x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Artistul devenit portar

0
26 Oct 2004 - 00:00

A cantat pe marile scene ale tarii, alaturi de mari si indragiti cantareti de muzica populara. A fost atat de prins cu cantecul ca nici n-a observat cand a trecut timpul. Dar a venit o zi in care cariera lui de interpret a intrat pe o linie moarta. N-au mai fost spectacole, n-au mai fost turnee... S-a angajat la o societate comerciala din Ploiesti. Portar, caci, la 49 de ani, nimic altceva nu era vacant sau nu i se potrivea.

NINA MARCU

AMINTIRE. Victor Vranceanu, in vremea cand scena era locul lui de munca
La intervale regulate de timp, il vedeam acolo, in biroul de la poarta. Uneori ma oprea sa-mi vorbeasca de unele cazuri disperate, care cautau ajutor, care veneau cu speranta la redactia ziarului. Intotdeauna sustinea cauza acelora, ca si cum ar fi fost a lui, personala. Si punea suflet si-n glas, si-n argumente.

Intr-o zi, cineva mi-a spus ca Victor Vranceanu, omul de la poarta, canta frumos, ba, mai mult, ani in sir, pe cartea lui de munca a scris interpret de muzica populara. Ca a cantat pe o gramada de scene, a participat la o multime de concursuri si a luat tot pe atatea premii. L-am intrebat si, cu destula modestie, mi-a confirmat acest lucru. Apoi mi-a povestit: "Nu am vrut sa fac fala cu asta. Nu am vrut sa creada cineva ca ma laud. Dar, da, e adevarat. Am cantat mult si peste tot. Am inregistrari la radio, am fost si sunt, uneori, difuzat. Am scos de curand si un album cu cele mai frumoase melodii pe care le cant. Nu mi-a placut niciodata sa ies in fata. Am urat asta. Daca ceilalti m-au apreciat si m-au chemat la spectacole, m-am dus, dar n-am tras niciodata sfori ca sa fiu scos in evidenta. Nu stiu daca e neaparat modestie. Asa sunt facut. Desi sunt nascut in judetul Ialomita, la Slobozia Noua, am cantat doar melodii din Prahova. Judetele sunt vecine si-ai zice ca nu se diferentiaza in privinta melosului. Dar muzica din cele doua zone e total diferita. Iar cea din Prahova mi-a fost mai apropiata, poate si pentru ca m-am stabilit in Ploiesti de multi ani. Am cules multe cantece de pe Valea Teleajenului si Valea Prahovei. Si am multumirea ca, desi poate nu sunt atat de cunoscut, ca altii, nu am stricat niciodata ceea ce am cantat. Toate melodiile mele sunt autentice, cantate asa cum le-am cules. E drept ca le-am trecut prin prisma sufletului meu, dar am pastrat stropul acela de autentic, de original. Nu pot sa ma laud ca sunt compozitor si textier si apreciez cand colegi de-ai mei aleg sa cante folclor autentic. De altfel, inclinarea unora catre folclorul contrafacut, catre manele, catre muzica asa-zisa comerciala m-a deceptionat teribil si m-a facut sa inteleg, o data in plus, ca eu nu pot, nu sunt facut sa inclin spre asta. Ascult orice fel de muzica buna, nu numai folclor. Ariile de opera si opereta, dar si cantecele din muzica usoara a anilor ’70-’80 sunt preferatele mele. De fapt, la inceputurile mele, imediat dupa armata, am si facut studii de canto cu profesorul Georgeta Dobrinescu. Imi placea. Am si cantat in cateva opere, dar, probabil, sufletul meu se simtea mai bine invaluit de muzica melodioasa si dulce a folclorului. Caci am ales drumul greu si anevoios al muzicii populare".

PE SCENA. Un devotat si fidel cantului, cum se caracterizeaza Victor Vranceanu, artistul nu mai este astazi acompaniat de orchestre, dar le pastreaza cele mai calde amintiri
CARIERA. Artistul ialomitean a cutreierat cu cantul scene din intreaga tara, de la Portile de Fier, de exemplu... si pana la Focsani

BOGAT IN PRIETENI. "Destula vreme a fost frumos. Dureros de dulce, as zice si eu, ca poetul. Apoi, intr-o zi, mi-am dat seama ca nu mai merge. Aparusera multe alte genuri de muzica, si lumea se indrepta catre ele. Mi-am zis ca nu e de mine sa ma complac in astfel de compromisuri. Si am ajuns aici. Nu-mi pare rau. Nu simt ca am decazut ajungand sa lucrez la poarta unei institutii. De fapt, in cladire sunt mai multe societati comerciale. Oamenii ma trateaza firesc, cu respect, fara fite sau fara sa-si dea coate ca ma aflu aici. Multi stiu ca am cantat, ca mai cant inca. Eu consider ca niciodata nu e o rusine sa muncesti, indiferent cum si unde muncesti. M-as fi simtit mult mai prost daca as fi cazut in patima banilor si as fi cantat oricum, numai de dragul castigului. Asa ma simt impacat cu mine insumi si, daca as da timpul inapoi, nu as schimba nimic".

MARI ARTISTI. "Am fost un devotat si fidel al cantului. Poate si pentru ca am pus mult suflet, am ramas singur, nu m-am casatorit si nu am copii. Mi-am iubit mult parintii si fratii, ei au fost cea mai mare comoara a vietii mele. Din pacate, pentru ca asa e viata, multi dintre cei dragi au disparut. Mi-au ramas, in schimb, multi prieteni. Ma pot lauda cu o armata de prieteni! E drept ca, de-a lungul vietii, au fost si unii care m-au deceptionat. Este, poate, o lege nescrisa si nu pot sa fac o drama din asta. Dar au compensat cei care au fost alaturi de mine si m-au ajutat o viata: Domnica Sorescu, Ofelia Harangus, Florica Jinga, Maria Tanase Marin, Maria Vaduva, Maria Craciun, Floarea Calota, Jenica Bercea Anton, Emilia Bubulac, Geta Postolache, Nicolae Vicol, Iosif Puschisa, Nicolae Chelcan, Ionus Vadan si, mai ales, Leonida Brezeanu, compozitor si dirijor si un om de mare factura sufleteasca. Vedeti ca sunt bogat? Ne intalnim, ne sunam, suntem alaturi unul de celalalt, la bucurie si la necaz. Intre noi nu exista invidie. De-ar fi asa, nu ne-ar mai lega nimic. Poate ca altii au astfel de sentimente reprobabile... Stiu ca dimensiunea invidiei celorlalti este pe masura valorii tale. Unii invidiaza din vocatie, pur si simplu, nu ca ar ravni, neaparat, la ce-a facut sau a realizat celalalt..."

FOAIE VERDE SPIC DE PAINE

"Imi plac, cum altfel, toate melodiile pe care le cant. Dar parca «Foaie verde spic de paine» imi este cea mai draga. Din ea razbate neputinta omului, care ar dori sa nu i se rupa firul vietii niciodata. Nici macar o casa din piatra, de sus pana jos, nu poate opri ciclul vietii si al mortii. Cu totii suntem neputinciosi..."

POVESTI

"Aici, la poarta, cunosc tot felul de oameni. Caci, in cladire fiind multe societati, inclusiv sedii de radio, televiziuni si ziar, vin multi cetateni. Unii sunt coplesiti de tristete si de neputere. Altii vor, cu tot dinadinsul, sa aiba un cuvant de spus. Am vazut mame cu copii in brate, scoase afara de soti sau socri, am vazut batrani bolnavi, fara nici o sansa de supravietuire, barbati care s-au urcat pe stalp ca sa ceara o locuinta. Si cate si mai cate...

Acestea toate sunt dureri, sunt necazuri. Nu faptul ca eu lucrez aici! Nu mi se pare, nici pe departe, o degradare. Nu e ceva iesit din comun in ceea ce ma priveste. Stiu o poveste cu adevarat izbitoare si cutremuratoare: unui director al unei mari societati prahovene i s-au intamplat toate o data. A ramas fara casa in care a locuit o viata, a fost pensionat urgent, a aflat ca este bolnav de cancer. Si n-a clacat! A luptat si a invins tot. Daramite eu..."

CU SUFLETUL IN BUZUNAR

O unda de tristete razbate din vocea interlocutorului meu: "Mi-ar fi placut sa ma pot lauda cu multe costume populare, dar nu am decat sase. Dar in ele ma simt parca mai aproape de pamant, parca una cu stramosii. Parca ceva din mirosul painii si bunatatea mamei razbat din costumul popular. Ii admir mult pe cei care au in casa lor puzderie de costume nationale. Ma impresioneaza cand vad in vreo curte o camasa cusuta de mana, cu diferite modele, pusa la uscat. Sunt atata truda si migala in facerea unei camasi, ca uneori parca imi vine sa sarut mana care a facut-o. Poate vorbesc precum un copil. Adevarul e ca artistii, din tagma carora ma consider ca facand si eu parte, isi pastreaza sufletul de copil in buzunar pana la adanci batraneti. Toata viata... Si cand ceilalti cred ca artistul e mai matur, el are, ca o zbatere de aripi de fluture, sufletul de copil pe chip si in adancuri".
Citeşte mai multe despre:   muzica,   căntat,   viata mea e un roman

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de