x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Comuniştii au fost mai răi ca boierii"

0
Autor: Andreea Sminchise 22 Mai 2007 - 00:00
"Comuniştii au fost mai răi ca boierii"


Pe front, sub bombardamentele avioanelor inamice, Ion Dragnea se găndea că nu va mai prinde zorii zilei următoare. Acum, la 100 de ani, spune că şi-a trăit viaţa ca pe un roman, că a trecut prin aventuri de film, dar că uitarea i le-a lăsat doar pe cele care l-au marcat.

Pe front, sub bombardamentele avioanelor inamice, Ion Dragnea se găndea că nu va mai prinde zorii zilei următoare. Acum, la 100 de ani, spune că şi-a trăit viaţa ca pe un roman, că a trecut prin aventuri de film, dar că uitarea i le-a lăsat doar pe cele care l-au marcat.


Ion Dragnea s-a născut in comuna Băiculeşti, judeţul Argeş, la 26 octombrie 1906. "Am trăit vremuri grele... In timpul primului război mondial eu invăţam alfabetul. Tata a fost concentrat şi a murit pe front. Eu şi cei doi fraţi ai mei am rămas orfani de război. Tare greu i-a fost mamei cu noi", işi aminteşte nea Ioniţă, şi lacrimile ii joacă in ochi. "Tot satul ăsta era atunci pe moşia unui boier. Il chema Jenică Urdea. Nu dădea o ţigară la un muncitor boierul ăsta... Atăt era de zgărcit." I-ar fi plăcut să meargă la liceu, dar "atunci nu puteai să visezi la şcoli... Pănă la vărsta adolescenţei am muncit pămăntul boierilor. La sapă. Cănd venea vremea recoltei, intăi duceai partea boierului acasă şi abia dup-aia o luai pe a ta. Moşia pe care lucram eu nu era cea de aici, era tocmai lăngă Curtea de Argeş. Plecam de acasă pe jos, la ora 4 dimineaţa, şi ajungeam acolo unde aveam de lucru la 6. Cănd nu era muncă la cămp, mergeam cu vitele boierilor la islaz... Am dus-o greu...". Iarna, pentru că nu aveau cu ce să hrănească porcii, mama ii trimitea cu ei in pădure. "Codrul era la vreo 5 kilometri de casă. Acolo, porcii găseau jir şi ghindă. Iar noi ingheţam de frig...", povesteşte centenarul, frămăntănd in măinile lui mari şi muncite un colţ al ziarului care acoperea masa.


O FAMILIE. Nea Ioniţă spune că şi-a dorit mereu o familie - un suflet care să-i fie alături şi mulţi copii. Pe soţia sa a cunoscut-o la horă, in sat. "Pe vremea aia, singura distracţie pentru tineri era hora din sat. Acolo se legau prietenii şi tot acolo am intălnit-o pe ea, femeia căreia i-am cerut să fie mama copiilor mei. A acceptat şi ne-am căsătorit. Nici unul dintre noi nu avea nimic. Cănd am venit in Aluniş, aici unde acum e casa era cămp. Am muncit impreună şi ne-am făcut o gospodărie. Apoi au venit copiii - patru băieţi. Mi-am iubit soţia şi ne-am inţeles tare bine, am făcut totul impreună", spune Ion Dragnea. De data asta, o lacrimă caldă i se prelinge la colţul ochiului, iar bătrănul o lasă să cadă, in amintirea celei care i-a fost alături pănă acum 4 ani. "Ne-om intălni din nou in cer, cănd o vrea Dumnezeu", revine el cu speranţă in glas.


Cel de-al doilea război mondial l-a despărţit de familie. A fost pe front şi in Rusia, şi in Ungaria, şi in Romănia. Era in regiunea Ploieşti cănd a văzut primele avioane americane. "Acolo era antiaeriana noastră. Cănd era căte o zi senină, ca asta, ştiai incă de dimineaţă că va veni bombardamentul. Şi veneau. Căte trei-patru sute de avioane americane ne bombardau. Ce să faci cu antiaeriana noastră? Că ăia ştiau la căt bate şi zburau mai sus. Trebuia să ne ascundem prin muşuroaie..."


FAPTE BUNE. Pe nea Ioniţă nu l-a lăsat sufletul să nu-i ajute pe cei mai năpăstuiţi, ca el, deşi era vreme de război. "Oamenii sunt oameni, şi Dumnezeu ne vede", ne-a spus, ridicănd ochii spre cer. In 1944 a fost demobilizat. A primit ordinul in timp ce se afla in Ungaria, in corpul aerian. "Eram cinci inşi care trebuia să ajungem in Bucureşti. Au trimis un ofiţer cu noi, să ne ducă pănă la Arad. Acolo, ne-a zis - vă duceţi fiecare acasă. Şi ne-a lăsat. Noaptea, pe la ora unu, am ajuns la Sibiu. Apoi, la Braşov. Ne-au găsit acolo nişte ofiţeri ruşi care ne-au luat şi ne-au dat să măncăm. Am auzit de la ei că din Braşov pleacă un tren sanitar spre Bucureşti. Am vrut să-l luăm, dar nu ne-au dat voie să ne urcăm in vagoane. Ne-au pus să stăm in locomotivă, lăngă cărbuni. Ne-au lăsat pe la Cămpina. Acolo ne-au dat pe linie moartă. Alături era un tren plin de prizonieri romăni luaţi de ruşi. Oamenii strigau că le e foame. Am scos o bucată de păine şi i-am dat-o unuia pe geam. Rusul, de jos, care ii păzea, a dat să mă impuşte, că de ce i-am dat?"


A ajuns in cele din urmă acasă, la soţie şi la copii. S-au bucurat tare cănd l-au văzut teafăr şi nevătămat. Tihna nu le-a durat insă mult. "La scurt timp, ne-au mobilizat din nou, să facem transporturi de materiale de construcţii. Noi, cei de aici, din sat, mergeam cu căruţele la pădure şi aduceam lemne. Iarna treceam cu săniile trase de cai prin apă sau pe poduri de gheaţă", işi aminteşte nea Ioniţă şi se scutură ca de un frison.


ATENTAT LA DEMNITATE. Comuniştii i-au luat toată bruma de avere. Şi pămăntul, şi vitele. A rămas doar cu casa. Era om cu iniţiativă, ambiţios şi muncitor. Au vrut să-l inscrie in partid, dar bătrănul a simţit că, dacă semna inscrierea, ar fi fost ca şi cum şi-ar fi văndut sufletul. A refuzat cu incăpăţănare, dar asta nu l-a impiedicat să se zbată pentru a face traiul mai uşor in sătucul de pe deal. "Am luptat pentru oamenii din sat. Am făcut 15 drumuri la Piteşti, ca să putem avea şi noi, in Aluniş, lumină. M-am luptat şi pentru biserică, atăt căt am putut..." Ca să-l oblige să intre in răndurile lor, l-au inchis şi l-au bătut de nenumărate ori. "Cănd n-au mai avut ce să-mi ia, m-au scos că am puşcă. M-au reclamat unii care se ocupau de vănătoare. I-am văzut de căteva ori in pădure şi, ştiind că nu eram de-al lor, au crezut că o să ii reclam eu pe ei. Au zis la Miliţie că am puşcă. Au venit ăia de la Miliţie şi m-au bătut şi cu patul puştii. Era un sublocotenent din Teleorman, a venit, mi-a cerut băutură, a băut şi apoi m-a suit intr-o maşină cu buşteni. M-a dus la primărie. Am stat acolo sub paza unui pădurar. Mă păzea cu arma noaptea, să nu fug. Mă bătea, ca să dau declaraţie că de ce şi de unde am puşcă. Apoi, tărziu, s-a dovedit că n-am fost nici măcar cu băţul la vănătoare, in pădure. Dar ce folos? Că pănă atunci mă chemau la căteva zile la post şi mă băteau pănă leşinam. Cu pumnul in găt, cu patul puştii in spate..."


Comparaţii intre ieri şi azi


Dacă il intrebi pe Ion Dragnea, boierii erau mici copii pe lăngă comunişti. Asuprirea şi umilinţele aduse de colectivizare, miliţieni şi turnători i-au secat sufletul. Totuşi, contrar zicalei "peştele de la cap se-mpute", nea Ioniţă e convins că Dej şi Ceauşescu sunt cel mai puţin vinovaţi de abuzurile comunismului. "Pe vremea comuniştilor la primărie puneau doar oameni de nimic. Adică ăia care se duceau la centru şi spuneau tot despre toţi din sat. Răi şi răzbunători. Veneau la mine să contractez porc, vacă,la CAP. Cică să-l duci de 400 de kile la un an. Cănd il duceai, il tăiau la abator, ce era bun luau ei şi dup-aia iţi puneau la căntar ce mai rămănea. Dar Ceauşescu n-a fost rău. Răi au fost oamenii lui. Ce, ştia el ce fac ăia la primărie aici, in sat? Venea, ţinea şedinţă că să dai cotă de lapte, să dai păsări, porc... Dar ei nu dădeau nimic. Tot pe cei săraci ii asupreau", zice cu năduf nea Ioniţă. "Ctitoriile" epocii de aur căntăresc mult in ochii centenarului. Nu contrabalansează nedreptăţile, dar nici nu pălesc in umbra lor. Şi sunt adevărate puncte de referinţă in comparaţiile pe care le face intre ieri şi azi. "Păi aveam noi şosele noi dacă nu era Ceauşescu? Sau magistrale, sau ceva? Mai făceau copiii facultate gratis? Acum, fără bani nu mai faci facultate... Pe vremea aia indrăznea vreun doctor să-ţi ceară bani pentru operaţie? Acum, fără 20 de milioane nici nu se uită la tine. Am fost internat inainte de revoluţie la Piteşti, să mă operez de sinuzită. In 14 zile, căt am stat in spital, n-am putut să-i dau doctorului care m-a operat decăt o găină. Şi aia că am insistat eu. Aşa le era de frică. Acum, dacă ii dai milioanele te bagă in seamă, dacă nu, nu.
Da’ cine are douăj’ de milioane? Tot boierii..."

Citeşte mai multe despre:   un secol de flamanzi,   cănd,   ne-au

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de