x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Maestrul sunetelor

0
02 Noi 2004 - 00:00

L-am intalnit pe culoarele Conservatorului din Bucuresti. Zi de zi, maestrul acordor Nicolae Ionescu este acolo, strecurandu-se discret printre zeci de piane, ascultand, cu un aer distrat, sunetele ce inunda salile imense. Si totusi, indata este langa pianul ce are nevoie de el!

MIRA MUNTEAN

DE DRAG. La 73 de ani continua sa vina zi de zi la pianele lui de la Conservator
Traieste printre piane. Le oblojeste, le face sa sune bine. Perfect. Se plimba domol prin salile in care studentii canta la acest nobil instrument, repetand cu indarjire. Uneori, aceeasi partitura ore in sir. Nu am intrat bine intr-o incapere, ca l-am auzit dojenindu-l bland, asa e firea lui, pe un student: "De ce nu mi-ai spus ca pianul acesta nu mai are doua corzi?". A fost de ajuns sa auda cateva tonuri ca sa descopere ca ceva nu e in regula in "burta" instrumentului. A ridicat usor cutia si, iata-le, cele doua corzi se unduiau ca doua trestii-n vant. Nici un pian nu il poate pacali. Ii cunoaste toate secretele, reusind cu migala si daruire sa faca fiecare sunet sa spuna o poveste.

CAUTAREA. Copil fiind, nu prea stia ce avea sa devina. A crescut insa in umbra unui unchi, "un bun meserias", cel care a infiintat Muzeul "Nicolae Grigorescu" din Campina. "Unchiul era un artist in tamplarie fina. Era un om deosebit, educat. A fost apreciat in Campina, dar nu numai. Chiar si Nicolae Grigorescu l-a cunoscut." La 19 ani a facut prima alegere importanta. A lasat in urma copilaria, casa parinteasca si a luat cu el, la Capitala, doar "mestesugul" furat de la unchi. Dar nici atunci nu aflase inca unde ii este locul. Au mai trecut ani pana cand sa ajunga sa imblanzeasca sunetele pianelor.

CHEMAREA. S-a invartit prin spatiul bucurestean, uneori fara noima, incerca sa se agate de ceva, sa prinda drag de o meserie. Destinul (si nu doar un tramvai!) a facut sa ajunga intr-o dimineata in curtea Fabricii de instrumente muzicale "Doina". "Dupa ’89, Fabrica «Doina» ce «producea» si acordori a fost desfiintata. Astazi, pianele sunt aduse din alte tari, iar atunci cand se strica ceva - piese, corzi - se comanda din afara. Si se platesc tare scump", imi povesteste domnul Ionescu. La "Doina" facea piane. Acolo a invatat meserie. Si-a descoperit menirea. "Am avut ureche muzicala, dar nu doream sa cant la vreun instrument. Ma atragea partea tehnica. Voiam sa stiu ce se ascunde in spatele sunetelor, de ce unele ies perfect, iar altele iti zgarie urechea, cum se zice. Si imi placea sa mesteresc, sa repar." A avut si de la cine sa invete meserie. Pe atunci inca mai erau acordori buni, care erau incantati sa aiba un ucenic. "La Conservator au fost candva si patru meseriasi. Un unchi de-al meu, Ilie Stanescu, tot acordor, a vazut ca imi place, ca sunt bun si m-a incurajat. Asa am ajuns, in 1960, la Universitatea de Muzica", povesteste Nicolae Ionescu. Si aici este si azi. De 44 de ani, locul lui de munca a ramas neschimbat.

INTERMEZZO. Urmareste mainile pianistului mangaind clapele albe si negre, cu eleganta. Si asculta, fermecat, sunetele acelea dulci-amare, calde-reci, grabite-molcome, ce ascund o poveste. Uneori, ar vrea poate sa le pastreze numai pentru el. Nu, nu il priveste cu invidie pe pianist! Nici pomeneala! Fara el, acordorul, sunetele ar fi suferinde. Asa ca el are grija ca pianul sa isi faca treaba bine, ca si cand ar fi unul nou. Cand, de fapt, este batran, obosit, carpit… Si se chinuieste sa mai reziste… Acordorul se uita la pian si se gandeste ca sunt de-o varsta. Si unul, si celalalt, doi vechi prieteni care stiu totul unul despre celalalt vor sa mai fie impreuna niste ani… Trag parca unul de altul, fiecare de dragul celuilalt!

FAMILIA. Cand a ajuns la Conservator era stapan pe meserie. Aici nu mai e de joaca. "Dupa ce esti angajat ca acordor, nu mai merge sa inveti. Trebuie sa vii bine pregatit. Studentii stiu muzica bine, iar tu trebuie sa fii la inaltimea asteptarilor lor." Omul are, ca fiecare, amaraciunile lui: "Am iubit si iubesc aceasta meserie. De aceea, si acum vin aici zi de zi. Abia astept dimineata sa vin la treaba. Stiti, eu am fost un om supus. Am respectat programul, i-am respectat pe cei cu care am muncit. Am fost un coleg bun. Dar nu m-a ajutat acest lucru. Decat sufleteste". Fara sa se bucure de un salariu cat de cat decent, a continuat sa vina la Conservatorul bucurestean, in loc sa ramana ca acordor prin alte orase ale lumii. Mai ales ca ocazii a avut destule, dupa cum zice. "Dar stiti cum era inainte… Daca ramaneam in alta tara, familia mea ar fi avut de suferit aici." Se casatorise si avea o fiica. Daca fata lui nu a fost atrasa de acest domeniu - a facut studii economice - , nepoata lui, Raluca, i-a mostenit talentul, fiind absolventa a Liceului de Muzica. "Raluca este acum studenta la Medicina… Dar ii place mult sa cante la pian si ma bucur cand o ascult." Este multumit de viata lui. Si de ce n-ar fi, mai ales ca nimic pe lumea asta nu poate fi mai frumos pentru el decat sa se piarda printre sunete alese de pian... Calde-reci, duioase, timide, inversunate... Pline de povesti de neuitat.

PASIUNE

"Am iubit si iubesc aceasta meserie. Mi-e drag sa vin la Conservator zi de zi. Vin deseori si sambata, si duminica. Ce imi doresc acum? Sa mai traiesc putin…"

AMARACIUNE

"I-am ajutat pe cei care au dorit sa patrunda tainele acestei meserii, eu nu am fost omul care sa tina secrete. Am vrut sa fiu un coleg bun. Am respectat programul si i-am respectat pe toti cei cu care am lucrat. Daca ar fi sa o iau de la capat, tot aceasta meserie as face si tot la Conservatorul din Bucuresti" - Nicolae Ionescu, acordor de piane

BIS
In 1996 a iesit la pensie. Dupa o viata intreaga de munca, si-a zis ca merita putina liniste. Nu a trecut insa o luna si a fost chemat inapoi. In tot Bucurestiul nu s-a gasit un alt acordor dispus sa munceasca la o institutie prestigioasa, ce-i drept, dar finantata de la buget... Asa ca tot maestrul acordor Ionescu a fost salvarea. In tarile europene, salariul unui acordor depaseste 2.000 de euro pe luna. La Universitatea de Muzica sunt astazi doi acordori. Impreuna iau cu un zero mai putin… Tocmai de aceea, multi colegi de breasla au plecat din Romania.

MODA VINE…DAR SI TRECE
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, educatia fetelor "de familie" includea obligatoriu si pianul. Veniti in vizita, pretendentii domnisoarelor asistau la adevarate recitaluri date de tinere. Prin urmare, a avea "clavir" in casa era la moda in familiile bune. Acesta este si motivul pentru care, in acea epoca, acordorii de piane erau mesteri foarte cautati, respectati si mai ales platiti cum se cuvine. "Astazi, nici un tanar nu mai vrea sa invete aceasta meserie, pentru ca este prost platita. Si cine mai vrea in ziua de azi sa munceasca pe bani putini, doar din placere? Asa ca am ramas tot eu sa fac treaba aici. Cat oi mai putea si eu... Pe urma, nu stiu ce va fi, cum se vor descurca", spune cu mahnire Nicolae Ionescu.

UN ACORDOR SI SUNETELE LUI
In fiecare dimineata, la ora 7 fix, intra pe usa de la Conservator si se duce in camaruta lui. Apoi porneste prin sali si incepe sa repare si sa acordeze. "Sunt 160 de piane, iar unele au zeci de ani, de aceea trebuie mereu reparate." Oricat s-ar stradui, mai mult de doua piane pe zi tot nu poate rezolva. De aceea, vine si sambata, si duminica… La 73 de ani sta ore in sir garbovit deasupra unui pian pana cand il face sa sune asa cum vrea el. Iar in serile cand sunt concerte, se ghemuieste undeva, aproape de scena, gata sa intervina daca se intampla ceva cu "pacientul" lui. "Sigur ca am trecut si prin momente mai putin placute, cand s-a stricat ceva in pian in timpul concertului. Dar eram atent, interveneam si rezolvam repede."
Citeşte mai multe despre:   viata mea e un roman,   acordor,   meserie

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de