x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Captiva pe viata intr-un trup inert

0
16 Sep 2004 - 00:00

"Ai visat vreodata sa iesi pe afara si sa nu poti? Sa nu poti nu pentru ca ploua sau ai gripa, ci pentru ca nu te poti misca? Sunt oameni care isi doresc cel mai neinsemnat lucru pentru tine, cum ar fi deschisul si inchisul usii, privitul pe fereastra dimineata cu ochii carpiti de somn…, orice lucru sau gest banal ar fi o MINUNE! Atat de mult imi doresc toate astea, ca de multe ori visez ca alerg pe plaja sau ca respir adanc in cadrul ferestrei privind furnicarul de afara, iar dorinta de a face parte din acel musuroi de viata ma impinge din nou sa traiesc, sa respir."

"Am doar 34 de ani si am intrat in suferinta fara sa am nici macar amintirea unei vieti traite din plin. Ar fi fost o consolare, un calmant pentru suflet. Dar n-am simtit ca am trait si asta ma doare mai tare decat tetraplegia mea completa... Am terminat zece clase si, pentru ca voiam sa ma descurc singura, m-am angajat la 16 ani si jumatate ca ajutor de ospatar. Am dat de bani, a inceput sa-mi placa, iar liceul l-am terminat la seral. Si asta a fost viata mea pana la 22 de ani: scoala - serviciu - casa, nimic altceva.

N-am apucat nici macar sa iubesc. Am avut un prieten, dar n-am mers mai departe pentru ca, mi-am spus atunci, nu merita. Visam sa traiesc marea iubire si-mi spuneam ca n-are rost sa ma grabesc. Asa ca am mers incet, in toate, aveam doar toata viata inainte...

Mi-ar fi placut sa calatoresc, era visul meu din copilarie. Imi placea tot ce e nou, exotic - imi promisesem ca voi vedea, candva, Insulele Caraibe! - , voiam sa cunosc alte culturi si oameni noi.

Ironic, am naufragiat intr-o camera de bloc cat o scoica, iar pragul de la usa e o granita peste care stiu ca nu voi mai putea pasi niciodata. Trebuia sa fi gustat din viata mai mult. Dar, daca pe vremea cand imi dramuiam bucuriile, cineva mi-ar fi spus ce ma asteapta, l-as fi luat in ras. Tu, daca ai fi avertizat ca de maine viata ta se va narui, ai crede? Nici eu.

ACCIDENTUL. S-a intamplat la 12 aprilie 1992, cu doua saptamani inainte de a implini 22 de ani. Munceam ca ospatar la REX International din Constanta si eram o fata plina de viata, mereu cu zambetul pe buze. Explodam de sanatate. In seara aceea mergeam cu o prietena si inca doi colegi la discoteca in care lucram. Eram toti patru tineri, pana-n 30 de ani. Si sunt singura supravietuitoare...

Pe drum, intre restaurantele Nord si Bulevard, masina noastra a fost izbita din plin de o alta. Se pare ca soferul acesteia, care nu era din oras, s-a speriat cand a intrat pe denivelarile facute in asfalt pentru reducerea vitezei si, in loc sa apese frana, a accelerat la maximum. Am auzit ca acul kilometrajului s-a intepenit la 225 km/h... Pe noi ne-a aruncat intr-un stalp de beton care s-a rupt. Iar eu, in momentul impactului, am fost aruncata prin parbriz. Detaliile acestea mi-au fost povestite mai tarziu, pentru ca de atunci nu mai tin minte nimic. Nu mai stiu decat ca in masina stateam pe scaunul din dreapta soferului. Pe locul mortului. Multa vreme apoi mi s-a spus ca am avut noroc ca am scapat. Eu nu l-as considera asa...

FARA SANSE. De pe locul mortului am fost deci catapultata prin geam la vreo 25-30 de metri in iarba. Se stransese lumea, curioasa - ca la accident - , a venit politia, ambulanta a carat mortii la spital, fotografii, declaratii, martori, tot scenariul unui astfel de eveniment. La vreo ora si ceva, ultimii curiosi ramasi acolo au auzit gemete in departare, prin iarba. Undeva mai plangea cineva, mai era in viata.

Aveam jumatate din pielea capului, cu tot cu par, taiata si data pe spate, eram plina de sange. Au vrut sa ma ajute si, crezand ca sunt ranita doar la cap, m-au luat de maini si de picioare si m-au scos inspre strada. Dar eu aveam fractura cervicala si, miscandu-ma, mai rau mi-au facut... Apoi au chemat ambulanta si, cum nu a venit nici dupa o jumatate de ora, m-au pus intr-un taxi, in pozitia sezut, si m-au trimis la spital. Aici n-aveau targi libere si m-au carat intr-o patura. Dar, mi-a povestit mai tarziu personalul medical, ma agitam, dadeam din maini si din picioare... Ma miscam.

Dupa circa 10 zile, timp in care nu mi-au dat nici o atentie, nici vreo sansa de supravietuire, au observat ca sunt inerta. Diagnosticul si condamnarea mea - traumatism vertebral C5-C6. Paralizie completa de la umeri in jos. Doua vertebre mai jos daca as fi avut leziunea, as fi avut acum mainile bune, as fi fost independenta. 2-3 cm au lipsit pentru ca suferinta mea sa fie un pic mai suportabila...

INGERUL. Am stat in spitalul din Constanta trei luni si jumatate, in vreme ce parintii mei se rugau cu lacrimi in ochi de medicii de aici sa ma dea, sa ma duca la Bucuresti. Nu m-au lasat, mergeau pe premisa ca oricum nu voi trai. Apoi m-au trimis ei, ca sa scape de mine, caci din cauza imobilizarii indelungate in pat incepusem sa fac escare (n.r. - rani). Se necrozase pielea, carnea, iar puroiul care sapase in tot sezutul ajunsese la vertebrele sacrale...

Doi ani am zacut prin spitale, cu mama la capataiul meu. A stat langa mine zi si noapte, ca un inger pazitor, si stiu ca ei ii datorez acum viata, nu altcuiva. De multe ori ii reprosez ca s-a luptat in zadar. «De ce te-ai chinuit, ma, ii spun, cu mine, de ce ai stat atata in spital, ca sa ma salvezi? De la ce? Ca nu pot sa spun ca m-ai salvat, mi-ai prelungit un chin!» Si-mi zice: «Nu intelegi, mama, pentru ca tu n-ai fost niciodata mama. Inima din mine striga sa te salvez». Si-mi dau seama ca are dreptate si ne impacam si plangem amandoua, ca blegele. Si-i multumesc zilnic. Pe de o parte. Pe de alta parte e ceva in mine care se revolta la fiecare multumire!

INTREBARI. Am inteles ce mi s-a intamplat tarziu, la doi ani dupa accident. Abia atunci am priceput ca e ceva ingrozitor si ireversibil. Ca viata mea e praf. Dar nu m-am impacat nici acum cu gandul ca asta e. Si inca il mai intreb pe Dumnezeu de ce mi s-a intamplat asta si pentru ce m-a lasat in viata asa... Lumea din jur imi raspunde in locul Lui si-mi spune ca probabil are un scop cu mine, dar eu nu-mi dau seama care e acela. Si sunt suparata pe El, sa ma ierte, dar sunt suparata ca nu-mi raspunde de fiecare data cand Il strig...

Cei care vor sa ma consoleze imi spun: «Mirela, cel putin comunici, gandesti!». Dar nu ajunge! Nu-i suficient, intelegi? Simt nevoia sa traiesc. Eu nu ma simt vie. Nu-i de ajuns sa mananci, sa bei apa, sa deschizi un televizor...

Probabil ca nu sunt indeajuns de puternica pentru incercarea asta. Desi cu moralul stau bine, daca am rezistat atatia ani asa... Am cunoscut persoane care s-au sinucis. Buna, proasta, eu nici optiunea asta nu o am, nu pot nici macar sa ma sinucid, altminteri cred ca as fi facut-o demult...

CONDAMNARE. Am facut pana acum sase plagi de decubit si am sase operatii de plastie cutanata. Sunt rani pe care le fac toti paraliticii, din cauza nemiscarii si insensibilitatii. Astea sunt blestemul nostru, escarele si infectiile urinare sau renale. In rest, daca esti bine hranit si ingrijit poti trai si 100 de ani. Un chin si pentru noi, dar si pentru cei din jur care, probabil, sufera mult mai mult. Pe mine, parintii ma intorc de pe o parte pe alta la doua ore. Si sunt bolnavi amandoi si necajiti.

Iar la varsta cand eu ar trebui sa am grija de ei, sunt cat cinci copii la un loc, cu nevoile mele. Nu pot face absolut nimic singura, ei ma hranesc, imi dau apa, ma sucesc, imi golesc punga urinara, absolut tot... Ii spuneam mamei deunazi: «Nu traiesc nici macar ca o rama. Ca si viermele ala macar se taraste, eu nici atat nu pot».

Tot ce am reusit sa recapat, dupa ani in sir de exercitii si de masaje, a fost un gest reflex al bratelor, pe care le pot misca, fara sa le simt. Adica inutil, pentru ca nu apuc nimic cu ele, nu simt nici macar daca dau mana cu tine.

Am facut rost si de un scaun rulant cu care, teoretic, as putea fi plimbata pe afara. Numai ca pana acolo sunt 36 de trepte, iar blocul meu nu are ascensor, asa ca ies din casa doar cand fratii mei vin prin Constanta sau cand li se face mila vecinilor de mine. Foarte rar si atunci prin jurul blocului, nu prea departe, pentru ca nu am stabilitate si fiecare bordura sau groapa din asfalt ma pot tranti la pamant. Nu mai stiu cum arata orasul si nici cum miroase marea, desi e atat de aproape de mine...

CAPRICII. Sunt insa alte bucurii la care n-am vrut sa renunt: beau in continuare cafea, printr-un furtunas, dar trebuie sa stea cineva langa mine intotdeauna, caci imi place cafeaua fierbinte si risc sa ma oparesc.... Si, o data pe an, trag un fum de tigara! Inainte mancam tigarile, le sudam, ca majoritatea celor care lucreaza in restaurante. Acum nu-mi mai cere corpul, dar, daca sunt pe afara si-mi miroase a tutun, simt nevoia sa trag un fum. Si cer. Nu-mi face bine, incep contractii involuntare, simt o fierbinteala puternica in corp, dar ce-mi poate face mie bine...? Si-mi mai place inghetata, preferata mea intre prajituri.

Pe langa aceste fericiri marunte, cea mai mare bucurie a mea e lumea pe care am descoperit-o prin intermediul calculatorului. Scriu pe tastatura cu ajutorul unei proteze - un deget mic de plastic - pe care o pun la mana stanga, unde am reflexia controlata, si intru pe Internet intr-o alta lume.

FRATI DE SUFERINTA. E lumea mea, formata din oameni de pretutindeni care sunt, asemenea mie, ori paralizati complet, ori doar de la brau in jos. Corespondam in diverse limbi, eu am invatat franceza si engleza in scoala, iar italiana si spaniola singura, de la televizor. Si sunt atasata de toti, am devenit confidenta lor. Sora lor. Ne spunem pasurile, ne incurajam si ne descarcam sufletele. Multe din mesajele primite au intrat in inimioara mea...

Uite, de pilda, Johnny, din America, corespondez cu ea de vreo 5-6 ani. E tetraplegica, adica nu simte nimic de la gat in jos, nu are nici macar miscarea capului, e conectata la un aparat de respirat, dar picteaza cu gura, daca-ti vine sa crezi! Si e actrita, sociolog si cutreiera toata lumea, asa cum e, pentru a propovadui cuvantul lui Dumnezeu.

Spune ca se simte mai fericita acum si-I multumeste lui Dumnezeu ca a lasat-o asa. Cu siguranta ca ea a primit de la El raspunsul pe care eu inca il mai astept... Si, desi nu pot sa-i urmez exemplul, o admir pentru ceea ce este, pentru cum arata si ceea ce face pentru altii...

CAUTAND MIRACOLUL. Pot si eu sa ma bucur in continuare. De o vizita, de un e-mail sau de un telefon. Dar nu ajunge! Si, daca vei incerca sa stai nemiscat cateva ore, tintuit pe un pat, cu privirea lipita de aceeasi usa pe care arareori intra cineva zambind, ai intelege chinul prin care trec... Cu toate astea, nu m-am resemnat. Undeva, in mine, mai e un licar de speranta. Desi stiu ca e imposibil si irealizabil si desi cel mai greu mi-a fost pana am inteles ca nu mai am nici o speranta, ca nu va fi nici un miracol, eu si acuma il astept!

Din punct de vedere medical, pentru mine e mult prea tarziu.... Am inteles ca se fac totusi in America operatii cu implant de celule staminale, insa sunt abia la faza de proiect, pe cobai. Va mai dura cel putin 10 ani pana se va trece la teste pe corpul uman, iar eu voi avea atunci 45 de ani, dar, probabil, si 1.000 daca as trai, tot nu mi-as permite costul acestei interventii. Si, oricum, cu problemele pe care le am, nici nu stiu daca voi mai fi in viata peste 10 ani!

Vezi, sunt realista. Dar in cadavrul asta viu ce-am devenit, singurele care mai pot sa doara sunt crizele renale si sperantele..."

SPRIJIN

"Parintii mei sufera cumplit din cauza artrozei, osteoporozei si poliartritei reumatoide cronice. Medicamentele de care au nevoie sunt scumpe si nu ne permitem sa le cumparam lunar. De aceea, boala lor s-a agravat si abia se mai pot deplasa, cu foarte mari dureri... Mai am o sora de 30 de ani si un frate de 36 de ani, dar ei locuiesc in alte orase... Ma ajuta si ei cand pot cu ceva banuti, dar prea mult nu au..." - Mirela Ganea

NICI CA O RAMA

"Nu pot face nimic singura, parintii ma hranesc, imi dau apa, ma sucesc... Ii spuneam mamei zilele trecute, eu nu traiesc nici macar ca o rama. Ca si viermele ala macar se taraste, eu nici atat nu pot"

VISE

"Nu-mi doream cine stie de la viata: o cariera, o familie. Visam sa plec din tara, sa ma realizez, sa fiu fericita. Si, daca nu mi se intampla nenorocirea cu accidentul, stiu sigur ca as fi reusit in viata!" - Mirela Ganea

VOLUNTAR

"In urma cu 4 ani m-am oferit voluntar sa imi ajut prietenii cu deficiente de auz de la fundatia "Deaf Friends International". Fac traduceri din limba romana in limba engleza pentru cei care administreaza site-ul www.workersforjesus.com. E singurul lucru pe care il pot face singura..., sa scriu. Si fac asta cu multa placere, chiar daca, recunosc, scriu cu foarte mare dificultate. Numai simpla ridicare a patului, ca sa pot ajunge la tastatura, imi provoaca miscari necontrolate ale membrelor inferioare si ameteli cumplite... Dar sunt bucuroasa ca, gratie ajutorului meu, avem si noi versiunea romaneasca a paginiii web. Sunt fericita si multumita ca, la randul meu, pot ajuta si eu cu ceva, cumva... E un sentiment pe care nu ti-l pot descrie in cuvinte, simt bucurie, multumire sufleteasca. Ma simt si eu, in sfarsit, utila cuiva. Pentru ca, crede-ma pe cuvant, neputinta... te doboara."

NICI MACAR UN REFUZ

"Nici macar farama asta de viata care mi-a ramas nu poate fi mai buna. Am trimis sute de mesaje la primarie, fundatii si asociatii, prin care le ceream un ajutor... Am nevoie de medicamente, materiale sanitare, sonde urinare, pampers, care costa o gramada de bani. Cei mai multi nici nu s-au sinchisit sa-mi trimita un raspuns de refuz.

Toti banii care ne intra in casa (1.400.000 de lei - ajutorul meu social, 2.800.000 - salariul de asistent social al mamei si 2.900.000 - pensia tatalui) se duc pe supravietuirea mea. Pentru ca eu trebuie sa-mi cumpar medicamentele... Mi-am luat zilele astea un antibiotic compensat, pentru o infectie urinara, si am constatat ce privilegiu imi face statul: 100.000 i-a suportat el, iar diferenta - 1.700.000 de lei, eu, ca e placerea mea..."

IN ASTEPTAREA PRIETENILOR

Cand intalnesti un astfel de om, ai vrea sa-l poti ajuta daruindu-i macar o zi din viata ta. O zi in care sa mearga, pana-i ard talpile de drum, o zi in care sa inoate in mare, sa coasa un nasture sau sa duca, singur, un dumicat inspre gura. Ce conteaza o zi, cand crezi ca ai atata amar de timp inainte...?

Dar destinele nu se pot imprumuta, nici macar pentru cateva ore... Mirela Ganea, fata din Constanta care de aproape 13 ani traieste captiva intr-un corp inert, stie asta si nu indrazneste sa spere decat la cateva minute din viata fiecarui om pe care-l intalneste. Cat dureaza o convorbire telefonica sau scrierea unui e-mail. Are o pagina web, www.ajutama.biz hosting.com, si un numar de telefon - 0241-551.662, la care asteapta un semn de prietenie... (Adriana Oprea-Popescu)

DESTIN. Pe o strada din Amsterdam, intr-o excursie in Olanda, cu o luna inainte de accidentul care a transformat-o intr-o marioneta a destinului
Citeşte mai multe despre:   ştiu,   viata,   simt,   măcar,   m-au,   viata mea e un roman

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de