x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Satul ridicat cu două palme

0
Autor: Diana Rotaru 27 Sep 2007 - 00:00
Satul ridicat cu două palme Marian Raica/


Scepticii se intreabă cum de-au reuşit bistriţenii din Feldru, in mai bine de zece ani, să inflorească un sat cu două palme. Schimbarea la faţă au produs-o cei 3.000 de oameni plecaţi la muncă intr-o ţară de imprumut. De departe, "irlandezii" sunt lorzii afacerilor pornite pe uliţă.



Gurile rele se intreabă cum de-au reuşit ţăranii din Feldru in mai bine de zece ani să inflorească un sat cu două palme. Schimbarea la faţă au produs-o cei 3.000 de oameni plecaţi peste hotare, la muncă, intr-o ţară de imprumut. De departe "irlandezii" sunt lorzii afacerilor pornite pe uliţă. Sau pe stradă.


Şi, pentru ca "bătrăneţea nu vine cu ceteraşi, ci vine cu medicamente", cei ai locului s-au găndit să şi-o asigure temeinic. E drept că-n Feldru s-au descurcat incă de pe vremea răposatului şi, chiar dacă satul e prins in şapte creste de munţi, ei au fost liberi să muncească pe unde au putut. Pe aici n-a trecut colectivizarea şi printre casele noi, cu termopan, mai stau falnic in picioare locuinţele bătrăneşti, temeinic zidite cu şindrilă şi bolţari.

Urmele satului de odinioară sunt agăţate pe uliţe lăturalnice, unde te afunzi in glodul cald al ultimei ploi. La vedere, casele cu parfum european răsuflă colorate in roz, la soare. E satul romănesc rebrenduit de cei care, mai nou, şi-au văndut catrinţa ţiganilor in schimbul "pănzăturilor" din Occident. Ţăranii au străns banul bine la ciorap şi-au investit in ei. Casă, maşină, mobilă de lux, podea tapetată cu marmură, parchet ferchezuit in lac, copii. Irlandezii sunt mai lorzi şi, dintre toţi cei plecaţi, sunt singurii care s-au găndit să se facă şi intreprinzători. In rest, banul pălpăie in ochii fiecăruia, dar nu mai departe decăt de-o avuţie pe uliţă. O afacere nu tocmai prosperă cănd un ar de pămănt bate la 3.000 de euro.


DE-A LU’ ŞOFRONI, TRACTORISTU’. Cam de pe unde incepe satul te izbeşte in faţă cea mai voluptoasă clădire răsărită in ultimii ani. Stăpănii, familia Şofroni, de-a lu’ Tractoristu’, nu ştiu nici ei prea bine pe ce-s "proprietari". "Pe viitor, să fie acolo...", spune Maria Şofroni. Soacra, care stă mai la deal, zice că e tare măndră de copilu’ ei de la Dublin, că o ştiut să investească banul muncit. Că are vreo trei etaje, multe camere, că jos va fi o hală, că va face magazin, că va inchiria, asta nu ştie maică, e treaba lor ce vor să facă. Acu’ doar să o termine. Soţii Şofroni muncesc de mai bine de zece ani in Irlanda, el in construcţii, ea la spălat vase intr-un pub. Deşi toţi se intreabă cum de-au putut "naşte o casă din două palme", Maria are doar o reţetă. Muncă, muncă şi iar muncă. Irlanda te schimbă, nu e ca Spania de unde vii mai latin, mai fluşturatic cu banii. Şi-n spiritul irlandez, de brici ascuţit, au străns euro cu euro căt să fie fericiţi. Aşa spun ei, că doar atăt le-a trebuit. O casă, un trai decent şi un viitor sigur pentru cele trei fete, cocoţate pe schela ce duce la primul nivel al clădirii portocalii, afacere infloritoare, de perspectivă.

Ai lui Şofroni au fost boieri incă de pe vremea comuniştilor, cănd bătrănul mergea cu tractorul prin sate, la muncă. Pe-atunci l-au şi poreclit. Şi iată că cei şase copii ai tractoristului botezat i-au inălţat afacerea şi casa la scurt timp cu bani de Irlanda. I-au cumpărat utilaje agricole şi, de cănd prin sat se tot zideşte temelie nouă, merge şi el cu echipa să dea o mănă de ajutor, contra cost.

Soţia Tractoristului, o zdrahoancă pieptoasă, stă măndră in faţa curţii cimentate şi degrabă se pune pe grăit despre ai săi. Ei contează, că, dacă ajungi la mila altuia, e mai greu. Cam aşa e prin tot satul, pare că fiecare işi vede de blidul lui şi nu aruncă ochiul după gard, deşi, zic unii, toţi se mai uită să vadă ce face vecinul, măcar din curiozitate. Şi, dacă o dat Dumnezeu să avem, cum zice mama Şofronilor, trebuie să ştii să investeşti, să ai, ca atunci cănd ajungi bătrăn şi fără de putere să poţi măna viaţa de la spate, doar nu "mărg caii cănd vor căinii". "Acu’, dacă ne pleacă copiii, chiar dacă nu trimit bani la părinţi, tot ii ajută. Păi da’, pănă nu de mult umblam in haine ţărăneşti, cu pănzături şi in zile de lucru. Da’ intr-o zi au venit nişte ţigănci şmechere şi le-am dat pe toate." Pe toţi copiii i-a ţinut prin şcoli. Să ai copil educat e o lege nescrisă. Fiecare după pricepere şi nu degeaba in sat sunt patru şcoli şi-o profesională. Fetele au terminat liceul, dar băieţii au mers toţi pe meserie. I-a ţinut la Bistriţa, făceau naveta şi, dacă tată’su s-o ţinut pe tractor, şi ei s-au tras.


70 000 DE EURO, O CASĂ CU COLACI IN COADĂ. Mulţi dintre cei plecaţi sunt meseriaşi. Nu-i lucru de şagă: fundaţii, instalaţii de apă, electrice, finisări interioare, racordări pentru hidrofor, tot ştiu să facă. Se şcolesc aici pe mai departe, la clasa de arte şi meserii a profesorului Vasile Zvinţi. Au atelier, nu glumă, dar tinerii, avea să spună profesorul, in văltoarea banului nu şi-au mai terminat şcoala, au plecat inainte să le dea tuleii, in Spania, "fabrica de bani". Ion Nechiti, un tănăr de 24 de ani, a visat la căinii cu colaci in coadă pănă dimineaţă, cănd s-a găndit să-şi reia studiile, şi-a dat examen la seral, in sat. Profesorii corectează teze, a fost ceva lume azi. Par increzători in mintea cea de pe urmă a tinerilor, poate n-or mai pleca cu capul inainte, fără judecată, ca să ne facem de răsul Europei.

Mai nou, primarul, la sfadă cu dascălii, s-a găndit să propună un proiect de lege prin care să trimită profesori din Romănia in ţările adoptive, să nu care cumva să uite pruncii a grăi printre străini.

Cu acelaşi gănd a plecat şi Mihaela, fata Eleniei Mari. Educatoare in sat, studentă la Drept in anul trei, acum femeie in casa unor spanioli. Pe mamă-sa nu o interesează dacă işi va face casă mare, "de neam prost". Important e să se mărite odată, că "e fată bătrănă" şi apoi, dacă o să iasă bani, să-şi ieie un pămănt, să-şi facă şi casa. A ochit ceva prin zonă, dar preţul e dublu faţă de anul trecut. "70 de mii de euro, maică", zice femeia, mai scumpă ca la capitală.


NOUĂ BISERICI, 77 DE BOTEZURI, TREI DIVORŢURI. Copiii sunt o binecuvăntare la casa omului, spun bătrănii, sprinţari şi indoliaţi, clătind rufe la gura părăului ce traversează satul. Dar azi parcă nu se mai inghesuie lumea să facă prunci. Noi am avut mulţi, căt ne-o dat Cel de Sus, da’ acu’, chiar de-ar putea bărbaţii, e greu de la medicamentele astea pe care le iau femeile, pastilele alea, cum le zice? Cu pastile sau fără, la Feldru se fac copii, căci nu e casă unde să nu iţi sară vreun puşti echipat cu pistol şi caschetă de şerif, grăbit să-şi fixeze ţinta unui glonţ fictiv. "Şi, poc!" Anul 2005 a fost cel mai prosper, după statisticile primăriei. 39 de copii născuţi in străinătate, 38 - in sat. Cum n-ar fi, cănd cei ai Feldrului păstrează taina familiei şi au mila Celui Sfănt deasupra capului? Intr-un sat cu patru biserici ortodoxe, două catolice, două penticostale şi una baptistă, culte existente din moşi strămosi aici, nici divorţurile nu s-au prins. Ce e legat prin semnul crucii doar la groapă se dezleagă. S-a intămplat. Pribegiile unora au fost fatale şi, fără explicaţii, viaţa i-a rupt. Soţia lui Ion Cute, femeie cu riduri blănde, incă işi duce marama neagră, de-un an de cănd Ion a fost luat de-un taur intre coarne. Un caz nefericit. S-a găndit să plece sezonier in Spania anul trecut. N-a apucat să implinească 60 de ani cănd, la "hacienda" unde muncea, un taur a văzut roşu şi l-a străpuns. In cinci ani au murit căţiva oameni, spune primarul Ştefan Săngeorzan. Mai toţi in accidente de muncă. Vasile Zvinţi vorbeşte cu deznădejde despre aceste plecări fără sens, cum le percepe el. Maistrul şcolii de meserii e fără de-un picior, olog, intors tot din Spania, după o vară de bani rapizi, accidentat pe un şantier. "Ce le mai poţi preda copiilor acum?" Unu’ a fost găsit impuşcat in cap intr-o maşină, in Canada. Şi azi se vorbeşte de ispravă ca despre un lucru straniu.


ALBINE INVIZIBILE. In Feldru sunt circa 7.000 de locuitori, dar mai bine de jumătate a luat drumul Europei la picior. Se intămpla prin ’93, cănd au plecat primii in Spania, ca mai apoi strugurii să fie dulci. Statistic, ţările de imprumut sunt in proporţie de 80% Spania şi Irlanda. De altminteri există chiar două comunităţi serioase formate in Spania, Arganda del Rey şi Meco, o suburbie a Madridului, cu care s-au infrăţit de curănd. Străinătăţile te schimbă şi fişicul de euro transformă ţăranul din cărmaciul ogrăzii, in vizionarul satului nou. Anonimi, simpli, pierduţi in mulţime, au ajuns nişte albine invizibile. Străng, străng, agonisesc şi deodată, din neant, apar. Ionică Runcan, irlandez prin afiliere, işi numără banii intre două cetăţenii. In urmă cu nouă ani a trecut fraudulos din Spania, de la cules de portocale, in Dublin, unde s-a şlefuit. Şi, ca mai toţi de pe aici ple-caţi in Irlanda, şi-a cumpărat o casă acolo, viitoarea pensie a batrăneţilor pe bani de inchiriat. Nu suferă. E proprietar de firmă de construcţii in Dublin, are douăzeci de angajaţi, romăni şi polonezi. Chemarea săngelui e sfăntă şi, aşa indecis cum e intre două ţări, s-a găndit să deschidă ceva şi mai aproape de ţăruş, la Bistriţa. Un proiect indrăzneţ, două blocuri, unul pentru locuinţe, altul pentru spaţii comerciale. Afacerea, incipientă incă, dă roade. Patru case inchiriate la oraş. A cincea e a lui. Asemeni confratelui e şi Iacob Săngeorzan, proprietar navetist intre două ţări. "Carmalex" e ceea ce se numeşte rateu in afaceri. Deschisă după ideea celor doi intreprinzători, tot de-un irlandez de imprumut, a dat faliment cănd a fost vorba să se afilieze la cerinţele europene ale unei carmangerii. Patronul s-a reintors de curănd in Dublin pentru a-şi plăti băncile. Prin Feldru e unul dintre puţinii care s-au inhămat la astfel de imprumuturi. Ţăranii nu privesc cu ochi buni ispititoarele conturi agăţate in dobănzi. Aşa că bagă la ciorap, cum banii n-au miros. Şi mai bagă şi la primărie, acolo la biroul de taxe şi impozite. Aşa mai răsare un sediu nou, de marmură, rece şi ostil, venit de pe altă planetă in acest sat, in care fumul era invăţat să iasă numai prin hornul sobei de teracotă.


CIOBĂNAŞ CU 300 DE OI. In comună, mai toţi cei care au agonisit şi-au deschis afaceri prin ţară, la centru, alţii au investit in case şi terenuri. Ţăranul s-a transformat uşor intr-un moşier cu arendă la oraş. La sat, doar unul s-a făcut patron. De brănză. Ionică Bogolin, uns Juanito. Sărac lipit, a vrut să aibă. Dar nu ca toţi, ca el, aşa cum a visat pe cănd păştea oile in munţi. Intr-o zi şi-a pus un gănd indărătnic rău. A coborăt din vărful crestei şi i-a zis primarului aşa: "Dom’le, eu plec in Spania. Stau căt să-mi fac o casă cu trei etaje, să-mi iau 300 de oi şi apoi gata". Ca-ntr-un banc, Juanito, după şapte ani, s-a infiinţat la primărie: "Am casă. Mi-am luat oi. Gata cu Spania. Daţi-mi o păşune". Şi i-a dat. Pe-un munte, la vreo 5 kilometri de urcat in povărniş. Acolo ne-a dus de-o aripă Ana Bogolin, care i-a devenit soţie intre timp. De la Juanito tot satul cumpără brănză: caş, urdă şi-o jintiţă bună, de-i stau Anei poftele-n cui. Două milioane fac pe zi. Cu 60 de milioane bani de brănză pe lună, Juanito nici că se mai găndeşte la Spania. Casa şi-a făcut-o mare, trei etaje, cum a vrut, roz bonbon. I-au cam lăsat muncitorii cu treaba pe jumătate, că, deh, lucrează rapid la cei "reintorşi".

Ana se vede cu Ionică al ei cam o dată pe lună. Au bani mulţi, dar nu de imprumutat. Şi, cum Ionică, atunci cănd işi pune ceva in gănd aia e, atăt mai vrea: să vină barza sau poate un Jeep sănătos, să care brănza mai uşor prin sate. Doar a şi zis: la toamnă o pune pe doamna să studieze... de carnet.


Juanito, loco, loco!

La stănă, Juanito e stăpănul lumii. Aici, trecutul e o poveste frumoasă, spusă cu tălc. Fără oftici, fără supărări, doar amintiri. Amintiri din Spania: "Aşa am plecat. I-am spus: «Numără-mi banii, măi omule, şi gata!». El zice: «Să mă suni cănd ajungi in Romănia. Aş veni pănă la tine să vedem ce faci». Mă intreba: «Ai televizor acolo, la oi?». Da... dracu’, da’ de unde, in găndu’ meu. Urcă tu pănă la stăna mea să vezi ce oi iţi dau? In Spania, cănd am ajuns la el prima dată, că io, cănd am văzut oile, am tras de unu’ şi i-am zis: «Eu cioban acasă, eu ştiu, eu fac». Şi m-a dus la el, acolo, şi zice: «Mulge!». Eu mulg. «Bă, da’ tu esti antrenat!», zice. «Hai cu mine», mă cheamă el. Să-i văd mieii care nu-s inţărcaţi. M-am uitat eu şi am văzut care-s. Zice: «Da’ ştii să le dai să sugă?». Da, uită-te numa’ un pic, «mira la Juanito», zic. Am luat doi miei şi le-am dat să sugă deodată. I-am zis că aşa găt mai repede treaba. El s-a mirat şi m-a angajat. Cănd nu mai aveam de treabă, mă chema: «Hei tu, ven pa’ca, ce ai de lucru?». «Aqui, questo», şi eu băgam mare şi ăla zicea: «Romăn, loco, loco!». Tot mă păcălea că imi face acte. Mi-a zis la inceput: «Ai două zile pe lună libere». Şi eu ii zic: «Dom’ şef, uite, eu n-am venit aici să trag chiulu’. Mie imi trebe bani, mă omule! Dă-mi bani!».
Mă tot păcălea că-mi face acte. Şi intr-o zi i-am arătat banii. Ii ţineam intr-un sertar, in trei pachete. Ii zic: «Uite, ăştia is banii de casă, ăştia de maşină. Mai stau pentru ăia de oi. Da’ să-mi faci actele, că, dacă nu, plec!». Nu mi-a făcut. Am mărs inapoi şi i-am zis: «Şăfule, eu aici nu mai stau». «Da’ eşti nebun la cap?», zice el. Intr-o zi mă cheamă la el şi zice: «Stai jos, Junito. Vrei o ţigară? Ia». Eu zic: «Ce-o fi cu ăsta de-mi dă şi ţigară?». Zice: «Hai să vezi un film!». Şi imi arată: «Uite, vezi, eu ştiu care munceşte şi care nu». Avea camere. Zice: «Uite, ai plecat la 5, ai venit la zece seara. Nu pleca». Şi-i zic: «Stau pănă in septembrie, că se dau oile la ciobani. In octombrie mă duc să imi cumpăr oi!». M-am intors in primăvară, că n-am mai rezistat. N-aveam bani de 300 de oi. Am luat 150. I-am şi zis: «Eu intr-o săptămănă tre’ să apuc de oi, să imi vănd mieii, să mă apuc de brănză, să fac bani, mă!»".






Citeşte mai multe despre:   casa,   două,   satul,   intr-o,   zice,   cănd,   daâ,   s-au,   bani,   Spania

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de