Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De sus, din Bucovina, plăieşii au luat-o la vale in căutare de munci mai bine plătite. Iar dacă in urmă cu douăzeci, treizeci de ani se opreau in Dobrogea, la porumb, intorcăndu-se toamna cu căruţele pline de cucuruz, din anii â90 destinaţia a fost mult mai sudică. Pentru cei mai mulţi dintre ei, prima staţie a fost Italia.
De sus, din Bucovina, plăieşii au luat-o la vale in căutare de munci mai bine plătite. Iar dacă in urmă cu douăzeci, treizeci de ani se opreau in Dobrogea, la porumb, intorcăndu-se toamna cu căruţele pline de cucuruz, din anii â90 destinaţia a fost mult mai sudică. Pentru cei mai mulţi dintre ei, prima staţie a fost Italia.
Ne-am oprit in Botoşana, o comună din mijlocul judeţului Suceava. Mergănd pe drumurile Bucovinei, primul lucru oarecum neobişnuit care-ţi agaţă privirea sunt maşinile străine, mai toate cu număr de Italia, de Spania sau din cele cu volanul pe dreapta. Le vezi parcate inclusiv pe marginea drumului, la cămp, unde proprietarii işi sapă barabulele. Singurele vehicule care mişună şi ele necontenit pănă tărziu, după lăsarea nopţii, amintindu-ţi unde te afli, sunt căruţele. Trase de cai munteni impodobiţi cu ciucuri roşii, trase de boi sau de vaci.
SCHIMBAREA LA FAŢÃ.... Insă mai mult decăt după maşinile noi şi căruţele vechi, aproape la fiecare pas iţi lungeşti ochii şi-ţi suceşti gătul uităndu-te după case. Cele mai vechi, pe care banii străinătăţii nu şi-au pus incă amprenta, sunt din lemn, mai exact, din bărne groase, imbinate. Unele-s lăsate aşa, cu bărnele cele negre la vedere. Altele sunt imbrăcate in solz de lemn sau in scăndură vopsită in culori vesele şi acoperite cu draniţă. La intrarea in curte se deschid porţile mari, din trei părţi - cea mare, din mijloc, pentru animale şi căruţe, acoperită cu căciulă bătută tot cu draniţă. Florile roşii curg in cascade, impodobind fiecare gang. Iar despre făntănile, ce se găsesc in orice curte, ai putea crede că sunt troiţe - inchise in lemn dantelat, cu acoperiş de solz.
Localnicii care au lucrat pe-afară şi au venit inapoi cu ceva bănet s-au pus insă pe modernizarea caselor. Unele au rămas de lemn, dar sunt acoperite cu tencuială ori cu lambriu din plastic. Altele au fost dărămate, iar in locul lor s-au ridicat vile din BCA. Gangurile au fost transformate in balcoane sau terase. Iar porţile sunt şi mai mari, dar din piatră. Doar făntănile au rămas la fel, ca o amintire.
ROTAŢIA PLECÃ...RILOR. Incă din â91 au inceput să plece localnicii la muncă in străinătăţuri, după cum ne-a povestit primarul Botoşanei, Nichita Boca. "Destinaţiile? Israel, la inceput, apoi Italia, Portugalia, Spania, Germania şi Anglia. Din cei 2.700 de locuitori căţi are comuna, cam tot timpul au fost plecaţi in jur de 600 de inşi. Unii vin, alţii pleacă in locul lor. Fac cu schimbul, ca să nu-şi piardă locul de muncă şi să-şi facă şi treaba pe-acasă." Nu se ştie exact căţi au fost plecaţi pănă acum, in total. Mai intăi a plecat capul familiei, apoi au inceput să plece şi nevestele, şi copiii. Insă pănă acum nimeni nu a rămas definitiv afară. "Bucovinenii sunt legaţi de glie, ii trage aţa inapoi", a continuat primarul zămbind. "Mulţi bărbaţi au fost plecaţi căte 6-7 ani. Dar, din 2000 incoace se pleacă in fiecare vară, căte două - trei luni, la legume. Sparanghel, ceapă, ridichi... adună bani frumoşi. Cu care modernizează casele. Casa a fost acoperită cu draniţă, acum pun lindab. Au avut pietre in curte, acum pun pavele, au avut porţi de lemn, acum le fac din piatră. Gardurile din scăndură acum sunt de fier. Şi tot aşa. S-a modernizat satul, dar nu se investeşte in afaceri, rămăn multe terenuri nelucrate, că nu le mai convine multora să mai lucreze aici pe nimica toată...", povesteşte primarul cu o undă de amărăciune in glas. "Case, case, case... şi maşini. In astea se duc banii."
LA SALOON. Vizavi de Muzeul satului este deschis un bar precum cele din filmele western. Decorat cu cranii de vite, schiţe cu cowboy şi sticle de whisky. Inclusiv angajaţii sunt imbrăcaţi in straie specifice vestului american. Pălării cu boruri largi, veste de piele, jeanşi şi ciocate. Dibuind surprinderea pe feţele noastre, Doru, măna dreaptă a patronului, ne-a intrebat cu ochii strălucind: "dar parcul l-aţi văzut?". Aşa că ne-a insoţit intr-un tur in jurul "ranch-ului".
Suntem avertizaţi printr-o inscripţie pe scănduri că intrăm in "Western Texas Parc" - o curte largă numai bună pentru o serbare cămpenească cu barbecue şi rodeo. Cu fănar şi ţarc pentru cai, cu mese şi bănci din bărne, chiar şi cu mormăntul unui pistolar - judecănd după pălăria atărnată pe o cruce de-o şchioapă... Deasupra tuturor flutură, desigur, stelele americane.
SCULPTORUL. Deşi am fi fost tentaţi să credem că patronul, Băej Gabriel, a fost plecat după visul american, prin Texas, am avut surpriza să aflăm că şi l-a găsit tot in Italia. A plecat in â93. "Aveam un frate care era deja acolo. Am vrut şi eu să văd cum e să faci ce vrei, ce poţi, ce te duce mintea..." De mic i-a plăcut să sculpteze, iar prima lucrare pe care a făcut-o - şi este pusă la loc de cinste - il reprezintă pe Ştefan cel Mare. Apoi a făcut mobilă la Cooperativa Meşteşugărească Progresul Solca. "Am sperat că şi in Italia o să reuşesc să mă angajez ca sculptor sau restaurator, dar nu mi-a ieşit. Cel puţin nu din prima. Pentru că nu ştiam limba." La inceput a lucrat la grădini, apoi şi-a găsit de lucru in construcţii. "In timpul liber, din lemnele rămase de pe la cofraje am inceput să fac ba un suport de chei, ba nişte taburete saumese... Tipul la casa căruia lucram nu mi-a dat prea multă atenţie. Dar au venit o dată in vizită nişte prieteni de-ai lui şi tare le-a plăcut ce făcusem. Unul dintre ei, Pedro, a zis că are un salon pe care-al vrea să-l umple, şi-i trebuie cineva să lucreze. Avea o vilă mare, nouă, dar făcută in stil vechi..." Şi Gavril - cum ii spuneau italienii - s-a pus pe povestit. Are şi ce. A văzut şi a invăţat multe in casa miliardarului Pedro. Tot acolo a cunoscut şi o profesoară la Institutul de Arte Plastice din Roma care, cănd l-a văzut cum lucrează, i-a spus bătrănului: "Pedro! asta-i artist! Pune măna pe el!". Şi Pedro a pus măna pe el, l-a dus la vila lui cu piscină şi saună, i-a dat pe mănă un atelier de mobilă... "Avea in atelier nişte scule de nici la fabrica de mobilă din Cămpulung nu erau", ne-a povestit sculptorul. Acolo a făcut şi mobilă clasică, cu amoraşi, şi rustică. A invăţat să dea patină mobilierului, dar şi pereţilor. Şi tot acolo, bătrănul Pedro, văzăndu-l că e pasionat de Vestul Sălbatic, i-a spus: "Gavril, stilul american il porţi cu tine. Dacă vrei, iţi faci America la tine acasă. Oricum acolo nu mai e ce cauţi tu." De cănd era copil, lui Gabriel i-au plăcut westernurile. Iar in Italia, cănd avea timp liber, umplea foi intregi cu schiţe pe care le făcea uităndu-se la filmele cu cowboy. După un an şi şapte luni m-am intors acasă, să-mi fac acte. Bătrănul a venit cu mine, era curios. Atunci am văzut că italienii nu se uită după ce-i modern, după balustrade de inox, ci după case vechi, de lemn. Cănd a văzut casa bătrănească, i-a plăcut tare mult şi mi-a spus: "S-o păstrezi aşa! Renoveaz-o, fă-ţi o baie inăuntru, dar păstreaz-o aşa!". Şi aşa a făcut. Are o casă de lemn cu cerdac şi cu gard de bărne, după cum ii şade bine unui cowboy. Inăuntru şi-a făcut sobă după schiţele din filme şi policioare pentru pălării. Are 14 pălării. La tărguri se duce şi se uită numai după vechituri. Le cumpără şi le restaurează. Băej Gabriel este unul dintre cei foarte puţini care şi-au pornit o afacere după ce-au venit de-afară. A muncit in Italia şapte ani. Deşi ar fi putut să rămănă acolo, a vrut să se intoarcă acasă. "Dacă stăteam acolo eram mai domn decăt aici. Dar nu-i totul să ai măncare. Voiam să fiu eu stăpăn pe mine."
ZIUA MUNCÃ..., NOAPTEA MUNCÃ...... Nu la fel de bine au dus-o ceilalţi. Şi a fost greu şi pentru cei care-au rămas acasă, să-i aştepte. "In â99 a plecat Vasile", ne povesteşte Maricica Nichitoi, gazda noastră. "Au fost căţiva ani foarte grei. Din casă-n casă erau plecaţi căte doi-trei bărbaţi, cel puţin aici, pe strada asta. N-avea cine să-ţi bată un cui... Mai erau doar femei, copii şi bătrăni. Ca pe vremea războiului. Era mult de muncă: te trezeai cu noaptea-n cap că porcii guiţau, vaca mugea, găinile cotcodăceau... Le dădeam să mănănce, apoi plecam la cămp. Seara veneam istovită, dar nu puteam să mă spăl şi să mă bag in pat, că animalele iar erau flămănde. Trebuia să pregătesc şi de-ale gurii pentru copii. A fost chin. Nu-mi mai trebuie. Acum am renunţat la vacă. La ce s-o ţiu? Că laptele se vinde cu cinci mii de lei (vechi - n.r.) kilul." Şi pentru Vasile au fost grei cei trei ani petrecuţi in Italia. "Autocarul ne-a basculat in Roma şi-a plecat. Am dormit pe unde-am apucat. Trebuia să ne ferim de carabinieri, aşa că se dormea pe sub cartoane, prin tomberoane... Am găsit pănă la urmă pe cineva care m-a lăsat să stau intr-o rulotă. Fără apă, fără lumină, fără căldură. In schimb, eu trebuia să am grijă de grădină şi de 38 de oi. Aşa că ziua munceam in construcţii pănă pe la 5, şi apoi mă ocupam de grădină şi de oile omului. Mario... n-o să-l uit pănă-mi pun măinile pe piept. După un an şi patru luni mi-a cerut paşaportul. Dar nu i l-am dat şi-am fugit, m-am dus in oraş, in Roma."
SPITALUL PAPAL. A găsit pănă la urmă un loc de muncă sigur, pe un şantier. Şi a lucrat acolo pănă a ajuns in spital, inconştient. Pancreatită. "Şapte săptămăni am stat in spitalul papal. S-au purtat... n-o
să-i uit nici pe ei! Zile in şir a stat la capătăiul meu un medic care mi-a făcut analizele din cap pănă-n picioare. Nu mi s-a cerut un ban pentru asta. Spitalul era al Vaticanului. O floare dacă ofeream unei asistente o aducea şi o punea tot lăngă patul meu. Acolo biserica iţi dă de măncare dacă eşti flămănd, iţi dă şi pături şi imbrăcăminte de eşti dezbrăcat şi, dacă eşti bolnav, te tratează... După aceea a mai rămas in Italia vreo două luni. "L-am chemat şi pe fecior, dar numai după ce l-am convins pe patron să-l angajeze cu acte. A rămas băietul şi eu am venit acasă. Aici am cumpărat pămănt, am renovat casa..." Vasile a lucrat in minerit pănă in 1998. 25 de ani, in mina de sulf din munţii Căliman. Acum lucrează in construcţii pe cont propriu pentru că acolo, in Botoşana, cine lucrează in construcţii are incă de muncă.
Şi soţul Irinei Gheaţă a ajuns in spitalul papal, insă cu un accident cerebral. A fost tratat acolo trei săptămăni. "S-a imbolnăvit cănd a plecat a doua oară. Nu mai voia", ne-a spus femeia.
AŞTEPTĂNDU-L PE TATA. In â99, cănd i-a plecat soţul, aveau o fată de 12 ani, un băiat de 7 şi un băieţel de 4 luni. Cănd l-a văzut prima oară pe tată-său, băietuâ avea deja 4 ani. "Căt a fost plecat a fost tare greu. Aveam patru hectare de pămănt. Am avut noroc de mama şi de fata ista. La 3 dimineaţa mă porneam la Ilişeşti la cămp. Dacă era nevoie de bărbat la muncă, n-aveai pe cine chema. Ne ajutam noi femeile intre noi cum puteam." "Ba o chemau pe mama că se pricepe la toate!", sare fata ei, Domnica, cea care are acum 20 de ani. Femeia roşeşte de plăcere şi continuă. "Cănd vorbeam cu el la telefon imi spunea «cine mai vrea să plece incolo, să nu-l laşi!» S-a chinuit şi el. Abia după patru ani şi-a făcut acte şi-a putut veni acasă. Mitruţ, băieţelul, ieşea la gard şi-l aştepta. Despre fiecare bărbat credea că-i taică-său. Cănd a venit, in sfărşit, tătăne-su, era cu un coleg. Mitruţ a alergat la ei repede, dar s-a oprit in faţa lor, uităndu-se cănd la unul, cănd la altul, neştiind care dintre cei doi e tatăl."
IN RĂND CU LUMEA. Cu banii au cumpărat pămănt, au făcut căte ceva pe la casă şi au purtat copiii pe la şcoală... Şi trebuie să susţină agricultura, că toate costă: arat, discuit, cositoare... şi cu ce scot din pămănt nu pot acoperi cheltuielile, după cum ne-a spus Irina. Acum, Mihai, feciorul cel mare, e plecat la struguri pentru o lună. Ea de doi ani merge in Germania, la sparanghel, din aprilie pănă-n iunie, iar de anul trecut şi fata a inceput să meargă afară la cules, ba de cartofi, ba de sparanghel. "Cu banii căştigaţi mi-am luat calculator", ne spune ea măndră, arătăndu-ne computerul cu LCD de pe birou. "Dacă nu pleci nicăieri, stai pe loc, rămăi pe vechi...", incheie Irina povestea ridicănd din umeri a "n-ai ce-i face!"
BALUL GOSPODARILOR. In ciuda dorinţei de modernizare, in Botoşna se mai păstrează incă tradiţiile. Fiecare familie are in ladă straiul tradiţional bucovinean. Cămeşele, catrinţele şi bundiţele sunt scoase din ladă la fiecare sărbătoare. Multe femei, din acelea mai in etate, le scot duminică de duminică şi le poartă la biserică. "In fiecare an organizăm festivalul Dor de Bucovina", ne-a spus măndru primarul. "Şi atunci toată lumea se imbracă in straie bucovinene. La fel la intrarea in postul Paştelui, cănd ne intălnim la Balul Gospodarilor. Pănă şi tinerii "italieni" işi pun cămeşele pe ei", incheie el zămbind.
Ne-am oprit in Botoşana, o comună din mijlocul judeţului Suceava. Mergănd pe drumurile Bucovinei, primul lucru oarecum neobişnuit care-ţi agaţă privirea sunt maşinile străine, mai toate cu număr de Italia, de Spania sau din cele cu volanul pe dreapta. Le vezi parcate inclusiv pe marginea drumului, la cămp, unde proprietarii işi sapă barabulele. Singurele vehicule care mişună şi ele necontenit pănă tărziu, după lăsarea nopţii, amintindu-ţi unde te afli, sunt căruţele. Trase de cai munteni impodobiţi cu ciucuri roşii, trase de boi sau de vaci.
SCHIMBAREA LA FAŢÃ.... Insă mai mult decăt după maşinile noi şi căruţele vechi, aproape la fiecare pas iţi lungeşti ochii şi-ţi suceşti gătul uităndu-te după case. Cele mai vechi, pe care banii străinătăţii nu şi-au pus incă amprenta, sunt din lemn, mai exact, din bărne groase, imbinate. Unele-s lăsate aşa, cu bărnele cele negre la vedere. Altele sunt imbrăcate in solz de lemn sau in scăndură vopsită in culori vesele şi acoperite cu draniţă. La intrarea in curte se deschid porţile mari, din trei părţi - cea mare, din mijloc, pentru animale şi căruţe, acoperită cu căciulă bătută tot cu draniţă. Florile roşii curg in cascade, impodobind fiecare gang. Iar despre făntănile, ce se găsesc in orice curte, ai putea crede că sunt troiţe - inchise in lemn dantelat, cu acoperiş de solz.
Localnicii care au lucrat pe-afară şi au venit inapoi cu ceva bănet s-au pus insă pe modernizarea caselor. Unele au rămas de lemn, dar sunt acoperite cu tencuială ori cu lambriu din plastic. Altele au fost dărămate, iar in locul lor s-au ridicat vile din BCA. Gangurile au fost transformate in balcoane sau terase. Iar porţile sunt şi mai mari, dar din piatră. Doar făntănile au rămas la fel, ca o amintire.
ROTAŢIA PLECÃ...RILOR. Incă din â91 au inceput să plece localnicii la muncă in străinătăţuri, după cum ne-a povestit primarul Botoşanei, Nichita Boca. "Destinaţiile? Israel, la inceput, apoi Italia, Portugalia, Spania, Germania şi Anglia. Din cei 2.700 de locuitori căţi are comuna, cam tot timpul au fost plecaţi in jur de 600 de inşi. Unii vin, alţii pleacă in locul lor. Fac cu schimbul, ca să nu-şi piardă locul de muncă şi să-şi facă şi treaba pe-acasă." Nu se ştie exact căţi au fost plecaţi pănă acum, in total. Mai intăi a plecat capul familiei, apoi au inceput să plece şi nevestele, şi copiii. Insă pănă acum nimeni nu a rămas definitiv afară. "Bucovinenii sunt legaţi de glie, ii trage aţa inapoi", a continuat primarul zămbind. "Mulţi bărbaţi au fost plecaţi căte 6-7 ani. Dar, din 2000 incoace se pleacă in fiecare vară, căte două - trei luni, la legume. Sparanghel, ceapă, ridichi... adună bani frumoşi. Cu care modernizează casele. Casa a fost acoperită cu draniţă, acum pun lindab. Au avut pietre in curte, acum pun pavele, au avut porţi de lemn, acum le fac din piatră. Gardurile din scăndură acum sunt de fier. Şi tot aşa. S-a modernizat satul, dar nu se investeşte in afaceri, rămăn multe terenuri nelucrate, că nu le mai convine multora să mai lucreze aici pe nimica toată...", povesteşte primarul cu o undă de amărăciune in glas. "Case, case, case... şi maşini. In astea se duc banii."
LA SALOON. Vizavi de Muzeul satului este deschis un bar precum cele din filmele western. Decorat cu cranii de vite, schiţe cu cowboy şi sticle de whisky. Inclusiv angajaţii sunt imbrăcaţi in straie specifice vestului american. Pălării cu boruri largi, veste de piele, jeanşi şi ciocate. Dibuind surprinderea pe feţele noastre, Doru, măna dreaptă a patronului, ne-a intrebat cu ochii strălucind: "dar parcul l-aţi văzut?". Aşa că ne-a insoţit intr-un tur in jurul "ranch-ului".
Suntem avertizaţi printr-o inscripţie pe scănduri că intrăm in "Western Texas Parc" - o curte largă numai bună pentru o serbare cămpenească cu barbecue şi rodeo. Cu fănar şi ţarc pentru cai, cu mese şi bănci din bărne, chiar şi cu mormăntul unui pistolar - judecănd după pălăria atărnată pe o cruce de-o şchioapă... Deasupra tuturor flutură, desigur, stelele americane.
SCULPTORUL. Deşi am fi fost tentaţi să credem că patronul, Băej Gabriel, a fost plecat după visul american, prin Texas, am avut surpriza să aflăm că şi l-a găsit tot in Italia. A plecat in â93. "Aveam un frate care era deja acolo. Am vrut şi eu să văd cum e să faci ce vrei, ce poţi, ce te duce mintea..." De mic i-a plăcut să sculpteze, iar prima lucrare pe care a făcut-o - şi este pusă la loc de cinste - il reprezintă pe Ştefan cel Mare. Apoi a făcut mobilă la Cooperativa Meşteşugărească Progresul Solca. "Am sperat că şi in Italia o să reuşesc să mă angajez ca sculptor sau restaurator, dar nu mi-a ieşit. Cel puţin nu din prima. Pentru că nu ştiam limba." La inceput a lucrat la grădini, apoi şi-a găsit de lucru in construcţii. "In timpul liber, din lemnele rămase de pe la cofraje am inceput să fac ba un suport de chei, ba nişte taburete saumese... Tipul la casa căruia lucram nu mi-a dat prea multă atenţie. Dar au venit o dată in vizită nişte prieteni de-ai lui şi tare le-a plăcut ce făcusem. Unul dintre ei, Pedro, a zis că are un salon pe care-al vrea să-l umple, şi-i trebuie cineva să lucreze. Avea o vilă mare, nouă, dar făcută in stil vechi..." Şi Gavril - cum ii spuneau italienii - s-a pus pe povestit. Are şi ce. A văzut şi a invăţat multe in casa miliardarului Pedro. Tot acolo a cunoscut şi o profesoară la Institutul de Arte Plastice din Roma care, cănd l-a văzut cum lucrează, i-a spus bătrănului: "Pedro! asta-i artist! Pune măna pe el!". Şi Pedro a pus măna pe el, l-a dus la vila lui cu piscină şi saună, i-a dat pe mănă un atelier de mobilă... "Avea in atelier nişte scule de nici la fabrica de mobilă din Cămpulung nu erau", ne-a povestit sculptorul. Acolo a făcut şi mobilă clasică, cu amoraşi, şi rustică. A invăţat să dea patină mobilierului, dar şi pereţilor. Şi tot acolo, bătrănul Pedro, văzăndu-l că e pasionat de Vestul Sălbatic, i-a spus: "Gavril, stilul american il porţi cu tine. Dacă vrei, iţi faci America la tine acasă. Oricum acolo nu mai e ce cauţi tu." De cănd era copil, lui Gabriel i-au plăcut westernurile. Iar in Italia, cănd avea timp liber, umplea foi intregi cu schiţe pe care le făcea uităndu-se la filmele cu cowboy. După un an şi şapte luni m-am intors acasă, să-mi fac acte. Bătrănul a venit cu mine, era curios. Atunci am văzut că italienii nu se uită după ce-i modern, după balustrade de inox, ci după case vechi, de lemn. Cănd a văzut casa bătrănească, i-a plăcut tare mult şi mi-a spus: "S-o păstrezi aşa! Renoveaz-o, fă-ţi o baie inăuntru, dar păstreaz-o aşa!". Şi aşa a făcut. Are o casă de lemn cu cerdac şi cu gard de bărne, după cum ii şade bine unui cowboy. Inăuntru şi-a făcut sobă după schiţele din filme şi policioare pentru pălării. Are 14 pălării. La tărguri se duce şi se uită numai după vechituri. Le cumpără şi le restaurează. Băej Gabriel este unul dintre cei foarte puţini care şi-au pornit o afacere după ce-au venit de-afară. A muncit in Italia şapte ani. Deşi ar fi putut să rămănă acolo, a vrut să se intoarcă acasă. "Dacă stăteam acolo eram mai domn decăt aici. Dar nu-i totul să ai măncare. Voiam să fiu eu stăpăn pe mine."
ZIUA MUNCÃ..., NOAPTEA MUNCÃ...... Nu la fel de bine au dus-o ceilalţi. Şi a fost greu şi pentru cei care-au rămas acasă, să-i aştepte. "In â99 a plecat Vasile", ne povesteşte Maricica Nichitoi, gazda noastră. "Au fost căţiva ani foarte grei. Din casă-n casă erau plecaţi căte doi-trei bărbaţi, cel puţin aici, pe strada asta. N-avea cine să-ţi bată un cui... Mai erau doar femei, copii şi bătrăni. Ca pe vremea războiului. Era mult de muncă: te trezeai cu noaptea-n cap că porcii guiţau, vaca mugea, găinile cotcodăceau... Le dădeam să mănănce, apoi plecam la cămp. Seara veneam istovită, dar nu puteam să mă spăl şi să mă bag in pat, că animalele iar erau flămănde. Trebuia să pregătesc şi de-ale gurii pentru copii. A fost chin. Nu-mi mai trebuie. Acum am renunţat la vacă. La ce s-o ţiu? Că laptele se vinde cu cinci mii de lei (vechi - n.r.) kilul." Şi pentru Vasile au fost grei cei trei ani petrecuţi in Italia. "Autocarul ne-a basculat in Roma şi-a plecat. Am dormit pe unde-am apucat. Trebuia să ne ferim de carabinieri, aşa că se dormea pe sub cartoane, prin tomberoane... Am găsit pănă la urmă pe cineva care m-a lăsat să stau intr-o rulotă. Fără apă, fără lumină, fără căldură. In schimb, eu trebuia să am grijă de grădină şi de 38 de oi. Aşa că ziua munceam in construcţii pănă pe la 5, şi apoi mă ocupam de grădină şi de oile omului. Mario... n-o să-l uit pănă-mi pun măinile pe piept. După un an şi patru luni mi-a cerut paşaportul. Dar nu i l-am dat şi-am fugit, m-am dus in oraş, in Roma."
SPITALUL PAPAL. A găsit pănă la urmă un loc de muncă sigur, pe un şantier. Şi a lucrat acolo pănă a ajuns in spital, inconştient. Pancreatită. "Şapte săptămăni am stat in spitalul papal. S-au purtat... n-o
să-i uit nici pe ei! Zile in şir a stat la capătăiul meu un medic care mi-a făcut analizele din cap pănă-n picioare. Nu mi s-a cerut un ban pentru asta. Spitalul era al Vaticanului. O floare dacă ofeream unei asistente o aducea şi o punea tot lăngă patul meu. Acolo biserica iţi dă de măncare dacă eşti flămănd, iţi dă şi pături şi imbrăcăminte de eşti dezbrăcat şi, dacă eşti bolnav, te tratează... După aceea a mai rămas in Italia vreo două luni. "L-am chemat şi pe fecior, dar numai după ce l-am convins pe patron să-l angajeze cu acte. A rămas băietul şi eu am venit acasă. Aici am cumpărat pămănt, am renovat casa..." Vasile a lucrat in minerit pănă in 1998. 25 de ani, in mina de sulf din munţii Căliman. Acum lucrează in construcţii pe cont propriu pentru că acolo, in Botoşana, cine lucrează in construcţii are incă de muncă.
Şi soţul Irinei Gheaţă a ajuns in spitalul papal, insă cu un accident cerebral. A fost tratat acolo trei săptămăni. "S-a imbolnăvit cănd a plecat a doua oară. Nu mai voia", ne-a spus femeia.
AŞTEPTĂNDU-L PE TATA. In â99, cănd i-a plecat soţul, aveau o fată de 12 ani, un băiat de 7 şi un băieţel de 4 luni. Cănd l-a văzut prima oară pe tată-său, băietuâ avea deja 4 ani. "Căt a fost plecat a fost tare greu. Aveam patru hectare de pămănt. Am avut noroc de mama şi de fata ista. La 3 dimineaţa mă porneam la Ilişeşti la cămp. Dacă era nevoie de bărbat la muncă, n-aveai pe cine chema. Ne ajutam noi femeile intre noi cum puteam." "Ba o chemau pe mama că se pricepe la toate!", sare fata ei, Domnica, cea care are acum 20 de ani. Femeia roşeşte de plăcere şi continuă. "Cănd vorbeam cu el la telefon imi spunea «cine mai vrea să plece incolo, să nu-l laşi!» S-a chinuit şi el. Abia după patru ani şi-a făcut acte şi-a putut veni acasă. Mitruţ, băieţelul, ieşea la gard şi-l aştepta. Despre fiecare bărbat credea că-i taică-său. Cănd a venit, in sfărşit, tătăne-su, era cu un coleg. Mitruţ a alergat la ei repede, dar s-a oprit in faţa lor, uităndu-se cănd la unul, cănd la altul, neştiind care dintre cei doi e tatăl."
IN RĂND CU LUMEA. Cu banii au cumpărat pămănt, au făcut căte ceva pe la casă şi au purtat copiii pe la şcoală... Şi trebuie să susţină agricultura, că toate costă: arat, discuit, cositoare... şi cu ce scot din pămănt nu pot acoperi cheltuielile, după cum ne-a spus Irina. Acum, Mihai, feciorul cel mare, e plecat la struguri pentru o lună. Ea de doi ani merge in Germania, la sparanghel, din aprilie pănă-n iunie, iar de anul trecut şi fata a inceput să meargă afară la cules, ba de cartofi, ba de sparanghel. "Cu banii căştigaţi mi-am luat calculator", ne spune ea măndră, arătăndu-ne computerul cu LCD de pe birou. "Dacă nu pleci nicăieri, stai pe loc, rămăi pe vechi...", incheie Irina povestea ridicănd din umeri a "n-ai ce-i face!"
BALUL GOSPODARILOR. In ciuda dorinţei de modernizare, in Botoşna se mai păstrează incă tradiţiile. Fiecare familie are in ladă straiul tradiţional bucovinean. Cămeşele, catrinţele şi bundiţele sunt scoase din ladă la fiecare sărbătoare. Multe femei, din acelea mai in etate, le scot duminică de duminică şi le poartă la biserică. "In fiecare an organizăm festivalul Dor de Bucovina", ne-a spus măndru primarul. "Şi atunci toată lumea se imbracă in straie bucovinene. La fel la intrarea in postul Paştelui, cănd ne intălnim la Balul Gospodarilor. Pănă şi tinerii "italieni" işi pun cămeşele pe ei", incheie el zămbind.
Coşărcuţe de bulci şi oale de găluşte
Intr-o căsuţă mică şi cam crăpată din centrul Botoşanei se află un muzeu care adăposteşte bucăţi rupte din lunga istorie a satului. Cheia o ţine Toderaş Silviu, fost profesor de istorie la şcoala din sat, acum pensionar şi ghid cui binevoieşte să viziteze muzeul. "Tot ce se află aici a fost găsit in satul ăsta. Prima menţionare este de la 5 iulie 1575 intr-un act de vănzare-cumpărare intre doi boieri. Dar s-au găsit urme că s-a trăit pe meleagurile astea incă din neolitic", ne povesteşte el bucuros că a mai putut deschide cuiva uşa prăfuită a muzeului. "Iar prin anii â60, cănd au inceput să sape să construiască CAP-ul, au fost găsite şi vreo cincizeci şi ceva de bordeie dacice." Muzeul mai trece in revistă şi vremurile in care principala ocupaţie era cultivatul şi prelucrarea cănepii, cu meliţe şi raghile şi se opreşte undeva la sfărşitul anilor â70, in panoul cu poze alb-negru "Botoşana azi". Am colindat odăile botoşănene de-altă dată, cu sobe mari, in trepte, cu cuptor şi plită, cu prichici la horn, cu laviţele lungi acoperite cu cergi, cu mesele largi de lemn masiv pe care stau coşărcuţele ce dădeau forma dantelată bulcilor (păiniţe - n.r.), cu oale de lut puse pe sobă. Şi parcă incă se mai simte cum te gădilă pe la nas mirosul plăcut de găluşte (sarmale - n.r.) şi te-mbie la masă. L-am intrebat pe bătrănul dascăl cum percepe trecerea timpului peste sat in această din urmă perioadă care a scăpat muzeului. "Păi s-a modernizat", răspunde el zămbind, "mentalitatea oamenilor s-a mai schimbat, au inceput să caute confort. Şi prima şi cea mai mare transformare a fost că, văzănd că italienii au baia in casă, cănd s-au intors, printre primele modificări la case au fost că şi-au făcut şi ei băi moderne".
Imprăştiaţi
Pe drumul principal, trei femei vopsesc gardul casei. E Creangă Aurora cu o fiică şi cu una dintre nurori. "Am cinci băieţi şi două fete", ne spune bătrăna. "Unul a lucrat in Austria nouă ani. Is veniţi de un an şi lucrează in Gura Humorului. Bani şi-or străns. Au cumpărat două apartamente, nişte pămănt... Al doilea de şapte ani lucrează in Portugalia. Iar nora are şase ani de cănd s-a dus acolo după el. Lucrează ca menajeră." Acum a venit acasă şi s-au apucat de vopsit gardul. "Altul a lucrat nouă ani in Anglia", continuă bătrăna. Dar a venit şi a luat o fată din Braşov, şi-au luat apartament şi s-a mutat acolo. Fata cu ginerele au lucrat şase ani in Portugalia, da-s veniţi acasă şi nu mai pleacă. Şi-au făcut casă, tot ce le trebuie, s-au angajat, cealaltă fată lucrează şi ea de un an..."
