x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Centenarii Romaniei - Sfanta Vineri de la Raul Alb

0
Autor: Ionela Gavriliu 27 Apr 2007 - 00:00
Centenarii Romaniei - Sfanta Vineri de la Raul Alb


Stana Harciu a trăit un secol, dar n-a invăţat carte nici o zi, pentru că părinţii au declarat-o mută. Cobzarul Avrentie şi mahmudelele din aur sunt cele mai frumoase amintiri ale ei.

Stana Harciu n-a invăţat carte, pentru că părinţii au declarat-o mută. La 19 ani a ieşit prima oară din sat şi a purtat pentru prima oară ghete. "Flanareta" după care dansa sarbele, cobzarul Avrentie şi mahmudelele din aur sunt cele mai frumoase amintiri ale ei. La 20 de ani s-a măritat cu un băiat frumos care avea zestre doar "deş'tu'".

Casa Stanei Harciu din Raul Alb, judeţul Damboviţa, e aşezată ca in poveşti. Muntele in spate, o livadă mică in faţă, alte două aşezări omeneştiimprăştiate pe colina dulce. Bătrana de 100 de ani ne intampină gătită ca de sărbătoare, coborand singură cele opt trepte ale casei sale. Ne pofteşte pe băncuţa de lemn din curte. "Parcă vrea Dumnezeu, bunuţul cu mine, să mă incălzească. La vorbă nu dau inapoi, dacă aveţi niţică răbdare vă spun tot ce-am păţit de cand am fost copil mic", ne promite solemn increţind ochii lăcrimoşi.

FĂRĂ CARTE. Născută intr-un cătun de munte, la Brebu, copila Stana nu a invăţat literele pentru că şcoala era prea departe, şi iarna o puteau manca lupii pe drum. In satul unde era şcoala nu avea rude la care să stea, aşa că a rămas acasă, să meargă cu vacile şi să inveţe se ţeasă la război. Ca să scape de amendă pentru că nu şi-au dat fata la şcoală, părinţii i-au zis Stanei să se prefacă in faţa invăţătorului că e mută. "Dacă mămica şi tăticu' nu plăteau amenda, le luau doniţele zălog, că aşa era atuncea. Mămica le-a zis celor de la şcoală că sunt mută. Io mă uitam la invăţător şi mă făceam că nu inţeleg, umflam din umeri. Invăţătorul a insistat să vin totuşi la şcoală, că poate imi revin, dar mama i-a zis: . Şi nu m-am dus deloc".

FĂRĂ APĂRARE. De la "Războiul de doi ani", cum il ţine minte ţaţa Stana, işi aminteşte de nemţii care le-au călcat cătunul. Auzind că vin, mama Stanei şi-a inchis copiii in casă şi a fugit cu alte femei să se ascundă, căci bărbaţii le erau plecaţi la război. "Cand i-am văzut venind, am ieşit afară, că-mi plăcea să-i văz, erau cu mantoane lungi pe ei. Vine unu', se suie pe trepte sus, că văzuse nişte caşcaval in gura podului şi făcea <ă! ă!> şi arăta spre caşcaval. Io repetam că mămica nu-i aicea, a murit. A venit un alt soldat şi l-a tras pe cel de pe scară şi l-a certat. Pesemne că i-o fi zis că suntem orfani şi să ne lase", işi aminteşte bătrana de "vizita" germanilor. Recunoaşte că nemţii nu erau chiar răi dar, dacă apucau să-ţi intre in casă, iţi luau tot, găini, ouă, carne.

ZI-LE, LĂUTARE! Cand s-a făcut codană, Stana nu zicea ba la nici o horă sau şezătoare. "Şi nemancată imi plăcea să mă duc. Cand auzeam cantand, iiiiiiii! nu mai mancam, mă imbrăcam şi, fugi! Aia era!". La 15 ani a fost pentru prima oară la horă şi atunci au vrăjit-o acordurile lui Toma Şerb şi ale cobzarului Avrente. "Hora imi plăcea şi ea, cum să nu-mi placă?", rade cu tot sufletul bătrana. "Era unul Ilie, care mi-a zis să-l aştept pană vine din Armată, că noi şi mă ia de nevastă. Aşa mi-a zis. Dar nu s-a mai intors, săracu', a murit." A mai lăsat fără linişte un flăcău din Runcu, un sat invecinat, dar cand băiatul a cerut-o, l-a trimis de unde a venit. "Tăticu' mi-a zis intr-o zi să mă pregătesc să mergem la un băiat care mă place. , i-am zis. Mă iubea tata ca pe soare şi dacă a văzut că nu vreau, m-a lăsat in pace", oftează ţaţa Stana.

LA MUNCĂ. Prima oară a ieşit din satul natal cand avea vreo 18-19 ani şi a mers la Orlea pentru a munci la incărcat vagoane cu lemne. "Am plecat din sat că mămica mea şi tăticul meu nu puteau să-mi ia mie ceva cum mi-e gustul şi am plecat să fac un ban". Munca era grea, veneau lemnele pe "jilip", un fel de jgheab uns cu vaselină ca să alunece incărcătura. "Aveam braţele vinete de la buştenii pe care-i căram. Mai periculos era cand dădea drumul la lemne de duduia pămantul. Dacă se infunda jilipul strigau ăia de sus să fugim din calea lor. Altfel, te pocneau in cap."

De primii bani işi aduce aminte ca acuma. 40 de lei. "Pană la varsta aia n-am incălţat niciodată ghete, numai opinci de piele de porc şi de vacă, făcute de mine. Şi din banii mei mi-am luat prima pereche de ghete. Tare mandră eram."

RĂZBOI PENTRU MAHMUDELE. Tot singură şi-a implinit un alt vis. Fiind muncitoare şi ambiţioasă, Stana a invăţat să ţeasă şi să aleagă velniţe şi a muncit la o femeie la război. Printre cliente veneau multe femei "avute", impodobite cu "sălbi", "mahmudele" şi "gălbiori" de-ţi luau ochii. "Aoleu, ţaţă Florico, ce mi-ar plăcea şi mie un gălbior din ăla, aş zice că am cine ştie ce", s-a scăpat fata celei la care lucra. Ca in basme, ţaţa Florica ii promite că, dacă mai munceşte la ea, o să facă bani de trei mahmudele. "Cand am auzit de trei mahmudele am zis că a răsărit soarele pe mine! Cand mi le-am cumpărat, le-am băgat pe sub fotă, să nu mi le fure cineva pe drumul spre casă. S-au crucit mămica şi tăticu', niciodată nu mai văzuseră aur in casă", se mandreşte ţaţa Stana. Se intristează imediat cand o intrebăm dacă mai are vreo mahmudea sau vreun bănuţ măcar. Nu mai are, după ce s-a măritat le-a vandut ca să cumpere pămant.

DUPĂ OCHI. Pe Ionică de la Raul Alb nu-l văzuse niciodată in viaţă cand s-a trezit cu două peţitoare la poartă. "Ţi-ar plăcea să vii la noi la Rau, să iei un băiat?", a intrebat-o una dintre ele, cu un copil mic in braţe. "Am vrut să văz dacă imi place şi a rămas ca a doua zi să vină şi el la mine". S-a lăsat aşteptat, a venit mai spre seară. "Eram cu incă două fete, aveam un război in casă cu o velniţă. "Dacă mi-o plăcea il iau", le-a zis Stana fetelor. "Şi l-am luat după ochi, aşa, că mi-a plăcut de el, bată-l stelele!", se luminează la gandul bărbatului chipeş ce i-a luat inima. In trei săptămani au făcut nunta. Intai logodna - adică au scris foile de zestre acasă. "Am avut zestre un pogon jumate de pămant, o vacă, doi manzaţi şi un viţel. Soţul n-avea săracul decat deş'tu'. Avea pămant destul, dar n-avea vite", tranşează scurt ţaţa Stana problema avutului comun. Nunta a fost ca in poveşti, tot satul a venit la ei. "Maaare nuntă am avut. Erau lămpile peste tot, ca să se vază, ba şi prin pruni luminau agăţate."

Marin Raica/JURNALUL NATIONAL
IN BASTON. Desi are 100 de ani, tata Stana reusesete sa urce si sa coboare scarile casei

SUPRAVIEŢUIRE. De uratul celui de-al doilea război mondial a scăpat in mare parte pentru că bărbatul nu i-a fost luat pe front, fiind orfan din primul război. Comuniştii au venit cu foamea lor de pămant, dar iar n-au afectat-o prea tare pe ţaţa Stana, căci aşa cum glumeşte chiar ea: "Mai aveam pămant cat să bag intr-o raniţă, ce să-mi ia, ce să facă cu el?"

De foametea cea mare işi aminteşte. De urzicile cu mălai, de ştirul fiert şi supa de măceşe. Se mai salvau cu laptele vacilor din care femeia făcea caş şi dădea celor cinci copii ai ei. Carne, dacă apucau o dată pe lună era bine. Copiii mai mari rupeau cate o făramiţă din porţia lor ca să aibă mezinul ceva mai mult, să crească. "Cam un an a durat foametea, pană s-a copt porumbul. A venit odată unul dintre copii cu două kile de mălai, ne-au ajuns două luni să punem in urzici. După foamete s-au imbolnăvit mulţi de (pelagră) sau de friguri. Toată lumea era bolnavă din cauza mancării. Eu mă luptam in urzici, aduceam şi din curu' pămantului la copii."

Aşa au ajuns oameni mari cei cinci copii ai ţaţei Stana. Pe toţi i-a dat la şcoală ca să nu cadă in păcatul propriilor părinţi care-au scos-o mută, să o trimită cu vitele. In miezul iernii, ţaţa Stana işi aşteaptă ceas de ceas unul din mulţii nepoţi, strănepoţi sau "strănepoţi peste strănepoţi", cum ii place să zică, să-i facă o vizită in căsuţă de pe coastă. Sau să-i dea măcar un telefon.

CICATRICI ŞI LEAC
Ţaţa Stana soarbe din cana uriaşă de cafea, viciu descoperit la bătraneţe, care te "dezmierdează", şi incepe să povestească cu amărăciune atunci cand vine vorba de greutăţile intampinate intr-un secol de viaţă. Cea mai veche amintire a ei e una dureroasă. Nu avea mai mult de patru ani cand a vărsat pe ea o oala cu apă opărită. "Mama era cu vitele şi a pus la fiert nişte boabe de porumb. Io cu cei doi fraţi mai mici ne piteam prin casă şi cand unu' s-a băgat după sobă să prindă pisica, am vrut toţi să intrăm. Dar am dat peste ceaun şi m-am opărit pe toată burta. M-a vindecat mama cu unt de oaie, de abia se mai vede urma", işi aminteşte bătrana.
Citeşte mai multe despre:   un secol de flamanzi,   razboi,   stana,   ţaţa stana

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de