x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ceaprazar uitat de lume

0
17 Sep 2004 - 00:00

O camaruta, pe cat de mica si joasa, pe atat de ingusta. Rafturi ticsite cu sepci si basti, de o parte si de alta a incaperii. Si un miros de fier de calcat, care te napadeste de la intrare. Locul e pustiu. Nimeni nu intra, nici sa cumpere, nici sa intrebe. Camaruta pare rupta cu desavarsire de lume. Ca si cum noi, cei care ii trecusem pragul, veneam dintr-un alt timp.

NINA MARCU

Pe trotuarul din fata trec, neincetat, oameni. Unii sunt grabiti, incarcati de sacose, altii casca gura in vitrina, dar, din nefericire, nu ca sa admire produsele expuse acolo, ci ca sa-si aranjeze freza ori sa se vada in geam din cap pana in picioare. Suntem intr-o ceaprazarie, pe Strada Oilor. Singura care a mai ramas, din cateva zeci, in Ploiesti.

Dar nici aici, ca sa fim sinceri intru totul, nici aici nu se mai fac palarii ca odinioara. Doar cate un pensionar mai vine si mai comanda cate o sapca... Dupa care, daca-i convine pretul si-i raman banii din pensie, o cumpara. Daca nu, ingroasa stivele uriase inghesuite pe galantare... Cel care se ocupa de confectionatul sepcilor, gazda noastra, este Constantin Sburatura, un batran tenace si plin de viata, pentru cei 83 de ani batuti pe muchie.

PAINEA DIN PALARIE. Ii spun, cand vine in intampinarea mea, ca sunt de la ziar si vreau sa-i scriu povestea. Zambeste trist, da din cap a indoiala si zice: "Ce sa scrieti, ca nu sunt cineva... Nu am facut acte de eroism, nu am salvat oameni de la moarte, nu sunt miliardar. Sunt un biet crestin, care munceste de cand se stie. Am avut dintotdeauna atelierul asta aici. Adica de cand m-am stabilit, dupa razboi, in Ploiesti". Apoi, omul se gandeste, pesemne, ca, daca tot am batut drumul pana la el, se cuvine sa intre in vorba cu mine. Poate ca si batranetea il face sfatos si sociabil.

Da din cap cu o tristete sincera si ofteaza: "Ehei, unde sunt, vorba frantujilor, zapezile de altadata? Pai, in tineretea mea era altceva: nu era om sa nu vina sa cumpere de la mine macar o palarie. Cel de lua o data, mai venea si alta data, caci era multumit de calitatea lucrului cumparat, spunea si altora ca aici, la mine, se fac palarii bune, iar aceia, la randul lor, informau si pe altii. Pe atunci nu erai in randul lumii daca nu umblai cu capul acoperit cu palarie. Chiar asa se numea si firma: «Ceaprazarie». Nu era om sa nu stie ce inseamna asta. Intreaba acum pe strada: nici un om nu mai cunoaste termenul. Cei tineri, nici atat. In epoca tineretii mele se traia altfel, dom’le...".

In vremurile acelea, Constantin Sburatura avea, asa cum recunoaste deschis, suficiente venituri din munca lui. "Om cu meserie", cum ii place sa se autointituleze. "Pai, cine avea meserie, zice, ridicand oarecum tonul, era cineva. Ca nu oricine ajungea sa aiba un rost. Taranii si saracii oraselor nu puteau sa-si dea copiii la carte, oricat s-ar fi straduit. De aceea, mai vin si zic o data ca ala era om care avea o meserie. Si sa faci palarii intr-un targ de dimensiunile Ploiestiului, era ceva! Aveam o dexteritate la confectionat... Nu-mi lua mai mult de ora la una. Nu aveam voie sa ma intind mai mult, ca aveam clientela multa si nu puteam sa las oamenii sa astepte. Dar toate astea sunt istorie. Ca acum meseria asta nici macar nu se invata la scoala."

EPOCA SEPCII. N-are stare. Se invarteste prin incapere, printre rafturile pline de sepci. Asa cum stau pe stative, asezate frumos, precum soldatii din linia intai, toate ii sunt dragi si fac parte, fara indoiala, din viata lui. Umbla pe langa ele ca pe langa niste iubite, asa le mangaie cu privirea. Pe fiecare o stie bine, a pipait-o de zeci de ori, pana ce a venit cineva s-o cumpere, a asezat-o si a reasezat-o, a sters-o de praf si, poate parea de necrezut, i-a vorbit. Discret, cu atentie, sa nu-l surprinda careva si sa creada ca... n-are toate tiglele pe casa.

Asezat intre aceste sepci, pentru multi dintre noi anoste, continua sa povesteasca: "Si epoca palariei a trecut. A venit, o data cu regimul comunistilor, sapca. Pai, nu era tovaras sa nu aiba macar o duzina de sepci. Multe pentru serviciu, una, doua pentru zile de sarbatoare, precum 23 august. Nu exista sa mearga vreun tovaras la defilare cu sapca veche si ponosita, cu care se ducea sa scoata titeiul. O sa ziceti ca sunt nostalgic. Dar sunt om batran si pot sa spun ca atunci eu, unul, traiam mai bine. Toti pionierii si soimii patriei din Prahova aveau bascute de la mine, de la atelier. Nu mai pridideam cu facutul. Basca matricolele alea cusute, cu numar pe ele... Elevii nu le doreau si le mai rupeau, cand ieseau de la scoala. Dar cum nu li se dadea voie in licee si scoli fara ele, era musai sa dea comanda de altele. Mergea treaba, de ce sa vorbesc prostii... Numai aci in zona, pe Oilor, adica pe 50 de metri, erau trei ateliere ca al meu. Cu ucenici, cu calfe... Dever mare! Cunosteam un om dupa sapca pe care o purta. Daca era mai scumpa, daca era mai ponosita, daca o tinea pe o ureche, daca o tragea pe ochi, daca o scotea in fata cuiva... Sau daca respectivul purta doar basca. Omul de jos era interesat de asa ceva. El nu purta niciodata sapca. Si nici palarie. O intreaga filosofie si cu sepcile astea, credeti-ma! Acum prea putini mai vin sa comande o sapca. Omul prefera sa o cumpere de gata de la magazin, fara sa stie ca aia de acolo nu e de calitate. A mea e manuala, dar parca mai intereseaza pe cineva? Traim prea in fuga, suntem prea grabiti ca sa mai apreciem un covor manual, sau o sapca, sau o unealta".

SPRE FERICIRE. Usa atelierului se deschide timid. Un batranel garbovit de ani si viata intra incetisor. Trage cu greu dupa el o sacosa de plastic, in care se odihnesc o paine, un ziar, cateva rosii, cinci oua. Parca simtind ca-l privesc iscoditor, se justifica: "Nu am avut bani de mai multe, ca mi s-a imbolnavit nevasta si am tot cumparat medicamente. Abia sa mai pot comanda o sapca din pensia asta. Ia zi, mestere, cum dai una?" Constantin Sburatura s-a luminat, de parca tocmai i se adusese vestea ca a castigat la loterie. Vioi, ca un adolescent la primele intalniri, alearga printre rafturi, prezentandu-si marfa. "Asta e asa, asta e altminteri..." Mai bine de un patrar de ceas vorbeste neincetat despre sepci. Nu stiam ca aceste obiecte pot sa fie de atatea feluri, ca in jurul lor se pot tese atatea povesti, ca fiecare are propria personalitate. In final, cumparatorul, si el un bun cunoscator, s-a hotarat. Au cantarit in balanta culoarea, materialul, croiala, modelul si, nu in ultimul rand, pretul. Ceaprazarul s-a pus pe luat masuri, ignorandu-ma cu totul. De fapt, se prea poate sa fi avut aceeasi atitudine si daca venea cutremurul lui Hancu. Nimic nu parea sa-l rupa de la o indeletnicire atat de placuta.

Abia cand celalalt a iesit din atelierul-magazin, mi-a spus: "Acum am de lucru, ca nu pot sa las omul sa astepte. Si nu mai sunt ca odinioara, acu’ imi ia o ora jumate sa fac o sapca. Dar iese lucru bun, cu staif. Ma intrebati de operatiile pe care le necesita o sapca? Domnita, n-ati vrea sa le stiti pe toate, ca sunt 80. Pe onoarea mea, nu glumesc. 80 la o singura sapca. Dar am sa va spun ca acum ma apuc sa intind materialul ales. A, sa nu uit, de cele mai multe ori clientul prefera un astfel de obiect cu materialul meu. Ca nu se mai duce sa mai umble dupa material. Si dupa ce il intind, il calc. Unii zic ca miroase a fier de calcat de la intrare. Eu, daca m-am obisnuit, nu mai simt. Dupa calcat, se pune tiparul si se traseaza cu creta colturile si laturile, dimensiunile celui care vrea sapca. Nu se potriveste o sapca pentru toata lumea. Unii au capul mai mare, altii mai mic si trebuie sa faci o sapca pe calapodul fiecaruia".

Parca ar fi un titirez interlocutorul meu. Nu i-ar da nimeni cei 83 de ani pe care ii are. Si, in timp ce eu ma minunez de viteza cu care se mobilizase, el deja se indreptase spre vechea masina de cusut - "o masina germana, de la 1930, dar imi fac treaba cu ea" , ca sa inceapa comanda. Si mai apuc sa observ, in timp ce ies pe usa atelierului, cum reuseste sa bage ata in acul masinii, fara sa foloseasca ochelarii...

VREMURI APUSE

"Sapca a aparut o data cu comunistii. Nu era tovaras sa nu aiba macar o duzina. Multe pentru serviciu, una-doua pentru zile de sarbatoare. Toti pionierii si soimii patriei din Prahova aveau bascute de la mine, de la atelier" - Constantin Sburatura, ceaprazarul

PALARIERII LUI NEICA NIMENI

"Nu castig mult, am mai spus asta. Doar cat sa traiesc. Dar stiti care e cel mai mare foc al meu, in afara de lipsa de clienti? Se pierde meseria, dom’le. Nu mai e nimeni s-o duca mai departe. E una pe cale de disparitie. Am zis sa invat cativa tineri sa confectioneze sepci si palarii. Gratis, dom’le, numai sa nu se piarda. Dar nu e nimeni interesat. Tineretul are alte ganduri, alte idei. Adevarul e ca mai inteleg si eu cate ceva. Pai, daca nu e piata de desfacere, la ce naiba sa se apuce de facut sepci? Dar ar fi trebuit, macar asa, ca chestie de muzeu al satului, sa faca cineva ceva si sa se pastreze secretele ceaprazariei. Daca ne pierdem radacinile si trecutul, suntem niste Neica Nimeni!"

SEPCI

Sapca in opt colturi - cea mai scumpa in atelier la Constantin Sburatura - costa 65.000 de lei. Apoi, mai are sepci in clin, cu nasture, rotunde, simple, carioca... Si, marturisesc, au mai fost si alte cateva denumiri.

Toate sepcile au cozoroc cu doua fete. Cea mai ieftina este ultima numita, numai 25.000 de lei. "Preturile, spune batranul, sunt pentru toate buzunarele. Sa cumpere tot omul. Dar nu mai cumpara. Cand vine cate unul in atelier, e eveniment. S-au schimbat vremurile si prioritatile."
Citeşte mai multe despre:   şapca,   viata mea e un roman,   sepci,   constantin sburatura

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de