x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Iubire printre obuze

0
Autor: Cristinel C. Popa 26 Aug 2005 - 00:00
Iubire printre obuze


Una dintre putinele veterane de razboi care a atins varsta de 85 de ani traieste la Iasi. Pe timpul refugiului lucra alaturi de sotul sau (amandoi medici) intr-un spital militar, aproape de frontul de vest: printre explozii, sub suierat de gloante, cu umbra mortii atingandu-le pasii.

Otilia isi aminteste ca pur si simplu dansa de bucurie la vestea ca inca un soldat a ramas printre cei vii. Tot atunci, in timpul razboiului, in aceleasi conditii vitrege, a nascut-o pe singura sa fiica. Vitejia acelor clipe paleste in fata actelor de umanitate ce i-au format caracterul si i-au croit destinul. E drept ca amintirile razboiului inca ii tulbura zilele. Groaza traita demult, cu decenii in urma, nu i s-a sters din memorie femeii.

Povestea batranei din fata mea pare desprinsa din filele unui jurnal de razboi. O viata aflata acum pe ultima ei suta de metri. O viata cat se poate de implinita... Vocea-i, usor stinsa, te unge la suflet. Un aer drept, sobru, ii mangaie chipul. De sub parul carunt, doi ochi caprui (in care pare ca s-a strans intreaga tristete a orasului) cauta cu privirea usa. Femeia pare ca asteapta pe cineva care nu mai vine... Sufera mult ca la 85 de ani prea putini prieteni o mai viziteaza si o mai pot consola. Si-a pierdut de mult timp sotul si dupa decenii intregi tot nu s-a impacat cu ideea. Fiica si ginerele i-au ramas singurul sprijin de nadejde.

DEVOTAMENT. Otilia-Eugenia David s-a nascut in 1920 la Caliacra, in Cadrilater. Parintii sai lucrau acolo ca institutori si au ramas cu totii dincolo de Dunare pana cand Romania a cedat acest teritoriu in zorii primului razboi mondial. Avea 7 ani cand a trebuit sa se stabileasca impreuna cu familia la Husi. A facut liceul in micul orasel moldav si in 1939 a intrat la Facultatea de Medicina din Iasi, pe care a absolvit-o in 1945. "Eram in anul III, de-abia ma casatorisem, cand a trebuit sa plecam in refugiu. In luna de miere locuiam in spital, munceam acolo, fiind medici, aveam grija amandoi de ranitii razboiului. Atunci puteai sa dai concurs, nu era obligatoriu, cine voia intra ca salariat si eu am devenit extern la Spitalul «Caritatea», unde deja imi desfasuram activitatea ca studenta." Unitatea medicala a fost stabilita la Alba-Iulia, aproape de frontul de vest, apoi s-a unificat cu Spitalul Universitar "Sf. Spiridon", devenind spital militar de zona interioara. Aici se opera efectiv sub tirul permanent al obuzelor. Se aduceau zi si noapte raniti de pe toate fronturile. Femeia lucra drept asistenta, infirmiera, medic, orice era nevoie pentru salvarea acelor oameni. Viata lor atarna de un fir de ata. Multi, foarte multi nu mai puteau fi recuperati. Ramaneau infirmi - blestematii ororilor razboiului. La doar 25 de ani, Otilia-Eugenia s-a comportat ca un adevarat erou si a dat dovada de un devotament cu totul si cu totul iesit din comun.

INGRIJIND TRUPURI SCHINGIUITE. "Aduceau toata gama de raniti cu rani produse prin arme de foc", isi aminteste ea de acele cumplite zile. "Erau o nenorocire si o disperare fantastice. Multi isi pierdeau definitiv vederea, mersul, altii aveau paralizat tot corpul. Am vazut tot ce se poate vedea ca oroare in materie de razboi: oameni fara ochi, fara maini, fara picioare, fara urechi, cu burtile sfartecate, cu abdomenele terciuite. Trupuri schingiuite." Otilia-Eugenia era pentru toti acei nefericiti ca un inger pazitor; un inger care ingrijea cu devotament pe mutilati.

Razboiul i-a schimbat intr-un fel viziunea asupra vietii, pentru ca acolo, sub bombe, a si nascut. "Inainte de a ne intoarce acasa din refugiu, in 1944, eu am plecat la Targu Jiu, unde o prietena a mea avea circa si am nascut." "Si acolo erau bombardamente; sub tirul obuzelor m-a nascut mama", o completeaza fiica sa, acum o femeie matura, in varsta. Era aproape de front, "bombardau si spitalul". Bombardau totul. Trupele se retrageau si fie ca era Alba-Iulia, fie ca era Targu Jiu sau alta localitate, nenorocirile erau de neocolit, se tineau lant.

SANGE RECE. La terminarea razboiului, in 1945, era inca in anul V la Medicina. "Facultatea de Medicina pe care am facut-o eu era foarte serioasa", povesteste azi batrana doamna. "Erau perioade cand de la ora 14:00 la ora 19:00 stateam in sala de disectie, cu 30 de cadavre in hala in jurul nostru. Nu era usor. N-am putut sa bag carne in gura cateva zile bune. Pe urma mi-am facut cercul meu, aveam prieteni cu care mergeam la petreceri, ne distram..."

A terminat anul VI si, implicit, facultatea si a devenit medic de circumscriptie rurala, apoi de circumscriptie urbana la Husi. In 1952, dupa ce a candidat si a devenit pentru foarte putin timp primar de Husi ("Exista acte semnate de mine in acest sens", marturiseste ea, cu mandrie), a facut specializarea la Bucuresti si a capatat titlul de medic oftalmolog. S-a intors la Husi si a lucrat la cabinetul sau pana in 1967, cand a venit la Iasi. Aici a lucrat la Policlinica Industriala, apoi la Spitalul Socola, dupa care, inainte de pensionare, la Policlinica cu Plata.

Considera ca a avut cateva trasaturi indispensabile unui medic bun: o stapanire de sine caracteristica si sange rece. In familie, un var de-al ei a fost tot medic, iar fratele, chirurg. In 1982 si-a pierdut sotul, cu care a avut o casnicie extraordinar de reusita. "M-am casatorit cu el la 24 de ani. Era un profesionist valoros si, in viata de toate zilele, un om cum nu mai gasesti. Un dansator teribil."

Otilia danseaza si astazi. Daca nu poate sa faca asta alaturi de sotul ei, pe care il plange necontenit, atunci valseaza cu viata, ametita de parfumul naturii, pe care o iubeste atat de mult... In apropierea copacilor, pasii sai nesiguri capata ritm, in vecinatatea florilor, trupul ei subtire se intoarce in piruete. Stangaci. "N-am mai iesit de doua, trei zile, dar trebuie sa iau putin aer." Otilia-Eugenia iese cu greu pana in fata blocului, unde rade si plange, cu ultimele-i puteri. Plange in gand dupa acel soldat necunoscut, care, cu glas de muribund, i-a dictat pe patul de spital cea din urma poezie...

LUNA DE MIERE
"Eram in anul III, de-abia ma casatorisem, cand a trebuit sa plecam in refugiu. In luna de miere locuiam in spital, munceam acolo, fiind medici, aveam grija amandoi de ranitii razboiului"

IN SPITAL
"Multi isi pierdeau definitiv vederea, mersul, altii aveau paralizat tot corpul. Am vazut tot ce se poate vedea ca oroare in materie de razboi: oameni fara ochi, fara maini, fara picioare, fara urechi, cu burtile sfartecate, cu abdomenele terciuite"

VIATA IN RAZBOI
"Pecuniar pot spune ca n-am suferit din cauza razboiului. Aveam salariu 700 de lei, fratele meu era medic, imi trimitea si el cate ceva, parintii aveau pensii, ce-i drept, mici, dar imi trimiteau si ei" - Otilia Baciu, veterana de razboi

ZBUCIUM
Amintirile din razboi ii revin in minte Otiliei fara incetare. "Am avut o viata zbuciumata, uite!, mi se face pielea de gaina, intram in operatii la spitalul militar de pe front intre sute de raniti si faceam orice, puneam chiar si pansamente." Si-a iubit meseria si nu a refuzat nici muncile de infirmiera, sperand ca poate salva soldatii. N-a descurajat-o nimic, nimic n-a facut-o sa se indoiasca de puterea ei de a tamadui. "A fost o perioada foarte grea. Eram facuta sa fiu medic, pentru ca eram tare." Poate ca experienta aceea dura a razboiului a modificat-o sufleteste, dar nu i-a schimbat sensibilitatea la suferinta. Trebuia sa fie puternica si sa le insufle incredere bolnavilor. "Aveam o stare psihica foarte buna. Nu puteai sa te duci si sa plangi langa bolnav. Ca sa asisti la toate scenele posibile iti trebuia sange rece, pentru ca erau oameni foarte tineri care mureau. Te rascoleau, aproape ca nu rezistai."
Citeşte mai multe despre:   razboi,   viata,   medic,   razboiului,   viata mea e un roman

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de