie să ne jucăm cu focul. Preferam o rezistenţă pasivă, fără acte demonstrative.

Cum aţi reuşit să suprevieţuiţi cu leafa de mizerie?
Mult mai târziu se ajunsese la o înţelegere între Vatican şi regimul de la Bucureşti. Ne trimiteau clericilor netrecuţi la Ortodoxie 500 de dolari pe lună. Era o afacere şi pentru comunişti. Noi nu vedeam banii, dar puteam să luăm mărfuri de la Comturist, cafea, ţigări, săpunuri. Unii vindeau astea, care erau deficitare pe piaţă. Eu nu m-am înnebunit  după cafea şi ţigări, eram mulţumit că mai pot face cadouri la prieteni, rude.

L-aţi vizitat pe Hossu după ce a ieşit din puşcărie şi a avut domiciliu obligatoriu la mânăstirea ortodoxă Căldăruşani?
Sfinţia sa şi restul episcopilor noştri au stat în condiţii groaznice laş Sighet până în 1955. Mai trăiau trei, Hossu, episcopul Russu de la Baia Mare şi Bălan de la Lugoj. Mai întâi i-au pus pe picioare la Patriarhie şi după i-au dus cu domiciliu forţat la mânăstiri. Fratele lui Hossu a venit şi mi-a spus: ”Iuliu vrea să te vadă.” Eu aveam ”domiciliu obligatoriu” pe buletin. M-a ajutat şeful meu de la ”combustibil lemnos”, un evreu, Fredi Adler, om jos pălăria. Mi-a luat buletinul, s-a dus la centrala noastră de la Cluj şi s-a întors cu o foaie de drum, un ordin de deplasare urgent. Mi-a dat să plimb un plic şi indicaţia să arăt ordinul de deplasare şi să spun că am pierdut buletinul, dacă mă opreşte miliţia. Aşa i-am văzut pe episcopi, erau la Patriarhie. Erau bătrâni şi prăpădinţi, nişte umbre. Am povestit mult cu Hossu, i-am spus ce mai e prin lume şi prin ţară. Russu era cel mai bolnav, avea cancer la aparatul urinar, vai de capul lui. L-am mai vizitat şi la Căldăruşani, mai târziu. Părea împăcat cu el, îşi făcuse datoria. La Căldăruşani erau condiţii mai bune, avea o cameră cu altar, unde îşi făcea singur liturghia, mâncare mai bună, putea să iasă la aer când voia. În perioada de dezgheţ i s-a propus să-şi aleagă o localitate de domiciliu. El a zis Cluj şi i s-a răspuns că nu în Ardeal. De asta a rămas până la moarte la Căldăruşani. Un doctor din Cluj, bun prieten de-al meu, Sandi Ciplea, l-a îngrijit la spital în ultimul an de viaţă. În anul 1970, imediat după moartea lui Hossu, Sandi a căzut din autobuz şi a murit şi el, la 59 de ani. Din generaţia mea mulţi au murit tineri şi uite că eu, care eram, cum spunea mama, ”mai ducucit”, adică mai firav, merg pe 99 de ani.

Pe celălalt cardinal român, Alexandru Todea l-aţi cunoscut?
Da, era congener cu mine, născut în 1912, a venit de multe ori în vizită la mine. El făcuse puşcărie foarte multă, mai mult decât Coposu, era bolnav după asta.

Pe Iuliu Maniu l-aţi cunoscut de la Hossu? Ştiu că erau prieteni...
Când îl conduceam pe episcop la catedrală, în anii 30, ne-am întâlnit de multe ori cu el. Îi plăcea să se plimbe singur, cu mâinile la spate, în dreptul fostei primării. Dădea mâna cu episcopul şi acesta îmi făcea semn să-i las singuri. L-am cunoscut bine pe Ionel Pop, nepotul lui. După 1944, ruşii nu ne-au lăsat să ne unim direct cu ţara, au tras de timp până a venit guvernul Groza. Era o Direcţie a Ardealului de Nord, care avea doi ambasadori care făceau legătura între această zonă şi ţară. Ionel Pop era director iar ambasadorii erau episcopul  ortodox Vasile Popovici de la Oradea, un om foarte cumsecade şi episcopul Hossu. Hossu mi-a cedat mie responsabilitate, mi-a zis: ”Frăţia ta, tu eşti ambasadorul părţii Clujului.” Adunam necazurile şi durerile de aici şi le spuneam lui Ionel Pop. Ruşii făcuseră vamă pe Feleac. Te controlau la piele. Odată, Pop a vrut să trimită o sumă mare de bani populaţiei româneşti, sub formă de ajutor. A acordat episcopiilor ortodoxă şi greco-catolică câte 25 de milioane de lei pentru fiecare, sume imense. Eu şi cu rectorul teologiei ortodoxe din Cluj, Munteanu, ne-am făcut bagaje normal, am luat pijamale, periuţă de dinţi, săpun în valize, ca şi cum am merge la Bucureşti. Am ajuns însă la Turda, unde numai directorul  Băncii Naţionale ştia ce e cu noi. Ne-a încins bine brâurile de la reverendă şi a băgat în ele câte 25 de milioane, bancnote nou-nouţe. Păream brusc mult mai solizi. Ne-am suit în autobuz şi am avut noroc, că ruşii au cercetat doar actele, nu ne-au şi percheziţionat. Hossu a pus mâna pe telefon imediat cum am ajuns şi a confirmat că a primit banii.

Cum au ocupat ruşii Clujul?
Pe 11 noiembrie 1944 au coborât peste Feleac. Autorităţile maghiare fugiseră. Ştiu că era vecin cu noi, la episcopie un avocat ungur, un grof ca să zic aşa, bogat şi domnos, cu o casă frumoasă, îi zicea Orvai. Era însă foarte civilizat, se purta frumos cu noi, avea o fată frumoasă care se încurcase cu Galleazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei şi ginerele lui Mussolini. Era secretară la ambasada României din Roma. Circula în oraş zvonul că imediat după dictat, pe 30 august 1944, Ciano a sunat-o şi i-a spus ”Doamnă, v-am făcut un cadou, Kolozsvar”. Când au năvălit ruşii am auzit împuşcături şi apoi am găsit toată familia Orvai, şase persoane, moarte în casă. Omorâseră şi servitoarea, nu s-a cercetat nimic.

În Cluj era un nucleu comunist, condus de profesorul Tudor Bugnariu...
Pe Bugnariu l-am cunoscut bine, era de stânga. În timpul ungurilor nu a mai putut fi profesor, vindea bomboane în prăvălia socrilor lui, evrei. Când au venit ruşii, a făcut bine, cât a putut. Ajunsese mare şi de exemplu, a scăpat o rudă de-a mea pe care o luaseră ruşii. S-a dus la Cluj şi a scos-o.

Hossu a aflat că fusese ridicat la rang de prinţ al bisericii, cardinal, în 1969?
Aflase, chiar i s-a propus să meargă la Roma. Hossu a văzut în asta o capcană a Securităţii care voia să scape de el din ţară, nu l-ar fi lăsat să se întoarcă. A zis : ”Mai bine mor aici, cu ţundra de oaie pe mine, decât în purpură la Roma”. A vrut să fie înmormântat în ţară.
Citeşte mai multe despre:   români care mai au ceva de spus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de