x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gara pentru doi

0
23 Sep 2004 - 00:00

VIATA MEA E UN ROMAN

S-au iubit in tinerete, dar au plecat in viata pe drumuri separate. De 40 de ani se intalnesc, ca un cadou de ziua lor de nastere, cateva ore in gara.

Iubire de-o viata, intre doua trenuri

S-au iubit. In tinerete, cand erau aproape niste copii. Platonic, cu ganduri si sentimente curate, fara implicari sexuale. Dar puternic, pasional, acerb. Au vrut sa-si croiasca un drum impreuna, dar n-a fost sa fie.
NINA MARCU

Nici dupa zece ani, cand ea a ramas subit vaduva, nu si-au unit destinele. Femeia isi facuse, fie-mi iertata exprimarea, un calcul: "In lumea asta trebuie sa fie cineva care sa ma considere perfecta. Or, eu sunt doar un om obisnuit, sunt departe de perfectiune. Daca as fi ales sa imi continuu viata alaturi de el, totul se naruia. Si voiam sa creada cineva despre mine ca sunt femeia ideala". Au trecut peste 40 de ani de atunci. Personajele din povestea de astazi nu sunt impreuna. Dar de doua ori pe an, de ziua ei si de ziua lui, se intalnesc. In gara, intre doua trenuri. Vorbesc, povestesc, se saruta pe obraz si pleaca fiecare in treaba lui.

ASTEPTARE. Sub ceasul din Gara de Sud a Ploiestiului e mai mereu aglomeratie. Barbati asteapta femei, tineri, batrani, copii, parinti si teoriile despre cine pe cine asteapta sunt vaste si multiple.

Oarecum stinghera, parca temandu-se sa n-o vada cineva cunoscut aici, sub orologiul secular de la gara, tragand pe furis cu ochii la ceasul de la mana, sta o femeie in varsta. Are, ca si cum ar vrea sa-si camufleze figura, ochelari mari, negri, pe nas. Nu par sa fie de vedere. Nici de soare n-ar trebui sa fie, caci afara pare sa se fi rupt, in acest inceput de septembrie, baierele naturii si cerul plange cu lacrimi grele si reci catre pamant. E frig si umezeala ca in Bacovia. Femeia cu ochelari nefiresti si sumbri se misca nelinistita si nerabdatoare pe sub ceas. In jurul ei, sub acelasi ceas, tineret. E ceasul asta un loc serios de intalniri. Cum vrea unul sa se vada cu careva cum alege ca punct ceasul de la gara. De la el se vede si orasul, si incinta garii. Lumea bantuie cu si fara treaba pe langa orologiu. Grabiti, trec pe langa personajul straniu, expus un pic mai sus, aproape atingandu-l cu bagajele lor, o femeie cam de aceeasi varsta si un barbat mai tanar. Personajul nostru se fereste din calea lor, se uita cu teama, se inroseste. Ca o copilita surprinsa de parinti la prima intalnire. Toate acestea imi dau si mai mult sentimentul nefirescului. Ce sa ascunda o doamna respectabila, aflata intr-un loc public, in plina zi?

ABORDARE. Si curiozitatea - deformatie profesionala si feminina, totodata - ma face sa intru in vorba cu doamna in varsta. Chipul acoperit de ochelari se intoarce si nu-mi da atentie. Insist cu intrebari puerile, menite sa faca un pui de conversatie in gara, intre doua persoane total necunoscute. Femeia nu e deloc comunicativa. Ba chiar simt ca o irit cu palavrageala mea. Nu vreau sa devin agasanta si ma pregatesc sa plec. Asta e, imi spun, ramane un mister neelucidat in Gara de Sud. Dar doamna cu ochelari nefiresti ma opreste brusc. Si, la fel de neasteptat, insaileaza o discutie. Banala. Fara sens. Opaca. Pe langa noi trece batranica despre care spuneam mai sus, ca aproape o atinsese pe interlocutoarea mea. "E una de la mine din bloc - vine nesperata explicatia - si nu vreau sa ma vada in gara. Ca la cat vorbesc hoastele astea peste tot..." Apoi, pentru ca devenisem fara sa vreau si fara sa stiu complicele ei, mi-a spus: "Nu stie nimeni ca sunt in gara. Astept un barbat si intarzie trenul".

IDEAL. Si povestea a inceput sa curga. Nebanuita. Neasteptata. "Ma cheama Marcela. Iubesc un barbat. De mai bine de 50 de ani. Totul a inceput la 20 de ani, cand am inceput sa predau la scoala. Ca am fost profesoara de franceza. Atunci ne-am cunoscut el si cu mine. Ne-am placut de la prima intalnire. A fost dragoste la prima vedere. Si stiti ce era cel mai frumos? Sigur, dincolo de sentimentele profunde care ne legau... Caci nimic altceva, in afara de sentimente, n-a fost intre noi. Nici nu era vorba, desi atractia fizica exista, de relatii sexuale. Omul asta ma vedea perfecta. Eu nu eram si nu sunt nici acum. Aveam pacate, le am si acum. Dar el vedea in mine perfectiunea intruchipata. Ar fi trebuit sa fim impreuna. Asa facusem initial planuri. Insa n-a fost sa fie asa. Desi il iubeam, m-am casatorit la scurt timp cu altul. Pe Valeriu, asa il cheama, l-a durut faptul ca am luat alt barbat. Zicea ca l-am uzurpat, ca i-am furat locul de drept si de fapt. Dar apoi si-a facut si el o familie. S-a casatorit cu o femeie din Braila. La zece ani de la despartirea noastra, sotul meu a murit si am ramas vaduva."

REALA. Firesc ar fi fost, mi-am spus, ca Marcela si Valeriu, daca tot se iubeau asa mult, sa fie la acest moment impreuna. Dar lucrurile au stat altfel: "Nu stiu cum, povesteste femeia, Valeriu a auzit de tragedia prin care treceam si a venit la mine intr-un suflet. Mi-a spus ca, de data asta, nu ma mai lasa, ca ne e scris sa fim toata viata impreuna, ca se desparte de nevasta si se casatoreste cu mine. L-am tinut insa incurcat. El ma credea buna, harnica, blanda, linistita, puternica. Si toate epitetele bune din lume. Dar eu nu eram asa. Lasam vasele nespalate, daca nu aveam chef sa le spal. Cu gatitul nu ma omoram, nici cu curatenia. Imi placea, cum de altfel mai imi place si acum, sa barfesc prin cancelarie cu colegele, sa ma uit la cate un barbat bine facut, sa fumez cateva tigari la un chef, sa beau bere din sticla. Si sunt nervoasa, egoista, rea de gura. N-as lasa vreodata ceva de la mine. Pentru el eram insa ideala. Imaginea aceea pe care il determinasem sa si-o faca despre mine imi placea. Era ceva ireal, era un vis. Dumnezeu nu era la fel de curat cum eram eu, in opinia lui. Daca ne-am fi casatorit, totul s-ar fi destramat. Nimic din dragostea care ne lega de atatia ani nu ar mai fi ramas. Poate ca am fi trait fericiti. Dar nu puteam sa pierd ce aveam si ce-si doreste, poate, orice femeie. Cand s-a teminat anul de doliu, m-am maritat cu alt barbat, actualul meu sot. Pentru Valeriu a fost un soc. Am crezut ca nu rezista, ca moare. A fost internat in spital multa vreme. Refuza sa manance, nu putea sa doarma, nu voia sa vorbeasca deloc, cu nimeni. L-am vizitat, ingrijorata, la spital. Am regretat ce facusem, dar fusese mai tare dorinta de a pastra in mintea si inima lui imaginea aceea pura. I-am explicat ca asa a fost sa fie. Ca nu putem schimba asta. Dar ca toata viata mea el va fi singurul barbat pe care il iubesc. Nu minteam, atunci nu eram ipocrita. El inseamna mult pentru mine, desi, uite ca au trecut anii, in zbor, unul dupa altul".

FATA IN FATA. "Atunci am hotarat sa sfidam oamenii si legile lor. De ziua fiecaruia dintre noi ne intalnim. Cand este ziua lui, in mai, ma duc eu la Braila. De ziua mea, care e chiar astazi, vine el la Ploiesti. Mergem intotdeauna cu trenul si ne intalnim cu regularitate de ceasornic in gara. Numai in gara. Intre doua trenuri... Stam pe banca, in sala de asteptare, si vorbim. El imi spune ce-a mai facut. Eu, la randul meu, ii povestesc, destul de romantata, viata mea. Am grija sa amintesc ca am dat de mancare porumbeilor, care vin la fereastra mea, ca am lasat din banii mei unor napastuiti, ca m-am sacrificat pentru copiii mei, ca infierez rautatile oamenilor. Da, poate aveti dreptate, eu joc un rol, cand vorbesc cu el. Dar e rolul vietii mele, pentru ca trebuie sa raman femeia din gandurile si inima lui. Femeia vietii lui. N-as putea fara acest rol. Am ajuns la o varsta, dar continuu sa ma strecor, sa fug de acasa si sa vin in gara sa ma vad cu un barbat. Nu e barbatul meu, conform legii, dar e cel pe care il iubesc. Acum intarzie trenul. Dar trebuie sa vina. In tren, e el...".

MAREA INTALNIRE. Brusc, sirul vorbelor se frange. Femeia din fata mea ramane cu o fraza inceputa de cateva clipe, neterminata. Imi dau seama ca l-a vazut. Obrazul Marcelei pare ca intinereste, un zambet larg ii apare pe chip, se indreapta spre acel barbat, fara sa-mi spuna nici un cuvant si fara sa-si duca acel gand inceput pana la capat. Cateva ore mai tarziu, ma oprisem in fata unui chiosc de ziare din gara. Un comentariu malitios mi-a atras atentia: "Ma, ce babalaci! Nu se mai satura de giugiulit. M-a chemat cu taxiul si acum, uite, nu se mai urca! Cica sa-i mai astept putin...". Am avut o banuiala. Si am intors capul. Langa statia de taxi, ezitand sa se desparta, cunostintele noastre. El, desi o condusese aici, parea ca se grabeste. Poate ii pleca trenul... Ea se agata, cu disperare si rasfat, totodata, de bratul lui. Ca si cum, asa cum n-o facuse niciodata, nu l-ar mai fi lasat sa plece. Sau, poate, voia sa pastreze pentru eternitate senzatia aceea. Si trenul a plecat....

O HIMERA

"M-a crezut dintotdeauna perfecta. Nu eram, nu sunt nici acum. Aveam pacate, le am si acum. Dar el vedea in mine perfectiunea intruchipata. Ar fi trebuit sa fim impreuna. Asa facusem initial planuri. Dar n-a fost sa fie asa. Si, desi il iubeam, m-am casatorit la scurt timp cu altul. Iar Valeriu s-a imbolnavit de suparare"

REGULI

"Am hotarat sa sfidam oamenii si legile lor. De ziua fiecaruia dintre noi ne intalnim. Cand este ziua lui, in mai, ma duc eu la Braila. De ziua mea vine el, la Ploiesti. Mergem intotdeauna cu trenul si ne intalnim cu regularitate de ceasornic, in gara. Stam impreuna doar cateva ore. Nu ne scriem si nu vorbim la telefon. Absolut niciodata. Asta e regula" - Marcela

CATEVA ORE PE AN

"Nimeni din familia mea nu stie ca sunt in gara. N-ar intelege. Sotul crede ca sunt cu o nepoata. Nu vorbeste cu familia ei si nu ma poate controla... De aceea, am dat impresia vecinei care s-a tot foit pe aici ca stau de vorba cu o ruda. Daca ii spune sotului, acesta stie ca asa e. Cu Valeriu stau doar cateva ore. Apoi ne mai gasim in mai. Nu ne scriem si nu vorbim la telefon. Absolut niciodata. Dar e bine. Asteptam intalnirile astea cu sufletul la gura, apoi viata intra in cotidian. Si nu facem rau nimanui", spune Marcela, cu convingere. De mai bine de 40 de ani, se intalnesc doar intre doua trenuri, in gara. "Nu am lipsit nici unul niciodata. Doar el, o singura data, era bolnav la pat si nu a putut sa vina. Dar si atunci mi-a transmis un mesaj prin seful de tren. In rest ne intalnim cu regularitate. Nu, nu ne-a venit niciodata ideea, in atatia ani, sa mergem mai departe cu dragostea noastra. El ma respecta. Eu nu am vrut, caci n-as mai fi fost o virtuoasa in ochii lui."

FOTO

  • MINCIUNI DULCI. "Asteptam intalnirile cu sufletul la gura"

  • BUCURIILE ANULUI. De ziua lui, in mai, Marcela ia trenul spre Braila. De ziua ei vine el la Ploiesti. Se intalnesc, in fiecare an, la aceeasi ora, la ceasul din gara...
  • Citeşte mai multe despre:   impreuna,   femeia,   trenul,   bărbat,   gară,   viata mea e un roman

    Ştiri din .ro


    PUBLICITATE
     



    Serviciul de email marketing furnizat de