x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Aici mi-am gasit rostul!"

0
Autor: Carmen Preotesoiu 17 Iun 2005 - 00:00
"Aici mi-am gasit rostul!"


De mic isi decupa de prin carti pagini intregi de istorie. De mic i s-a spus ca trebuie sa invete. Credea ca asta e secretul reusitei. A aflat mai tarziu ce inseamna munca pe santier, arestarea tatalui, demolarea casei din care au ramas doar amintiri, emigrarea intr-o tara in care, desi esti cu familia, te simti singur. Este istoricul Dinu Giurescu. Dupa atatea pelegrinari, si-a gasit echilibrul in Romania, la varsta la care multi renunta… 78 de ani.

"Intr-o zi, tata m-a luat de mana si m-a dus la poarta. Nu cred ca implinisem nici 10 ani. Niste pavoatori tocmai luasera pauza de masa. In genunchi, pe o bucata de lemn, isi pusesera o farama de branza si una de salam. Muscau din paine de parca ar fi fost o delicatesa. Tata mi-a zis: «Uita-te bine. Ei sunt oameni nevoiasi, care muncesc din greu sa aiba bucata aia de salam. Tu ai mancare aleasa. Singura ta meserie este sa inveti! Viata nu te iarta, iti da suturi cand nici nu te astepti!»" Sunt vorbele pe care profesorul Giurescu, ajuns la varsta de 78 de ani, si le aminteste ca pe un crez. Atunci, in ziua aceea, a deschis ochii mari si a inteles. S-a inconjurat de carti, a inceput sa citeasca, sa scrie, sa "devina om". Asa a incercat sa le creasca si pe cele doua fiice ale sale, Marina si Ena. Acum, fetele sunt departe de el, tocmai in SUA. Cea mare are 43 de ani. A fugit din tara cand avea 22 de ani. A muncit ca secretara, a facut credit la banca pentru a-si plati studiile si mai bine de 10 ani a invatat pentru a deveni medic. A reusit. La fel si fiica lui cea mica. La 41 de ani, Ena este directoarea unei galerii de arte din New York.

PETITIE PENTRU ROMANIA. De-abia implinise 60 de ani, cand s-a hotarat sa plece din tara. Vazuse cum cladiri, biserici, toate se daramau fara ca sa aiba cineva curajul sa se impotriveasca. Romania era ingropata in praf de ciment. "Fuseseram convocati la Comitetul Central. Eram un simplu membru. Cu totul neasteptat, mi s-a dat cuvantul. Primul punct pe care l-am ridicat a fost sa nu se mai darame orasele tarii. Am vorbit vreo sapte minute. Degeaba. Demolarile au continuat in acelasi ritm. Totul a fost ras, nivelat. Mii de oameni au fost obligati sa locuiasca in colhozul urban." Profesorul Giurescu nu s-a lasat. A inceput sa faca petitii. Patru, impreuna doar cu cativa colegi, ceilalti refuzand sa semneze, iar alte sapte, singur. "Europa Libera a difuzat continutul memoriului. Dezastrul era insa din ce in ce mai mare. Ultima faza, cand am si spus, gata, plecam, a fost daramarea casei parintesti", povesteste profesorul.

AMINTIRILE INGROPATE. In septembrie 1986 a fost instiintat de o fosta eleva ca zona in care locuia se prabuseste. Profesorul Giurescu isi aminteste de dimineata in care, prin geamul semiopac, a zarit siluetele a catorva oameni care bateau cu putere in usa. "Aici locuiesc familia Giurescu si familia Mehedinti?, au intrebat ei. Noi locuiam si cu bunicii din partea mamei. Nu apuc bine sa raspund ca imi si intind o foita de cativa cm latime pe care era scris, fara semnatura, fara nimic, ca trebuie sa ne mutam in Strada A. Moruzzi. Ne-am speriat rau. In trei ore trebuia sa evacuam casa." "Doar o saltea si efectele personale, atat trebuie sa va luati", rememoreaza profesorul vorbele tipate ale unui militian. Isi framanta mainile, iar ochii sai albastri par sa tremure in lacrimi: "Mamei i-a luat cerceii din urechi, mie, ceasul de aur dat de tata". La 12:00 dimineata, dupa sase ore s-au trezit in doua camere, una cu pamant pe jos, cealalta, cu podea de lemn, cu un bec atarnat de tavan si cu WC in curte. Fara baie, fara bucatarie. In casa parinteasca n-a mai ramas nimic. Totul a disparut sub coltii de otel ai buldozerului. Cine stie ce s-o fi intamplat cu tablourile Grigorescu, Tonitza, cu argintaria, covoarele tesute cu fir de lana sau mobila de cires a parintilor profesorului, comandata special pentru nunta acestora? "Au ramas acolo mii de volume, manuscrise, fotografii, documente in original", povesteste cu amaraciune profesorul. A incercat sa le mai caute la Muzeul de Arta, unde a si lucrat opt ani. Nici urma de vreun tablou sau alt obiect.

"ACOLO NU TE ASTEAPTA NIMENI!" Revine la plecarea in strainatate. E fara tagada ca pentru profesor a fost un moment crucial. Cand s-a vazut in avionul ce ducea spre New York, si-a dat seama ca a facut un pas urias. Avea 61 de ani. Dupa un an si o luna de incercari, obtinuse de la ambasada americana statutul de refugiat politic. "Ma intrebam acum: tu ce faci? Printr-un noroc, desi aveam bilete la clasa economic, ne-am trezit la clasa I. Cand m-am vazut in scaunele alea mari, nu indrazneam sa comand nimic. Ma gandeam ca e foarte scump. Tarziu mi-am dat seama ca orice voiai era gratis. Ceilalti s-au bucurat, insa eu nu puteam." Tace o vreme. Si ofteaza. Apoi, spune cu voce ferma: "Dumnezeu m-a ajutat. Aceasta sedere in SUA a fost ca si cand cineva mi-a pus mana pe umar si mi-a deschis calea. Cartea aceea pe care am scris-o a fost o initiativa venita din SUA. A avut un succes mare". Acolo, profesorul a primit o bursa de sase luni la o revista, cat sa-si poata plati chiria. Iar in toamna lui ’88 a fost acceptat ca profesor vizitator la una dintre cele mai mari facultati din Texas. Si-a dat seama insa ca locul sau este tot in Romania. "Acolo nu te asteapta nimeni. Esti singur. Ti se spune: sa fii multumit ca ai fost primit legal, ai drept de munca, descurca-te! Trebuie sa abandonezi toate visele si sa faci ce poti!"

DE LA CAPAT. A locuit in America doi ani si jumatate. Venind in tara, cu o delegatie americana, in martie ’90, Zoe Petre, decanul Facultatii de Istorie, il intreaba: "Dinule, nu vii sa predai aici?". Atat i-a trebuit, ca a si facut cererea de angajare, fara ca macar sa-si consulte familia. Pentru ca, marturiseste profesorul, de cand avea 21, 22 de ani, isi dorea sa predea la facultatea pe care o absolvise de mai bine de 40 de ani. "Daca nu ma intorceam, acum eram un om frustrat, bolnav de nervi sau chiar mort. Mi-a fost greu. O parte din ani stateam in SUA, restul in Romania. Aici nu aveam unde sta, insa niste prieteni m-au gazduit doi ani", spune istoricul. Continua: "O parte din intelectualitate m-a privit cu suspiciune. Asta e membru de partid, a fost plecat, s-a intors, de ce? Nu s-a realizat acolo? Pe urma s-au convins ca sunt un om care isi vede de meserie". "Si familia?", dau eu sa intreb. Ma priveste. Imi observa nedumerirea si imi spune: "Nimeni nu are viata de imprumut! Sa tii minte! Eu nu pot sa ma sacrific, si nici ei pentru mine. Fiecare are viata lui. Trebuie sa o traim asa cum credem ca e mai bine! Au trecut 15 ani de cand m-am intors! Aici mi-am gasit rostul, echilibrul!", spune profesorul. Si zambeste.

REVERSUL MONEDEI. La parinti au fost doi baieti si o fata. Profesorul Giurescu isi aminteste de chipul mamei, bland, dar ferm, de diminetile in care ea se trezea la 3:00 dimineata ca sa aiba grija de via de la Odobesti, de unde si obtineau venitul care sa le asigure traiul.

"Noi am fost oameni instariti, nu bogati. Mama a capatat o zestre de 150 ha de pamant, l-a vandut bucata cu bucata si ne-am luat casa in Predeal. O parte din venituri, spre disperarea mamei, o cheltuia insa tata cu politica", povesteste istoricul. "Cu toate astea, am mancat si eu salam cu soia, m-am chinuit si eu in tara. Nu de asta am plecat. Am muncit si pe santier." Se gandeste la vremea in care tatal sau fusese arestat, pentru ca facuse parte din regimul Carol II si Ferdinand: "I-a umflat Securitatea si i-a dus in inchisoarea de la Sighet. A stat din mai ’50 pana in iulie ’55. Cand s-a eliberat, a scris cartea «Cinci ani si jumatate in penitenciarul din Sighet»". A inceput greul. Pe atunci, Dinu Giurescu avea 20 si ceva de ani. De-abia terminase facultatea. A incercat sa intre in invatamant, dar nu s-a putut. Usile i se inchideau in fata, una dupa alta. "Vazand ca trec lunile, m-am inscris la un curs de normatori in constructii de drumuri." Se intampla in 1950. Cinci ani a umblat din comuna in comuna, de pe un santier pe altul, de la Alexeni la Zarnesti, de la Bacau la Gaiesti. A fost chiar si la Canal. Pana cand s-a imbolnavit de plamani si a fost mutat la Bucuresti.

GANDURI… A inceput sa lucreze iar cu paginile cartilor. Aproape ca uitase tot ce invatase. Treptat-treptat s-a impus in lumea istoricilor, a cercetatorilor, a publicat carti, a capatat titluri, printre care si cel de academician. Ce poate sa-si mai doreasca, il intreb. Se codeste. In minte ii rasare o amintire: "L-a intrebat pe tata cineva ce-si mai doreste. Sanatate, a zis el. Si timp. A mai trecut un an insa si a murit". Imi spune apoi cu sfiala: "Sa mai apuc 80 de ani. Am chef de scris si de viata". Zambeste, incercand sa alunge gandul rau.

PARINTE

"Daca am facut un lucru bun in viata este ca am deschis acestor doua fete ale mele posibilitatea de a trai undeva unde vor ele, de a munci, de a trai decent. Meritul reusitei este insa al lor"

CHEMARE

"Daca nu ma intorceam, acum eram un om frustrat, bolnav de nervi sau chiar mort. Mi-a fost greu. Mergeam in State iarna vreo trei saptamani si vara doua, trei luni. Aici nu aveam unde sta, dar am simtit sa ma intorc" - Dinu Giurescu, istoric

ISTORIC
La fel ca si bunicul sau, Dinu Giurescu a vrut sa devina medic. S-a razgandit. A dat la Facultatea de Istorie si la Drept, in speranta ca va deveni diplomat. Dupa doi ani a renuntat la cea din urma, pentru ca, spune profesorul, "nu-mi place sa dau rasol". Bunicul a fost primul din generatia sa care si-a dat fiii la scoala. Iar Constantin C. Giurescu, in afara de faptul ca i-a fost parinte, i-a fost si mentor. "Am avut mai tarziu sentimentul ucenicului care trage cu ochiul la mester, care ciupeste si el din meserie, pe de o parte, m-am uitat cum isi pregateste cursurile, cum a scris «Istoria romanilor». Pe de alta parte, mi-a fost profesor." Dupa ce s-a intors de pe santier, Dinu Giurescu a lucrat la Muzeul de Arta. Acum este profesor la Facultatea de Istorie.

DIVINITATE
De cel mai mare succes s-a bucurat lucrarea "Distrugerea trecutului Romaniei". "O forta divina m-a ajutat. Cum de am nimerit tocmai in ’88, cand interesul opiniei publice internationale era centrat pe demolarea oraselor din Romania, ma intreb si eu. Si ce e extraordinar e ca eu am avut material si chiar poze cu care sa realizez cartea asta. Intr-o duminica, cand inca eram in tara, imbracat ponosit, mi-am luat aparatul foto, faceam o poza si repede il varam intr-o sacosa ca sa nu ma vada cineva. Am fotografiat biserici, case daramate. Ce trist", spune profesorul. Privirea ii pica pe biroul plin de carti si de fotografii. Toate greutatile l-au marcat. O spun mersul ticait, spatele care s-a inconvoiat sub povara vremurilor. O spun si ochii sai albastri. Isi sprijina fruntea in palma si tace.
Citeşte mai multe despre:   profesorul,   viata mea e un roman,   giurescu,   dinu giurescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de