Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După 60 de ani de scos cărbune din mină, ortacii din Uricani pornesc spre zări mai albastre să căştige un ban. Disponibilizările masive din ultimii ani i-au făcut pe mulţi dintre ei să-şi incerce norocul in Irlanda, Spania, Marea Britanie, Italia. Acasă vin cu haine de firmă, maşini străine, bani de termopane şi de centrale de incălzit. In cenuşiul oraşului răsar stelele unui trai mai bun.
Uricani - mineri la orizontul Occident
De 60 de ani, minerii din Uricani au scos cărbune din mine ca nişte sisifi condamnaţi să muncească in burta pămăntului. Disponibilizările masive din ultimii ani i-au determinat pe mulţi dintre ei să ia drumul străinătăţii şi să muncească departe de casă. In cenuşiul oraşului răsar stelele unui trai mai bun.
In fiecare dimineaţă, mai multe autobuze opresc pe rănd, pufăind obosite in faţa minei din Uricani. Zeci de oameni coboară din ele, culeşi din oraş şi din localităţile vecine, pentru a se strecura in străfundurile pămăntului să scormonească malul negru de cărbune. Merg intăi şi se schimbă in salopetele soioase, mirosind a muncă şi rănced, se indreaptă spre sala de mese pentru a se infrupta ca şi cum de fiecare dată ar fi ultima masă, apoi işi iau lămpaşele şi se indreaptă către sala de apel cu cizmele duduind pe coridorul lung.
RUTINA VIEŢII DE MINER. Minerii se aliniază cuminţi in faţa coliviei, o cuşcă zăbrelită pe două etaje care-i poartă in inima pămăntului. Trei sunete scurte de sonerie inseamnă că "liftul" e liber. Intăi ies minerii din şutul anterior, metehăind de oboseală, cu feţele mănjite, cu ochii stinşi şi mijiţi in lumina ştearsă a dimineţii mohorăte. Le spun "Noroc bun!" celor care le iau locul in colivie. "Adio, mamă!", glumeşte un ortac in timp ce grătarul coliviei e tras in urma lui, şi cuşca se coboară lin in pămănt.
OAMENII NEGRI. Groapa in care ajung zilnic cei 1.250 de mineri de la Uricani seamănă cu un drum prin bolgiile lui Dante: in scărţăitul coliviei treci pe lăngă mai multe "orizonturi" aşezate ca feliile de tort. Galeriile sunt inalte, luminate, in aer deja se simte mirosul de metan. Cu căt te apropii mai mult de abataj, adică de locul unde se fac puşcături şi oamenii se aruncă cu tărnăcoapele să muşte din malul negru doborăt, galeriile devin căt un stat de om, iar mirosul de metan e inţepător.
ORAŞUL SUBTERAN IESE LA LUMINĂ. Ca să scape de chinul unei vieţi care multora le pare de ocnaş, mulţi foşti mineri, dar şi femei din Uricani au luat drumul străinătăţii. Marea Britanie, Spania, Italia, Irlanda, Germania, ba chiar şi Egipt sunt destinaţiile in care găseşti unul din cei aproape 11.000 de locuitori ai Uricaniului. Dacă te iei după statistici, 70% din uricăneni sunt şomeri şi mai bine de un sfert sunt plecaţi, te intrebi cine mai locuieşte şi cine mai munceşte in oraş? Uricaniul trăieşte cu adevărat doar de sărbători şi in luna august, cănd cei plecaţi vin in vacanţă. In rest, oraşul destul de pustiu e in aşteptare... "Au plecat peste 2.000 de oameni să căştige un ban in alte ţări. Ba chiar mai mulţi, cu copii, cu familia, nu am cifra exactă. Cei mai mulţi lucrează in construcţii, agricultură, menaj", spune primarul din Uricani, Dănuţ Buhăescu, a cărui nevastă e şi ea plecată la Roma. Ispita Occidentului l-a tentat chiar pe un fost consilier local care a lăsat baltă şi funcţie publică şi tot, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat să facă bani. "Omul a lucrat la mină, a fost disponibilizat, femeia lui nu muncea. Vara se descurcau cu afinele şi ciupercile, dar iarna le era greu tare", povesteşte primarul. Prin Valea Jiului umblă o vorbă: "Cine lucrează in mină nu are timp să căştige bani." Nici de ăia pe care ii căştigă minerii nu prea au timp să se bucure. Astfel că disponibilizările masive din 1997 nu le-au lăsat altă posibilitate decăt naveta in Occident.
MADE IN ENGLAND. Primii care au deschis porţile Occidentului au fost nişte tineri, care au plecat in Marea Britanie imediat după Revoluţie. Au adus de-acolo un cult nou, astfel că in Uricani au apărut mai multe case de rugăciune, zise şi "Church of God", iar pe un bloc termopanat aproape jumătate, astfel incăt să se vadă că e al aceluiaşi proprietar, flutură steagul Marii Britanii. Sunt vreo şapte case de rugăciune in Uricani, şi mulţi localnici au aderat la noua credinţă.
După disponibilizări, un val uriaş de oameni a părăsit Uricaniul in căutarea norocului. "Inainte, Valea Jiului era ca un fel de America, veneau oameni din toată ţara să muncească aici, că se căştiga bine. Acum fug care incotro", spune primarul oraşului.
CU BUNE ŞI CU RELE. In localitatea care la ora actuală nu mai are nici măcar un spital şi nici căldură - oamenii se incălzesc la sobe in partea veche a oraşului - au inceput să apară maşini străine, la ferestre au inflorit termopanele, hai-nele de firmă nu mai sunt doar o vorbă in vănt. Nea Vasile Cojocaru este electrician in Mina Uricani şi priveşte cu jind la cei mai tineri pe care anii ii lasă să se perinde spre zări mai albastre. "Cănd am vrut să plec, eram deja prea bătrăn pentru asta. La anul ies la pensie şi am incheiat socotelile", spune blajin, in timp ce se pregăteşte de şut. Bunăstarea foştilor ortaci nea Vasile a citit-o in maşinile tari, in casele " ca după Neckermann, cum se spune". Dar şi pribegia asta işi are costurile ei. "Am văzut familii destrămate, copii lăsaţi de capul lor. Mai bine trăiesc cum pot aici", spune tărăgănăndu-şi vorbele. Un miner din Uricani căştigă intre 7 milioane şi 20 de milioane pe lună pentru şase ore petrecute zilnic in fundul pămăntului, printre şobolani şi in miros de metan. In oraş se spune că diferenţa cea mai vizibilă dintre un miner rămas să intre zilnic in şut şi unul plecat este că primul are Logan luat in rate, iar minerul reconvertit profesional are maşină de fiţe cu număr străin.
VIAŢA "DUPĂ NECKERMANN". Valurile de emigranţi s-au clădit pe cele ale disponibilizărilor uriaşe din Valea Jiului. In 1997 la mină munceau peste 5.000 de mineri. Acum mai sunt cam 1.000. O dată cu colapsul din 1997, natalitatea in Uricani a scăzut dramatic, copiii au plecat in masă. De un an incoace, primarul observă o tendinţă de creştere a natalităţii: oamenii şi-au făcut un rost, au cu ce-şi intreţine familiile acum, şi aşa le mai arde să facă şi copii. Ieşirea in Occident a impuţinat numărul asistaţilor social, iar preţul apartamentelor in Uricani a inceput să crească. Gheorghe Crăngureanu, fost şofer la Mina Valea de Brazi, sat care ţine tot de Uricani, a vrut şi el o viaţă mai bună. De la camionul mătăhălos şi vechi cu care a incercat să căştige un ban a trecut la un camion performant in Anglia. După ce şi-a luat ordonanţa din 1997, a mai lucrat la o firmă de transport, dar şi-a dat seama că muncea ca să poată plăti dările la stat. Intrarea Romăniei in Uniunea Europeană şi naşterea celui de-al treilea copil l-au determinat să lase naibii camionul vechi şi să pornească in ianuarie spre Anglia. "Muncesc pe camion la firma unui ro-măn in New Hampton. Am ales să stau departe de familie, dar să aibă ei ce le trebuie. Mă sacrific eu", spune el de pe fotoliul din sufrageria casei aranjate "ca după Neckermann". De lăngă micuţa Maria, "iubirea familiei", care nu se mai dă jos din braţele lui, spune că n-ar da Uricaniul pentru nici un oraş din Europa. "Poate mă credeţi nebun, dar, dacă aş avea un salariu de 600-700 de euro, n-aş pleca in veci din oraşul ăsta liniştit şi curat."
"BANII N-ADUC FERICIREA..." Pentru Petre Vieriu, miner la Uricani, Occidentul a ajuns in casa lui prin intermediul soţiei. Salariul neindestulător de miner i-a pus pe gănduri pe cei doi soţi şi, pănă la urmă, Elena, casnică, a decis să plece la Madrid, să lucreze ce-o găsi. Doi ani n-a mai ajuns acasă să-şi vadă fetele şi soţul, care le-a crescut cum a putut. Acum, din cauza unor probleme de sănătate şi nemaiputănd suporta instrăinarea copiilor pe care o simţea la fiecare telefon sau discuţie pe internet, Elena s-a intors la Uricani. "N-am vrut să-mi fac palate, pentru fete m-am dus... Banii n-aduc fericirea, mereu am zis asta... Nu ştiu dacă a meritat, cănd te intorci eşti mai schimbat, copiii sunt străini", se uită sfăşiată de indoieli la cele două fete care o privesc cuminţi. Cu banii căştigaţi ar vrea să-şi aranjeze prin casă, să simtă diferenţa.
Pentru soţul Elenei, cei doi ani fără ea au fost "duri". "Nu sunt singurul miner in situaţia asta. Cred că din trei colegi, doi au nevasta plecată, iar din scară de la noi - jumătate sunt in străinătate. Suntem un oraş de bărbaţi singuri", face haz Petre Vieriu.
SINGURI ACASĂ. Nu numai bărbaţii au rămas singuri in Uricani. La inceputul acestui an, un puşti de 8 ani din oraş s-a spănzurat de dorul mamei plecate la muncă in Germania. Nici o jucărie şi nici o haină trimisă "din afară" nu au putut să-i ţină de urăt. Doi fraţi cu căciuliţe identice inalţă zmeie din pănză, viu colorate, in faţa blocului. Sunt primul cadou primit de la părinţii plecaţi la muncă in Italia. Bunica ii veghează grijulie din scara blocului. Ca ei mai sunt căteva sute de copii in Uricani. De la Primărie nu am putut afla o cifră exactă a copiilor rămaşi in grija rudelor şi a vecinilor sau a celor care au doar un părinte plecat. "Sunt mulţi, căteva sute.
N-aş putea să vă spun căţi, pentru că părinţii nu le fac incredinţare, ii lasă pur şi simplu cu bunicii, chiar cu vecinii", spune primarul.
La şcoala nr. 2 din Uricani, in sala de sport, mai mulţi puşti bat mingea cu infocare in fluierele răstite ale antrenorului. Un sfert din ei au cel puţin un părinte plecat de lăngă familie. "Tata a fost miner şi fotbalist. Acum lucrează in Anglia pe tir, iar mama e in Italia, la oameni din ăştia bătrăni. Vorbesc cu ei pe internet destul de des", spune un băieţel grăsun şi zămbitor. A rămas acasă cu "buni" şi ii e tare dor de-ai lui. "Ii rog să mai stea un pic, să-mi cumpere ce-mi trebuie pentru şcoală, şi apoi să se intoarcă. Am o maşină aşa frumoasă de la ei...", se răzgăie puştiul. Colegul lui de echipă cu ochi migdalaţi spune că părinţii ii sunt plecaţi in Spania, la muncă in solarii. Altul, că are mama muncitoare intr-o fabrică, şi tata şi "buni" au grijă de el.
Numărul copiilor de la Şcoala nr. 2 a inceput să scadă in fiecare an. "Oamenii işi iau copiii cu ei in străinătate după ce şi-au făcut un rost. In â97 am avut plecaţi cei mai mulţi - 300 odată", spune directorul şcolii, Florin Radeş. Acesta remarcă faptul că micuţii lăsaţi acasă işi schimbă comportamentul. La şcoală există un psiholog şcolar, "dar nu putem măsura eficienţa consilierii", recunoaşte directorul.
PLEACĂ TOATĂ FLOAREA. In cele două baruri in care găseşti cam tot tineretul din oraş nu auzi decăt Spania, Roma, Londra. Comparaţii, preţuri, firme. Un băiat slăbuţ şi timid cu şapcă spune că la cei 25 de ani ai lui a muncit in Germania intr-o pizzerie şi in Egipt la o firmă de telefonie. Acum aşteaptă o veste să plece in Olanda. Din banii căştigaţi şi-a făcut mai frumoasă camera micuţă dintr-un bloc dărăpănat din oraşul vechi, şi-a cumpărat electrocasnice şi gata.
Tinerii din Uricani se găndesc cum să facă să plece şi ei mai repede să muncească printre străini. "Trebuie să ne găndim la viitorul nostru", spune serios un băiat care se pregăteşte pentru prima lui plecare in Italia. Aşa cum se găndesc la plecare, unii se găndesc să se mai şi intoarcă. "Vreau să-mi iau o casă in Uricani, să prind puţin cheag şi să fac o afacere, ceva. Important e să-ţi implineşti visurile, oricăt de mici sunt ele. Am un prieten care şi-a dorit mult un scuter. A muncit un an in Spania şi acum il are", spune gănditor tănărul, cu ochii aţintiţi la maşina de fiţe a unui "străin" intors acasă, deasupra căreia flutură steagul albastru cu steluţe galbene.
In fiecare dimineaţă, mai multe autobuze opresc pe rănd, pufăind obosite in faţa minei din Uricani. Zeci de oameni coboară din ele, culeşi din oraş şi din localităţile vecine, pentru a se strecura in străfundurile pămăntului să scormonească malul negru de cărbune. Merg intăi şi se schimbă in salopetele soioase, mirosind a muncă şi rănced, se indreaptă spre sala de mese pentru a se infrupta ca şi cum de fiecare dată ar fi ultima masă, apoi işi iau lămpaşele şi se indreaptă către sala de apel cu cizmele duduind pe coridorul lung.
RUTINA VIEŢII DE MINER. Minerii se aliniază cuminţi in faţa coliviei, o cuşcă zăbrelită pe două etaje care-i poartă in inima pămăntului. Trei sunete scurte de sonerie inseamnă că "liftul" e liber. Intăi ies minerii din şutul anterior, metehăind de oboseală, cu feţele mănjite, cu ochii stinşi şi mijiţi in lumina ştearsă a dimineţii mohorăte. Le spun "Noroc bun!" celor care le iau locul in colivie. "Adio, mamă!", glumeşte un ortac in timp ce grătarul coliviei e tras in urma lui, şi cuşca se coboară lin in pămănt.
OAMENII NEGRI. Groapa in care ajung zilnic cei 1.250 de mineri de la Uricani seamănă cu un drum prin bolgiile lui Dante: in scărţăitul coliviei treci pe lăngă mai multe "orizonturi" aşezate ca feliile de tort. Galeriile sunt inalte, luminate, in aer deja se simte mirosul de metan. Cu căt te apropii mai mult de abataj, adică de locul unde se fac puşcături şi oamenii se aruncă cu tărnăcoapele să muşte din malul negru doborăt, galeriile devin căt un stat de om, iar mirosul de metan e inţepător.
ORAŞUL SUBTERAN IESE LA LUMINĂ. Ca să scape de chinul unei vieţi care multora le pare de ocnaş, mulţi foşti mineri, dar şi femei din Uricani au luat drumul străinătăţii. Marea Britanie, Spania, Italia, Irlanda, Germania, ba chiar şi Egipt sunt destinaţiile in care găseşti unul din cei aproape 11.000 de locuitori ai Uricaniului. Dacă te iei după statistici, 70% din uricăneni sunt şomeri şi mai bine de un sfert sunt plecaţi, te intrebi cine mai locuieşte şi cine mai munceşte in oraş? Uricaniul trăieşte cu adevărat doar de sărbători şi in luna august, cănd cei plecaţi vin in vacanţă. In rest, oraşul destul de pustiu e in aşteptare... "Au plecat peste 2.000 de oameni să căştige un ban in alte ţări. Ba chiar mai mulţi, cu copii, cu familia, nu am cifra exactă. Cei mai mulţi lucrează in construcţii, agricultură, menaj", spune primarul din Uricani, Dănuţ Buhăescu, a cărui nevastă e şi ea plecată la Roma. Ispita Occidentului l-a tentat chiar pe un fost consilier local care a lăsat baltă şi funcţie publică şi tot, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat să facă bani. "Omul a lucrat la mină, a fost disponibilizat, femeia lui nu muncea. Vara se descurcau cu afinele şi ciupercile, dar iarna le era greu tare", povesteşte primarul. Prin Valea Jiului umblă o vorbă: "Cine lucrează in mină nu are timp să căştige bani." Nici de ăia pe care ii căştigă minerii nu prea au timp să se bucure. Astfel că disponibilizările masive din 1997 nu le-au lăsat altă posibilitate decăt naveta in Occident.
MADE IN ENGLAND. Primii care au deschis porţile Occidentului au fost nişte tineri, care au plecat in Marea Britanie imediat după Revoluţie. Au adus de-acolo un cult nou, astfel că in Uricani au apărut mai multe case de rugăciune, zise şi "Church of God", iar pe un bloc termopanat aproape jumătate, astfel incăt să se vadă că e al aceluiaşi proprietar, flutură steagul Marii Britanii. Sunt vreo şapte case de rugăciune in Uricani, şi mulţi localnici au aderat la noua credinţă.
După disponibilizări, un val uriaş de oameni a părăsit Uricaniul in căutarea norocului. "Inainte, Valea Jiului era ca un fel de America, veneau oameni din toată ţara să muncească aici, că se căştiga bine. Acum fug care incotro", spune primarul oraşului.
CU BUNE ŞI CU RELE. In localitatea care la ora actuală nu mai are nici măcar un spital şi nici căldură - oamenii se incălzesc la sobe in partea veche a oraşului - au inceput să apară maşini străine, la ferestre au inflorit termopanele, hai-nele de firmă nu mai sunt doar o vorbă in vănt. Nea Vasile Cojocaru este electrician in Mina Uricani şi priveşte cu jind la cei mai tineri pe care anii ii lasă să se perinde spre zări mai albastre. "Cănd am vrut să plec, eram deja prea bătrăn pentru asta. La anul ies la pensie şi am incheiat socotelile", spune blajin, in timp ce se pregăteşte de şut. Bunăstarea foştilor ortaci nea Vasile a citit-o in maşinile tari, in casele " ca după Neckermann, cum se spune". Dar şi pribegia asta işi are costurile ei. "Am văzut familii destrămate, copii lăsaţi de capul lor. Mai bine trăiesc cum pot aici", spune tărăgănăndu-şi vorbele. Un miner din Uricani căştigă intre 7 milioane şi 20 de milioane pe lună pentru şase ore petrecute zilnic in fundul pămăntului, printre şobolani şi in miros de metan. In oraş se spune că diferenţa cea mai vizibilă dintre un miner rămas să intre zilnic in şut şi unul plecat este că primul are Logan luat in rate, iar minerul reconvertit profesional are maşină de fiţe cu număr străin.
VIAŢA "DUPĂ NECKERMANN". Valurile de emigranţi s-au clădit pe cele ale disponibilizărilor uriaşe din Valea Jiului. In 1997 la mină munceau peste 5.000 de mineri. Acum mai sunt cam 1.000. O dată cu colapsul din 1997, natalitatea in Uricani a scăzut dramatic, copiii au plecat in masă. De un an incoace, primarul observă o tendinţă de creştere a natalităţii: oamenii şi-au făcut un rost, au cu ce-şi intreţine familiile acum, şi aşa le mai arde să facă şi copii. Ieşirea in Occident a impuţinat numărul asistaţilor social, iar preţul apartamentelor in Uricani a inceput să crească. Gheorghe Crăngureanu, fost şofer la Mina Valea de Brazi, sat care ţine tot de Uricani, a vrut şi el o viaţă mai bună. De la camionul mătăhălos şi vechi cu care a incercat să căştige un ban a trecut la un camion performant in Anglia. După ce şi-a luat ordonanţa din 1997, a mai lucrat la o firmă de transport, dar şi-a dat seama că muncea ca să poată plăti dările la stat. Intrarea Romăniei in Uniunea Europeană şi naşterea celui de-al treilea copil l-au determinat să lase naibii camionul vechi şi să pornească in ianuarie spre Anglia. "Muncesc pe camion la firma unui ro-măn in New Hampton. Am ales să stau departe de familie, dar să aibă ei ce le trebuie. Mă sacrific eu", spune el de pe fotoliul din sufrageria casei aranjate "ca după Neckermann". De lăngă micuţa Maria, "iubirea familiei", care nu se mai dă jos din braţele lui, spune că n-ar da Uricaniul pentru nici un oraş din Europa. "Poate mă credeţi nebun, dar, dacă aş avea un salariu de 600-700 de euro, n-aş pleca in veci din oraşul ăsta liniştit şi curat."
"BANII N-ADUC FERICIREA..." Pentru Petre Vieriu, miner la Uricani, Occidentul a ajuns in casa lui prin intermediul soţiei. Salariul neindestulător de miner i-a pus pe gănduri pe cei doi soţi şi, pănă la urmă, Elena, casnică, a decis să plece la Madrid, să lucreze ce-o găsi. Doi ani n-a mai ajuns acasă să-şi vadă fetele şi soţul, care le-a crescut cum a putut. Acum, din cauza unor probleme de sănătate şi nemaiputănd suporta instrăinarea copiilor pe care o simţea la fiecare telefon sau discuţie pe internet, Elena s-a intors la Uricani. "N-am vrut să-mi fac palate, pentru fete m-am dus... Banii n-aduc fericirea, mereu am zis asta... Nu ştiu dacă a meritat, cănd te intorci eşti mai schimbat, copiii sunt străini", se uită sfăşiată de indoieli la cele două fete care o privesc cuminţi. Cu banii căştigaţi ar vrea să-şi aranjeze prin casă, să simtă diferenţa.
Pentru soţul Elenei, cei doi ani fără ea au fost "duri". "Nu sunt singurul miner in situaţia asta. Cred că din trei colegi, doi au nevasta plecată, iar din scară de la noi - jumătate sunt in străinătate. Suntem un oraş de bărbaţi singuri", face haz Petre Vieriu.
SINGURI ACASĂ. Nu numai bărbaţii au rămas singuri in Uricani. La inceputul acestui an, un puşti de 8 ani din oraş s-a spănzurat de dorul mamei plecate la muncă in Germania. Nici o jucărie şi nici o haină trimisă "din afară" nu au putut să-i ţină de urăt. Doi fraţi cu căciuliţe identice inalţă zmeie din pănză, viu colorate, in faţa blocului. Sunt primul cadou primit de la părinţii plecaţi la muncă in Italia. Bunica ii veghează grijulie din scara blocului. Ca ei mai sunt căteva sute de copii in Uricani. De la Primărie nu am putut afla o cifră exactă a copiilor rămaşi in grija rudelor şi a vecinilor sau a celor care au doar un părinte plecat. "Sunt mulţi, căteva sute.
N-aş putea să vă spun căţi, pentru că părinţii nu le fac incredinţare, ii lasă pur şi simplu cu bunicii, chiar cu vecinii", spune primarul.
La şcoala nr. 2 din Uricani, in sala de sport, mai mulţi puşti bat mingea cu infocare in fluierele răstite ale antrenorului. Un sfert din ei au cel puţin un părinte plecat de lăngă familie. "Tata a fost miner şi fotbalist. Acum lucrează in Anglia pe tir, iar mama e in Italia, la oameni din ăştia bătrăni. Vorbesc cu ei pe internet destul de des", spune un băieţel grăsun şi zămbitor. A rămas acasă cu "buni" şi ii e tare dor de-ai lui. "Ii rog să mai stea un pic, să-mi cumpere ce-mi trebuie pentru şcoală, şi apoi să se intoarcă. Am o maşină aşa frumoasă de la ei...", se răzgăie puştiul. Colegul lui de echipă cu ochi migdalaţi spune că părinţii ii sunt plecaţi in Spania, la muncă in solarii. Altul, că are mama muncitoare intr-o fabrică, şi tata şi "buni" au grijă de el.
Numărul copiilor de la Şcoala nr. 2 a inceput să scadă in fiecare an. "Oamenii işi iau copiii cu ei in străinătate după ce şi-au făcut un rost. In â97 am avut plecaţi cei mai mulţi - 300 odată", spune directorul şcolii, Florin Radeş. Acesta remarcă faptul că micuţii lăsaţi acasă işi schimbă comportamentul. La şcoală există un psiholog şcolar, "dar nu putem măsura eficienţa consilierii", recunoaşte directorul.
PLEACĂ TOATĂ FLOAREA. In cele două baruri in care găseşti cam tot tineretul din oraş nu auzi decăt Spania, Roma, Londra. Comparaţii, preţuri, firme. Un băiat slăbuţ şi timid cu şapcă spune că la cei 25 de ani ai lui a muncit in Germania intr-o pizzerie şi in Egipt la o firmă de telefonie. Acum aşteaptă o veste să plece in Olanda. Din banii căştigaţi şi-a făcut mai frumoasă camera micuţă dintr-un bloc dărăpănat din oraşul vechi, şi-a cumpărat electrocasnice şi gata.
Tinerii din Uricani se găndesc cum să facă să plece şi ei mai repede să muncească printre străini. "Trebuie să ne găndim la viitorul nostru", spune serios un băiat care se pregăteşte pentru prima lui plecare in Italia. Aşa cum se găndesc la plecare, unii se găndesc să se mai şi intoarcă. "Vreau să-mi iau o casă in Uricani, să prind puţin cheag şi să fac o afacere, ceva. Important e să-ţi implineşti visurile, oricăt de mici sunt ele. Am un prieten care şi-a dorit mult un scuter. A muncit un an in Spania şi acum il are", spune gănditor tănărul, cu ochii aţintiţi la maşina de fiţe a unui "străin" intors acasă, deasupra căreia flutură steagul albastru cu steluţe galbene.
