x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Vladimir Beliş, despre poveştile criminale ale secolului

0
Autor: Carmen Dragomir 11 Apr 2011 - 19:55
Vladimir Beliş, despre poveştile criminale ale secolului Dragoş Stoica/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Prof. Dr. Vladimir Beliş şi-a dedicat jumătate de secol de viaţă medicinii legale. De-a-lungul unei cariere universitare impresionante a format generaţii de studenţi care umpleau ochi sălile de curs.
A stat deseori faţă în faţă cu moartea, iar viaţa de medic legist i-a livrat, cinic, prieteni pe masa de autopsie. Vladimir Beliş vorbeşte despre cei 50 de ani de carieră, despre crime perfecte şi crime celebre, despre un sistem medical care a ajuns în staţia Terminus.

Profesorul Beliş este membru al mai multor academii internaţionale, a fost timp de 11 ani directorul IML, iar în 1992 a reînfiinţat Societatea Română de Medicină Legală, după primul pas făcut 1936 de Nicolae Minovici. Sunt doar câteva realizări din lunga lista a CV-ului său.

Jurnalul Naţional: V-aţi născut în Bucureşti, în 1930.
Vladimir Beliş: Exact, într-o familie de profesori de liceu, ambii de limbă şi literatură franceză. Tata a fost profesorul maică-mii. El era asistentul lui Charles Drouhet (nr- critic şi istoric literar, publicist român de origine franceză, titularul catedrei de franceză de la Universitatea Bucureşti). Eu am tot oscilat între medicină şi agronomie. Îmi plăcea şi îmi place foarte mult natura, dar părinţii m-au împins către medicină. Astfel că în ’48 m-am înscris la Facultatea de Medicină unde erau 18 candidaţi pe un loc. Atunci erau în total 300 de locuri la admitere. După primii trei ani am fost dirijaţi către una din cele trei noi facultăţi înfiinţate: pediatrie, stomatologie, igienă. Eu am fost absolvent al Facultăţii de pediatrie, am stat la Ziminicea cinci ani ca medic pediatru.

Anul admiterii la medicină era şi anul în care începea sovietizarea României, anul în care "domnule” devenea "tovarăşe”,  iar icoanele erau înlocuite cu portretele comuniştilor. Cum era să fii tânăr student în vremurile acelea?
Eu am apucat ani foarte grei în facultate. Era o sărăcie lucie. Mă uit la studentele din anul şase de acum, le văd cum arată şi cum sunt îmbrăcate, şi îmi amintesc cum erau colegele mele care veneau în bocanci şi miroseau urât pentru că nu aveau condiţii să se spele. Apoi, era apăsătoare doctrina asta comunistă. Trebuia neapărat să activezi. Eu am fost utecist, membru de partid, nu puteam să profesez altfel. Nu exista cadru didactic care să nu fie membru de partid.

Familia ce greutăţi a avut în perioada asta?
Tata a făcut războiul din ’40 până în ’44. Patru ani a lipsit de acasă. Profesorii de liceu nu aveau însă un salariu prost atunci. Cu salariul lui şi al mamei pe două luni, vorbesc în perioada antebelică şi până la venirea comuniştilor, plecau împreună două luni la Paris în vacanţa de vară.

Cum a fost experienţa de medic pediatru de provincie?
Când am terminat facultatea am fost repartizaţi, prin ordonanţă guvernamentală, în provincie, în funcţie de medie. La Zimnicea am avut o mică secţie de pediatrie de 15 paturi şi pot să spun că a fost una dintre perioadele foarte frumoase ale vieţii mele. Am avut un mediu colegial foarte plăcut. Dimineaţa era spitalul, după-amiaza pe Dunăre la plajă, un şpriţ, o carte... Aveam 24 de ani.

Şi ce v-a adus înapoi la Bucureşti?
Primul post de preparator la catedra de medicină legală care s-a scos la concurs a fost în ’59. Am urmărit cu asiduitate postul ăsta. În anul şase îl avusesem profesor pe Teodor Vasiliu, elevul lui Minovici, care mi-a insuflat pasiunea pentru specialitatea acesta. Aşa am început cariera universitară. În ’64 am dat examenul de medic specialist şi am fost primul care a luat doctoratul în medicină legală în România. Vedeţi, şi atunci, dar şi acum sunt destul de rare situaţiile în care sunt dispuşi absolvenţii sau viitorii rezidenţi să aleagă această specialitate. Atunci studenţii veneau la Medicină din trei motive. Pentru a avea o situaţie socială, un statut, pentru aspectul pecuniar - care astăzi nu mai e în discuţie, fiindcă azi sunt foarte prost plătiţi - şi din pasiune. Asta ar trebui să fie prima în ordinea importanţei, dar nu e.

Astăzi pentru ce mai vin studenţii la Medicină?
Azi e omu’ şi locu’, din cauza situaţiei medicale de astăzi, care este o catastrofă. Acum cei care vin, vin cu gândul că vor pleca din ţară. Îşi asigură o licenţă şi chiar un rezidenţiat şi pleacă imediat. De-asta acum se doreşte să se umble la o lege care să-i oblige să rămână cel puţin cinci ani. Acolo salariul este de zece ori mai mare ca aici, lăsând la o parte condiţiile de lucru. Cel puţin în perioada de după revoluţie eu n-am auzit vreun student spună altceva decât că vrea să plece. Şi eu puteam să plec înainte de Revoluţie. Sunt membru al Academiei Internaţionale de Medicină Legală din ’73. Ieşisem deja din ţară la două congrese internaţionale. În ’79, când aveam 49 de ani, congresul s-a ţinut la Lyon, şi atunci mi-au oferit un post de cercetare în institutul de medicină legală de acolo.

De ce n-aţi rămas?
Din trei motive. Eram deja, de trei ani, conferenţiar şi aveam deschisă cariera universitară. Nu ştiam că am să rămân conferenţiar 17 ani, pentru că între timp sora mea a fugit din ţară şi nu mai puteam să pătrund la cabinetul 2. Al doilea motiv a fost familia. Al treilea, a fost că eu sunt un om destul de puţin aventuros. Sunt static deliberat, cuget de o mie de ori până să iau o hotărâre. Dar nu regret. Şi apoi, fără infatuare, aici sunt "on the top” în specialitatea mea, acolo nu aş fi ajuns aici. Probabil că aş fi avut o viaţă mai îmbelşugată, dar l-aş mânia pe Dumnezeu să zic că o duc rău. Dar, e drept, asta s-a întâmplat  la o vârstă destul de târzie, când deja nu mai poţi să spui că te bucuri suficient de ceea ce îţi oferă viaţa.

Nu v-aţi aruncat niciodată în valuri fără să staţi pe gânduri?
Nu, niciodată. Au fost momente în care părea pe moment că aş fi făcut o alegere fantastică şi n-am făcut-o, iar ulterior s-a dovedit că am făcut bine că am făcut aşa. Sunt foarte calculat.

În comunism aţi avut experienţe cu Securitatea, ca medic legist?
Experienţele comuniste s-au reflectat mai mult în învăţământ. Dar sigur că erau. În cazul inginerului Ursu, de exemplu, care a murit în închisoare bătut, a trebuit să iasă o altă cauză de moarte. Apoi, au fost situaţii în care chiar dacă erai membru de partid nu erai suficient de sigur pentru a ţi se permite să faci o autopsie "cu probleme”. Atunci în IML erau oameni profilaţi pe cazuri mai "speciale”. Presiunile erau exercitate la nivelul de sus, astfel încât cei care nu erau implicaţi în această activitate nu aveau cum să ştie. Mie nu mi s-a cerut niciodată să fac o autopsie de o anumită manieră. Ştiau şi pe cine să agaţe cu astfel de lucruri. A mai fost un caz disputat, al lui Marin Preda a cărui autopsie a generat foarte multe discuţii. A fost făcută chiar de directorul de atunci. Se zvonea că au fost făcute presiuni, dar nu ai cum să ştii sigur. Eu am dosarul Preda, nu poţi face o analiză decât în măsura în care poţi constata dacă descrierea cadavrului corespunde cu concluziile. Nu poţi face o descriere decât în măsura în care vezi, iar cel care vede scrie ce vrea el. Asta este însă o problemă de probitate profesională.

Există o anumită perioadă de timp în care  se poate reautopsia un cadavru?
Depinde de mediul în care este înhumat. Sunt medii de pământ care conservă mai mult cadavrul, în general medii uscate şi cu posibilitate de ventilaţie; aceasta realizează o deshidratare rapidă şi puternică a ţesuturilor. Se permite astfel o conservare îndelungată. Mina Minovici a făcut un experiment în acest sens, preparând o mumie. A conservat cadavrul unui spânzurat într-un astfel de mediu. Se găseşte şi acum la muzeul IML. Am avut recent un caz în care s-a cerut deshumarea unui cadavru după patru ani. Depinde şi ce vrei să urmăreşti. Dacă te interesează fracturile, deshumarea se poate face şi după douăzeci de ani, osul nu dispare. Sunt şi alte ţesuturi care rezistă ani: părul, pulpa dentară. Pentru ADN, de exempu, poţi face exhumarea oricând. Descendenta familiei Romanov a fost stabilită pe baza analizei oaselor. Dar dacă te interesează ţesuturile moi, cum era în acest caz, după patru ani degeaba mai faci exhumarea. Procurorul când aprobă asta, cere părerea medicului legist.

Ce situaţii speciale din cazuistică vă mai amintiţi?
Au fost două cazuri foarte mediatizate. Primul a fost cazul Râmaru, în anul 1971. Era un sado- necrofil care, după uciderea victimei, întreţinea relaţii sexuale cu cadavrul. El a avut mai multe victime, dar trei mortale. Ultima dintre ele am autopsiat-o eu. Era o chimistă. Râmaru îşi alegea victimele întotdeauna dintre persoane care aveau locuinţa în zone mai puţin umblate. Întotdeauna agresiunile le făcea noaptea, pe vreme urâtă, când era puţină lume pe străzi, îşi urmărea victimele şi ştia că ele se întorc târziu acasă. Râmaru n-ar fi fost prins dacă la ultima victimă, şoferul ambulanţei care a ridicat cadavrul n-ar fi avut spirit de observaţie şi n-ar fi văzut o hârtie oarecare rămasă pe trotuar. S-a distins din acea hârtie deteriorată de ploaie că era un bilet al policlinicii studenţeşti care păstra numărul de ordine format din cinci cifre, din care se mai distingeau doar ultimele trei. Au ajuns în cele din urmă la el. A fost judecat şi executat.

Noi am studiat cazul acesta şi din punct de vedere antropologic. Interesant a fost faptul că cel care colabora cu noi,  criminalistul Ţurai, a păstrat o amprentă rămasă de pe urma unei crime cu autor necunoscut, sperând că poate reuşeşte să găsească persoana căreia îi aparţine. S-a dovedit a fi amprenta tatălui lui Râmaru. Iată aici un caz de filiaţie în care se poate vorbi despre teoria lui Lombroso referitoare la omul criminal.

Pentru profani, explicaţi vă rog în ce constă teoria lui Lombroso.
Cartea lui Cesare Lombroso este "L'Uomo delinquente”  - omul criminal înnăscut. El cosidera că omul care devine criminal are nişte trăsături antropometrice care îl caracterizează ca fiind un individ anormal. Minovici nu prea agrea această teorie. Nu poţi să spui că omul se naşte criminal, nu poţi neglija mediul social în care se dezvoltă. Sigur că ai nişte trăsături de comportament şi psihologice, ai o înclinaţie către anumite demersuri în timpul vieţii, prin genele care ţi se transmit.

Al doilea caz celebru?
A fost cazul Anca din ’77. Taximetristul Gheorghe Samoilescu a fost condamnat la 25 de ani pentru omorârea unei tinere, din Sibiu, studentă, care fusese violată, sugrumată şi apoi tranşată. Şoferul de taxi a fost condamnat doar pentru că în agenda victimei a fost găsit numărul lui de telefon. După câţiva ani, când s-a comis o crimă asemănătoare, tot în zona pieţei Amzei,  a fost descoperit cel care a făcut-o. Între timp Samoilescu a stat la închisoare, iar părinţii lui s-au sinucis. O eroare judiciară gravă, aşa cum s-a comis acum cu cazul Ţundrea- care a stat 12  ani la închisoare de pomană, condamnat pentru omor calificat şi viol.

Au fost cu siguranţă situaţii când expertiza medico-legală a dat peste cap indiciile iniţiale...
Au fost multe. Cazuri în care, de exemplu, se credea că este vorba de o cădere simplă de la înălţime şi apoi s-au găsit alte leziuni care au dovedit că victima a fost propulsată, împinsă. Apoi au fost crimele perfecte. De exemplu, am avut cazul unei femei care a decedat şi pe noptiera ei au fost găsite o scrisoare în care spunea că s-a hotărât să se sinucidă şi un flacon de parathion- denumirea populară pentru "verde de Paris”. La autopsie am găsit în stomac parathionul. Ce să mai zici?! Că s-a sinucis. N-am fost mulţumit. Ca să producă moartea, acest compus trebuie să modifice nişte enzime în organism. Acea enzimă care cauzează moartea era la nivel normal, prin urmare parathionul nu era de vină. Trebuia să găsesc cauza morţii. Am căutat cu atenţie şi am descoperit că fusese omorâtă prin sufocare cu perna. Perna nu lasă nici o urmă. Totuşi, pe partea internă a cavităţii bucale am găsit mici echimoze şi apoi am descoperit în plămâni semne de asfixiere. Iată cum cazul de sinucidere s-a transformat în crimă. S-a descoperit apoi că fusese omorâtă pentru bani.

Cazurile Revoluţiei?
A fost, de exemplu, cazul generalului Milea, eu eram directorul IML şi am delegat pentru autopsie un medic care îşi făcuse teza de doctorat pe arme de foc. Nu a elucidat pe de-a-ntregul dacă a fost vorba despre sinucidere sau omucidere. Eu l-am autopsiat pe generalul Militaru, care a murit de infarct.

Medicul legist stă frecvent faţă în faţă cu moartea. Cum o priviţi?
Aş spune cu o oarecare detaşare, dar o detaşare care nu rezultă din indiferenţă, ci din inconştienţa că te apropii de ea. Aproape că nu vrei să te gândeşti. Nu sunt atât de impresionat pentru că mă gândesc că mie o să mi se întâmple cine ştie când. Poate că asta ar fi o explicaţie.

Dacă faţă de moarte aţi ajuns să aveţi această detaşare, cum v-a facut meseria asta să priviţi viaţa?
M-a făcut să văd viaţa într-un fel mai special, să fiu mult mai prudent, mi-a creat o dorinţă de a nu greşi. Astea sunt şi elementele care mă caracterizează.

Pentru laici, legistul are o "faimă”  de Frankenstein, e omul care  stă printre cadavre.
Medicul legist nu e un medic de morţi. Doar 25 la sută din activitatea lui e la cadavru. Portretul lui este diferit în funcţie de personalitatea şi cultura lui. Sunt şi cazuri în care el devine mai puţin sensibil la ceea ce face, dar asta pentru că aşa este construit ca fiinţă. Medicina legală este cea mai frumoasă dintre toate specialităţile. O spun cu convingere. Un chirurg face în viaţa lui maximum şapte tipuri de operaţii. În medicina legală nu te poţi plictisi, ai o varietate atât de mare de subspecialităţi pe care trebuie să ţi le însuşeşti. Oricărui infractor trebuie să i se facă o expertiză psihiatrică-legală. Apoi sunt leziunile, unde trebuie să desluşeşti mecanismul lor de producere. Nu ajuţi justiţia dacă spui că mortul are o plagă tăiată la nivelul abdomenului, trebuie să spui ce instrument putea s-o producă, apoi sunt toxicologia, medicina sexualităţii... Acum mai puţin, dar în perioada în care am practicat eu, veneau la medicul legist bărbatul cu viitoarea soţie şi cu familia pentru constatarea virginităţii. Îţi vine să râzi, dar aşa era. (Râde) Câteodată sunt forme de himen aşa numit "complezant”, care nu se rupe după actul sexual. Trebuia să-l convingi pe om după noaptea nunţii, când n-a curs sânge, că nevastă-sa era virgină.

Şi înţelegeau soţii treaba cu himenul complezant?
Nu prea înţelegeau. Ãsta era nivelul. Veneau ambele familii. Familia soţului era revoltată, familia miresei o dezvinovăţea. În general  reuşeam să-i fac să înţeleagă.

V-a mişcat în mod deosebit vreun "caz” care v-a ajuns pe masa de autopsie?
Da. Eu am fost foarte bun prieten cu profesorul Stroescu, şeful catedrei de farmacologie de la Universitatea de Medicină. Am stat de sute de ori cu el la masă şi cu familia lui. Într-o zi, împreună cu soţia şi fiica au plecat spre Cheia. Au avut un accident groaznic în care au murit toţi trei. Prima a murit fata, pe loc, profesorul Stroescu a murit la spitalul din Ploieşti, iar soţia a murit după trei zile, la Urgenţe, la Bucureşti. Şi a ajuns pe masa de autopsie de la noi. Mă gândeam eu vreodată că o să ajung să-i fac autopsia soţiei prietenului meu?! Unei femei cu care am stat de sute de ori la masă?! Aşa te duce viaţa câteodată.

Ce sentimete aţi avut în momentul acela?
Lumea spune că în medicina legală rişti să devii cam insensibil. Acestă idee că te abrutizezi nu e corectă. Îţi dau un exemplu: Dominique Lecomte este de 22 de ani directoarea Institutului Medico-Legal din Paris. Este o femeie de o sensibilitate cu totul aparte, care a scris o carte "La maison du mort”. Urmăreşte, dincolo de cadavru, ce a fost omul, ce i s-a întâmplat şi de ce a murit. Nu totdeauna morţile sunt violente, dar dacă este o moarte subită trebuie să se facă o expertiză medico-legală. Nu cred că aş fi fost capabil să scriu o asemenea carte. Sunt şi foarte multe diferenţe între felul în care se face autopsia la noi şi la ei. Nu vorbesc din punct de vedere tehnic.

Aţi avut curiozităţi de acest gen?
Am avut. Pentru că au fost oameni de o anumită cultură şi sigur că te apleci cu alţi ochi, analizezi cu mai multă atenţie, mai ales în situaţiile în care lucrurile nu sunt prea clare. Eu am fost la institutul din Paris şi l-am vizitat. Al nostru este mai mare. Ceea ce nu avem noi este grija faţă de aparţinătorii mortului, a familiei. Exista la acest institut din Paris o fereastră prin care membrii familiei puteau să vadă ce se întâmplă în sală, erau întrebaţi după autopsie dacă vor să se apropie sau nu. Este şi o diferenţă de cultură. Realitatea este că noi suntem încă departe.

Suntem uşor barbari?
Suntem destul de barbari şi mai ales, o spun cu tristeţe, extrem de inculţi. Mă întorc la anii de liceu. Eu am terminat liceul cu o cultură generală solidă. Mă uit la tineretul de astăzi şi constat cu tristeţe că sunt total inculţi. Unii nu ştiu cine e Eminescu. Din cultură rezultă şi manierele omului. Un incult are alt gen de comportament. De ce ne mirăm ce se întâmplă azi?! Tineretul nu are alte preocupări în afară de mersul la club, să stea pe calculator şi să primească ceea ce i se livrează la televizor: erotism sau filme cu sânge pe pereţi. Mai sunt şi excepţii, sunt de acord. Poate că sunt demodat. E-adevărat că de la o anumită vârstă omul începe să idealizeze trecutul. Dar trebuie să fii lucid şi să recunoşti că lucrurile nu merg bine. E clar.

Pare un cerc vicios în care sistemul nostru de învăţămât livrează absolvenţi pe bandă rulantă, fără nici un fel de pregătire, absolvenţi care ajung să managerieze nişte activităţi despre care nu au habar şi învârt rotiţele unui mecanism socio-economic stricat. Se mai poate repara ceva?
Singura şansă ar fi ca tinerii care pleacă astăzi şi gustă din cultura, civilizaţia şi cuceririle tehnice ale Occidentului să se întoarcă. De la ei poate să vină speranţa. Altfel, aşa cum se văd lucrurile astăzi, am mari dubii că ne vom redresa vreodată.

Când a fost înfiinţat, în 1892, de profesorul Mina Minovici,  institutul medico-legal era cel mai mare din Europa. Astăzi cum stăm?
Din punctul de vedere al dotării suntem la nivel mondial. Facem faţă cu brio. Ceea ce trebuie modificat este legislaţia- care trebuie aliniată cu modul de administrare al probaţiunii medico-legale din Occident. Trebuie ca expertul să fie independent, să nu fie subordonat unei instituţii. El trebuie să răspundă în faţa legii. Eu când am făcut legislaţia, în 1999, în baza căreia şi astăzi funcţionează medicina legală, am avut în vedere că medicii legişti, la fel ca juriştii,  nu au o pregătire egală. Eu am conceput o organizare a medicinii legale pe un sistem piramidal care întrucâtva reproduce aparatul de justiţie: expertize, constatări, noi expertize, contraexpertize, comisii de avizare, comisia superioară. Acum legea e în curs de actualizare, eu înţeleg că ceea ce s-a practicat până acum nu mai poate fi acceptat din punctul de vedere al Uniunii Europene.

Principalul punct criticabil  este acela că nu există entitatea cunoscută sub denumirea de expert independent. Tot ce este la noi, este organizat în reţeaua de stat. În orice proces există două părţi. Codul de procedură penală dă dreptul unei părţi să-şi aleagă un expert care să-i apere cauza. Această instituţie a expertului independent nu există la noi. Aşa cum este administrată probaţiunea medico-legală astăzi, acest expert nu poate sta în faţa unei comisii superioare. Nu mai este vorba de o egalitate a armelor.

S-au pierdut lucruri valoroase în timpul celor două mutări de sediu ale institutului?
În’ 86 Ceauşescu a hotărât demolarea sediului de atunci. Până în ’89, am funcţionat undeva în Pantelimon, la o instituţie care acum se cheamă Cristiana şi care era lipsită de orice fel de posibilităţi de a face ceva. Ne-am mutat apoi în sediul actual din Vitan-Bârzeşti. S-au pierdut multe dintre piesele de valoare pe care le-a recoltat Minovici în activitatea lui. Piese anatomice, în majoritate. Arme de foc vechi, instrumente. S-au şi furat foarte multe: marmură, biblioteca - o operă de artă excepţională.

Am vorbit pe parcursul discuţiei noastre  şi despre latura antropoligică a medicinii legale. Din constatările dumneavoastră cum a evoluat românul din acest punct de vedere?
Românii sunt oameni frumoşi. Ţăranul român era frumos. Am fost un neam de oameni frumoşi, poate nu la fel ca italienii- care după părerea mea sunt mai frumoşi, dar stăm mai bine ca englezii şi englezoaicele, care sunt catastrofale. (râde)

Deci devenim mai frumoşi sau mai urâţi?
Nu sunt sigur că evoluăm în direcţia asta, pentru că şi frumuseţea exteroară e tributară unei frumuseţi interioare. Ajungem tot la incultură. Dacă există o înclinare spre abrutizare, până la urmă şi din punct de vedere antropologic ajungem la Lombroso.

Facultatea de medicină a făcut un studiu recent care arăta că numărul celor în vârstă s-a dublat în decurs de 40 de ani. A crescut speranţa de viaţă în România.
Da, a crescut în toată lumea. Aici e un paradox, pentru că există o tentinţă de regres sau cel puţin de stagnare a acestui parametru biologic, faţă de cei din Occident. Sigur că se poate ajunge la o vârstă înaintată, dar contează şi calitatea vieţii acelui bătrân. Bolile acestea care cresc ca frecvenţă nu merg paralel cu speranţa vieţii, asta este o noţiune statistică. Omul trăieşte, dar cum trăieşte? Nivelul nostru de viaţă şi cel economic au dăunat clar speranţei de viaţă. Sunt prea mulţi săraci. Şi-atunci cum să devii frumos dacă involuezi în felul ăsta?

Anul trecut, împreună cu dr. Chirculescu, preşedintele Sindicatului Naţional al Medicilor  şi cu prof. Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România, aţi adresat guvernului o scrisoare deschisă care începea aşa "Domnilor guvernanţi, Sănătatea a ajuns la staţia Terminus!”. Nu s-a schimbat nimic de atunci, e ceva de făcut?
Situaţia noastră sanitară e catastrofală. Sistemul funcţionează mult sub limita de rezistenţă şi asta va avea repercusiuni. Ar trebui avem o politică luminată pe linie sanitară, suficienţi bani pentru a o promova, oameni interesaţi nu numai de soarta loc, ci şi a celor pe care îi guvernează. Să zicem că avem acest handicap al trăirii sub comunism, dar acelaşi handicap l-au avut şi cehii, şi ungurii, şi polonezii. Or, din multe puncte de vedere, nivelul lor de viaţă, de cultură şi de civilizaţie sunt deasupra noastră. Şi atunci îţi pui întrebarea ce fel de neam suntem. Au trecut prea mulţi peste noi şi ne-am format acest comportament. Mă gândesc însă că poporul ăsta ar trebui să se trezească pentru că un asemenea nivel de trai generalizat este imposibil să nu producă mişcări sociale la un moment dat. România de azi nu merge pe o cale bună.

Care a fost cea mai mare dezamăgire pe care aţi trăit-o?
Faptul că ceea ce m-a animat şi m-a bucurat în ’89 nu s-a realizat. Nu avem dreptul să trăim astăzi aşa după 20 de ani, nu pentru asta s-a luptat, nu aveam nici un motiv să ajungem aici cu o ţară ca a noastră, asta e numai vina politicienilor.

Citeşte mai multe despre:   belis,   medicină generală,   români care mai au ceva de spus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de