x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Descoperire - "Le cant pacientelor!"

1
Autor: Carmen Preotesoiu 25 Iul 2005 - 00:00
Descoperire  -  "Le cant pacientelor!"


Doctorul Ataman reda auzul oamenilor printr-o metoda perfectionata de el in aproape 40 de ani.

Pe doctorul Ataman l-am intalnit in biroul sau. Isi asezase pe biroul mare, cu mandrie, una dupa alta, cele 11 carti pe care le-a scris in cei peste 40 de ani de activitate. A traversat tari, a scris peste 200 de lucrari, a devenit cunoscut pentru rapiditatea si precizia cu care face o operatie de patru ore in numai 20 de minute. Traian Ataman are 64 de ani.

Ca sa vorbesti cu profesorul Ataman trebuie sa vii la el cu inima deschisa. Si mai cu seama sa te increzi in forta sa. Prin mainile doctorului au trecut mii de oameni suferinzi. Oameni care, poate, mai "auzeau" doar prin semne. Profesorul ii ia pe fiecare in parte, le explica tehnica pe care a inventat-o si pe care apoi a perfectionat-o timp de 20 de ani, si pe cei mai multi dintre ei ii salveaza. Cu grija si talent le strecoara in inima incredere, iar in ureche, ca printr-o minune, auz. Este specialist in cofochirurgie. La inceput, nici macar el, omul care acum se poate numi primul doctor din tara care a scris despre cofochirurgie, nu stia ce era: "Cand am luat concursul, colegii m-au intrebat: «Ce-i aia?». Am ridicat din umeri si cu sinceritate le-am spus: «Voi credeti ca eu stiu?»".

ORIGINE NESANATOASA. A dus o copilarie simpla si trista. "Toate bolile se prindeau de mine. Eram tare plapand si firav. Poate ca asa se explica de ce mi-am intors privirea catre medicina. Mi se parea miraculos cum de stiau acei oameni cum sa te vindece", spune profesorul, in timp ce amintirile il poarta iar spre perioada in care in loc de jucarii stransese intr-un geamantan zeci de sticlute de medicamente pe care le studia imaginandu-si ca va salva lumea. "Stiu ce inseamna suferinta. Am trait-o. Mi-am vazut bunica bolnava, fiul, apoi am facut eu o otita si asa am ramas surd cu urechea stanga. Culmea ironiei, nu? Operez oamenii la ureche si tocmai eu sufar de surzenie!" Dar daca ar fi numai atat. Greutatile au fost multe. Pentru ca tatal sau era economist, erau considerati "mic burghezi". Pricina care le-a adus multe de indurat. In 1968, pentru ca a refuzat sa devina membru de partid, dupa ce ocupase prin concurs postul de ORL la Spitalul Al. Sahia, a fost dat afara si trimis la Arad. Cu chiu cu vai s-a transferat la Pitesti, unde timp de doi ani a facut naveta de la Bucuresti. "128 de kilometri. Daca inchid ochii si acuma ii vad. In fiecare dimineata treceam pe langa plopii aceia inalti si stiam ca am ajuns. Erau nopti in care apucam sa dorm doar doua ore, iar ziua aveam si cate 10 operatii." In 1972 a facut hepatita cu virus urlian, luat de la o pacienta. Tot un accident profesional a fost si in 2003, cand profesorul s-a intepat in timpul unei operatii si a facut hepatita cu virus C.

"EVADAREA" METODEI. Din rautate si invidie, in 1985 i s-a cerut desfacerea contractului de munca, pentru ca isi publicase o lucrare prin care prezenta un nou procedeu care l-a si facut cunoscut in lumea larga: "Calea combinata de evidare petromastoidiana". Studiase ani de zile. Ce folos? Nimeni nu si-ar fi plecat urechea pentru a intelege cercetarile sale. Dimpotriva. A hotarat sa publice tehnica in strainatate. Descoperirea sa avea marele merit de a ridica rata de succes a operatiei, era rapida si nu pricinuia pacientului nici un fel de durere. A fost nevoie de ceva timp pentru a putea pune la cale planul de bataie, mai ales ca aflase de la un ofiter de securitate care sunt riscurile la care s-ar supune: "vanzare de secret de stat si o amenda de 10.000 de lei". "Nevasta-mea nu a fost de acord. Nu merita sa-ti sacrifici cariera si familia, imi spunea ea mereu. Desi tocmai ea a fost cea care m-a ajutat. Este tehnica pe care acum o practic. Bolnavii nu mai trebuie sa stea nemiscati cate patru ore pe masa de operatie, ci doar 20-30 de minute. Trebuia sa incerc", spune doctorul, in timp ce imi arata un dosar imens in care stransese - ca pe cea mai de pret comoara - aprecierile primite de la medici din intreaga lume. "Am facut microfilme si le-am trimis in strainatate. La aeroport erau camere de luat vederi peste tot. Am aflat ca zona pe care camerele nu o pot surprinde este cea de langa scara. I-am spus sotiei sa se opreasca acolo, sa ma imbratiseze, iar eu in timpul asta aveam sa-i strecor in tivul desfacut microfilmul. Zis si facut. Nu au gasit nimic. A ajuns in Canada, la fratele sau, care a si trimis materialul in Belgia", isi aminteste profesorul. Trecuse un an si nu avea nici o veste. S-a hotarat sa mai trimita o data, printr-o pacienta, de data aceasta la Monpelier. "Dupa doua luni, materialul a aparut. Au trimis apoi extrase in Romania, va dati seama ce a urmat...", povesteste doctorul si apoi lasa sa curga tacerea. Doisprezece ani nu a mai avut voie sa practice cofochirurgia. Ma priveste cat sa-mi surprinda reactia. Fuge spre dulap, de unde scoate in viteza o plansa. Pe ea tronau numele cercetatorilor care au descoperit tehnici de lucru in cofochirurgie. Trei germani, un francez, un american si... in 1981, un roman: prof. dr. Traian Ataman.

10 ANI DE BOALA. Cu toate acestea, profesorul a avut trei tentative de a renunta. Dorinta de a face bine si mai cu seama suferinta pe care a simtit-o inca de cand era un bot l-au intarit cum nimeni nu ar fi crezut. Si bine au facut, caci alta nenorocire avea sa se abata asupra familiei sale. La numai patru ani, baiatul cel mic avea sa traga cu dintii de viata, sa soarba fiecare picatura de parca ar fi fost ultima. Nu manca mai nimic, era palid, insa lua mereu in greutate. "Era atat de umflat, ca nu i se mai vedeau nici ochii. Organismul nu mai recunostea rinichii. A facut 147 de perfuzii, a luat caldari de cortizon. Avea o hernie cat capul. Doi ani l-am avut internat la Fundeni. Nu mai aveam cu ce sa-l imbracam. Ii facuse nevasta-mea niste halatele. Ajunsese diform. Ii faceam fotografii si ma intrebam disperat: "Doamne, asta sa fie ultima?". Sa-ti aduci aminte tot chinul, sa-ti vezi copilul aproape mort e ca si cum te-ai tortura singur. Ochii profesorului spun tragedia prin care a trecut. Spun povestea celor zece ani in care, desi isi stia baiatul intr-o suferinta cumplita, a continuat sa scrie, sa-si tina orele la facultate si sa opereze, ba uneori gasind putere si sa zambeasca pacientilor speriati. Nimeni insa nu stia prin ce trecea omul care salva atatea vieti, numai pe cea a copilului sau nu reusea. Au vandut tot de prin casa pentru a-i putea cumpara medicamente. "Nu era sambata in care sa nu faca tromboza sau celulita. Urla de durere. Parca il ardea cu fierul rosu. Am fost si pe la babe, pe la preoti. Degeaba. Am observat insa ca, dupa fiecare stare febrila, albuminaria, in loc sa creasca, scadea. Am stat de vorba cu medicii batrani care mi-au spus sa incerc sa-i provoc febra. Cunoscutii m-au acuzat ca sunt nebun, ca fac experimente pe copilul meu. Trebuia insa sa-mi salvez copilul. As fi facut orice pentru el. I-am injectat lapte de la o mama. Dupa ce repetam de vreo cinci ori, organismul nu mai reactiona. Am incercat totul", spune profesorul. Si retraieste fiecare clipa de calvar. Devine agitat. Si mai patruns de amintire. Dupa sase ani, cand nu ar mai fi sperat ca ceva ar mai putea sa-i salveze copilul, un doctor din Chisinau i-a spus sa foloseasca extractul de placenta. "I-am luat o lada intreaga. De doua ori a facut soc anafilactic, cu moarte clinica. Riscam enorm. Mi-am dat seama ca trebuia sa fac tratamentul vreme indelungata. Sase ani i-am injectat amniocen (extract de placenta)." Acum baiatul este sanatos.

CA PASAREA PHOENIX. Au trecut vremurile grele. Dar profesorul Ataman nu le-a uitat. Poate de aceea intelege atat de bine suferinta, masca urata de pe chipul oamenilor care-i calca pragul cabinetului. "Le respect frica. Si am un fel de ritual de a-mi pregati pacientii. In timpul operatiei, le vorbesc si apoi incep sa le cant. Nu sunt Dumnezeu! Se intampla sa fie si esecuri. Cate mustrari de constiinta nu am... Noaptea le analizez pe toate: ba ca daca n-am spart destul platina acolo, ba ca daca n-am asezat bine tubul... Ma obsedeaza, si esecurile te macina. Ce s-a intamplat? Ce e de facut?", se intreaba profesorul. Nici nu-si ridica privirea din podea ca raspunsul abia soptit soseste: "Trebuie sa ai taria sa renasti din propria cenusa".

AMBITIE
A realizat mii de operatii, a participat la congrese nationale si internationale. A fost invitat in America. Doua luni. Acolo a vazut ca bibliotecile lor gemeau de carti in engleza. Cele in oricare alta limba lipseau cu desavarsire. Acela a fost momentul in care si-a spus: "Voi scrie o carte prin care sa le arat ca si noi suntem in stare!". Asa s-a nascut "Cofochirurgia". In patru ani a reusit sa traduca in engleza doua carti de-ale sale. "Am dat mana cu John Shea si cu Howard House. Glen Lund ne-a vizitat tara si a nimerit in sala de operatii cand m-a vazut facand unul dintre cele mai grele procedee, cel al lui Howard House. M-a chemat in SUA, mi-a facut cadou un microscop de 25.000 de dolari si o trusa de chirurgie. M-a intors de acolo cu carti, reviste, si astazi operez cu proteze de la ei, care au cantarit 72 de kilograme", spune profesorul, care la numai 29 de ani, era printre cei mai tineri medici cu doctoratul luat. "Am realizat atatea, insa nimic nu se compara cu tihna din familie", marturiseste doctorul Ataman. De 35 de ani este casatorit cu femeia care ii este prieten si critic, blanda si iubitoare, mama a doi baieti.

REFUGIEREA
Dumnezeu nu l-a ferit de nimic. L-a incercat inca de cand era copil. Incepe povestea trista a familiei lui. Ochii s-au si inmuiat in fierbinteala unei lacrimi, mainile si-au pierdut astamparul. "M-am nascut la Balti. Familia tatalui meu, Sergiu Ataman, provenea din Nicoreni si se numea Raileanu, insa prin rusificare a ajuns... Ataman. Tata stia franceza, engleza, germana si rusa, absolvise trei sectii ale Facultati de Stiinte Economice din Cluj. In al II-lea razboi mondial a fost trimis in linia intai. Ca prin minune a scapat", spune profesorul. "Ne-am refugiat intr-un decembrie geros. Ne-a prins viscolul pe la Ramnicul Valcea. Parca o vad pe bunica inghetata, ca vai de ea, in timp ce ma strangea cat putea la piept. Langa noi, mama, o perna, o plapuma si atat. De restul s-a ales praful." Era de-abia clasa I. Nu a uitat insa nimic.
Citeşte mai multe despre:   profesorul,   viata mea e un roman,   ataman

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de