Muşcat de "Sinistru"

Războaiele i-au lăsat răni adănci pe trup şi in inimă.In cel de-al doilea război mondial a stat departe de familie aproape şapte ani. Doi ani şi patru luni a fost prizonier in nesfărşita Rusie. "Dar nici foamea şi nici greul din lagăr n-au fost mai rele ca nenorocirea comunistă ce a urmat", crede Miron Verdiş.

Războaiele i-au lăsat răni adănci pe trup şi in inimă.In cel de-al doilea război mondial a stat departe de familie aproape şapte ani. Doi ani şi patru luni a fost prizonier in nesfărşita Rusie. "Dar nici foamea şi nici greul din lagăr n-au fost mai rele ca nenorocirea comunistă ce a urmat", crede Miron Verdiş.

Profesorul Miron Verdiş vorbeşte aşezat. Ochii i se luminează cănd işi incepe povestirea cu amintirea copilăriei frumoase din satul de munte Răşca, judeţul Suceava. "Am fost 11 fraţi la părinţi. Ne-am descurcat greu, dar ne-am descurcat. La recomandarea invăţătorului, părinţii m-au dat la şcoală mai departe şi aşa am fost prima generaţie de intelectuali", spune măndru profesorul de istorie, enumerănd meseriile pe care le-au ales mai apoi copiii săi, a doua generaţie de oameni cu carte: o arhitectă, o ziaristă, un inginer, o medicinistă. Soţia sa este tot din Răşca. Au impreună 73 de ani de căsătorie şi patru copii de care sunt măndri.

UMBRELE MEMORIEI. Cele mai pregnante amintiri din copilărie sunt legate de frămăntările istoriei. "Deşi pe noi nu ne-a afectat direct răscoala din 1907, imi amintesc că se vorbea de ţăranii de la Flămănzi. Cică autorităţile de atunci au cerut ajutor Austro-Ungariei ca să-i pedepsească pe răsculaţi", incheagă căteva frănturi de amintire bătrănul profesor de istorie. Mai multe despre răscoală a aflat mai tărziu, cănd era deja la şcoală.

După ce a invăţat in satul natal, a mers la Fălticeni la Şcoala Normală intre 1918-1925. Bătrănul Verdiş işi imparte viaţa şi amintirile intre cele două mari războaie. In timpul primului război mondial zvonurile unui refugiu iminent se inteţiseră şi in satul lui. A vrut Domnul să nu plece in pribegie atunci. Dar familia puştiului de 10 ani la acea vreme şi-a plătit tributul de război. "Tata şi doi fraţi mai mari au fost pe front. Unul dintre fraţi a fost chiar rănit", rememorează intristat.

Al doilea război mondial il prinde pe tănărul profesor de istorie Miron Verdiş in Cosmeni, Cernăuţi. Soţia lucra şi ea in invăţămănt, ca educatoare. "Aveam bonificaţie la salariu de 30% pentru că veneam din Regat", işi aminteşte acesta.

PRIZONIER. Timpul s-a dilatat imens pe parcursul cumplitului război inceput in 1939. Şi pentru el, şi pentru cei dragi. "Am luptat pe Frontul de Est, unde am stat aproape şapte ani departe de familie, cu o pauză in care, rănit fiind, m-au trimis acasă". Rana căpătată pe "Sinistru" era o gaură in coapsă in care puteau fi indesaţi peste 10 metri de tifon. După ce s-a intremat, a ajuns iar pe front. "In 1944, la 20 august, a fost un bombardament puternic. Parcă se frămănta pămăntul. Eu luptam la infanterie, la branduri: nişte dispozitive care aruncă proiectile. Am ţinut ce-am ţinut piept duşmanului, apoi ne-am retras. Şi, dănd inapoi, am dat tot de ruşi: ne incercuiseră. In acea zi m-au luat prizonier". Au fost duşi la Odessa o lună, apoi au ajuns la Oranki-Mănăstărca, in lagăr. "Nu se purtau rău ruşii. La inceput am slăbit de mai rămăseseră doar oasele şi stomacul din mine. Apoi am inceput să muncesc: să tai lemne, să spăl rufe. Erau mesteceni in zona aia şi-mi amintesc că se tăiau aşa de bine…", lăcrimează bătrănul.

SMĂNTĂNICĂ. Cei care munceau cu răvnă erau răsplătiţi cu o felie mai mare de păine. "Imi aduc aminte de un camarad: Smăntănică ii zicea. Fuma omul ăla de toate. Şi ruşii ne dădeau mahorcă cu porţia. Iar Smăntănică zicea că-mi dă porţia lui de păine, numai să-i dau tutunul ăla prost, că eu nici nu fumam. I-l dădeam fără să-i iau bucata de păine", zămbeşte la amintirea colegului de suferinţă.

Lagărul de la Mănăstărca era construit astfel: o groapă imensă, săpată la un metru jumătate-doi in pămănt peste care s-au pus lemne. De jur imprejur sărmă ghimpată. Prizonierii dormeau in paturi supraetajate şi la sfărşitul fiecărei zile se făcea "prezenţa". Doi unguri şi un romăn au incercat o dată să evadeze, dar au fost prinşi, pănă seara şi băgaţi la carceră. "Işi adunaseră, săracii, «suhareţi», adică pesmeţi, ca să aibă provizii de drum", işi aminteşte inghiţindu-şi lacrimile.

ELIBERAŢI PENTRU UN ALTFEL DE LAGĂR. In timpul acesta, după un an şi jumătate de tăcere din partea celui plecat pe front, familia l-a dat dispărut pe profesorul Verdiş. O scrisoare de la Crucea Roşie i-a adus soţiei vestea, de care nu ştia dacă să se bucure sau să plăngă, că soţul ei este prizonier in Rusia. Tot prin Crucea Roşie femeia a putut să-i trimită căteva scrisori soţului ei. Una singură a ajuns la destinaţie.

Datele sunt aşezate cu precizie in mintea incercatului bătrăn. "La 11 noiembrie 1946 ne-am intors in ţară. Am auzit că mulţi dintre prizonieri au ales să rămănă in Rusia, că-şi făcuseră un rost acolo", rememorează cu emoţie. Cei din lagăr n-au avut nici o bănuială că vor fi aduşi acasă.

"Ne-au zis să ne imbrăcăm şi ne-au urcat intr-un tren. Am mers cu trenul ăla vreo 2-3 zile, dacă nu şi mai bine, că mare mai e Rusia, Doamne", revede cu ochii minţii intinderea nesfărşită pe care a străbătut-o. După ce au ajuns in ţară, au auzit zvonuri cum că acest schimb de prizonieri s-a făcut cu ocazia alegerilor care se apropiau.

Trenul cu oamenii care nu-şi mai văzuseră familiile de ani buni s-a oprit la Focşani. Printr-o fericită coincidenţă, aici se afla intreaga familie Verdiş. "Mi-a zis cineva că mi-a văzut soţul in al doilea lot de prizonieri aduşi, «Horea, Cloşca şi Crişan» se chema lotul", completează inlăcrimată soţia. "Noi aveam nişte pantaloni nemţeşti pe noi, ferfeniţă. Ne era şi ruşine", i-a rămas intipărit bărbatului in minte.

Apoi viaţa a devenit grea. Şi mai grea. "Mai greu decăt in lagăr a fost comunismul", spune cu convingere fostul ţărănist. Se trezea adesea la două noaptea ca să stea la rănd pentru lapte, păine sau un pacheţel de unt ca să se lupte cu foamea copiilor. Acestea au fost cele mai urăte momente din viaţa lui. "Iar cele mai frumoase clipe erau cănd copiii mei terminau facultatea, cu toate că aveam mijloace modeste".

Marea răscoală

"Deşi pe noi nu ne-a afectat direct răscoala din 1907, imi amintesc că se vorbea de ţăraniide la Flămănzi. Cică autorităţile de atunci au cerut ajutor Austro-Ungariei ca să-I pedepsească pe răsculaţi"

Incercuiţi

"In 1944, la 20 august,a fost un bombardament puternic. Parcă se frămănta pămăntul. Eu luptam la infanterie, la branduri:nişte dispozitive care aruncă proiectile.Am ţinut ce-am ţinut piept duşmanului, apoi ne-am retras. Şi, dănd inapoi,am dat tot de ruşi: ne incercuiseră. In acea zi m-au luat prizonier"

Amintiri din lagăr

"Nu se purtau rău ruşii.La inceput am slăbit de mai rămăseseră doar oasele şi stomacul din mine. Apoi am inceput să muncesc: să tai lemne,să spăl rufe. Erau mesteceni in zona aia şi-mi amintesc că se tăiau aşa de bine…"

Drumul spre casă

"La 11 noiembrie 1946 ne-am intors in ţară.Am auzit că mulţi dintre prizonieri au ales să rămănă in Rusia, că-şi făcuseră un rost acolo. Ne-au zis să ne imbrăcăm şi ne-au urcat intr-un tren. Am mers cu trenul ăla vreo 2-3 zile,dacă nu şi mai bine,că mare mai e Rusia, Doamne"

Miron Verdiş,centenar