x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marturisirile unui Brancovean

0
11 Mai 2005 - 00:00

Se trage din os domnesc. Este academicianul Dan Berindei. In tinerete a muncit la fier vechi, si-a vazut familia intemnitata, a fost destituit pe nedrept, dar a continuat mereu sa scrie. Sute de lucrari. Chiar si acum, la 82 de ani…

  • de CARMEN PREOTESOIU
  • VIATA MEA E UN ROMAN
  • MUZEUL CARTILOR. "Am facut 82 de transporturi cu un Fiat, pentru a cara toate cartile", povesteste amuzat Dan Berindei. "La ultimul transport, Fiatul a murit"
    Are 82 de ani. Si nu a fost zi in care sa nu-si cufunde mintea in noianul de carti ce ii impanzesc peretii casei. Dan Berindei, caci despre el este vorba, a stiut sa treaca cu umor si demnitate de la munca de cercetator la munca fizica dintr-o cooperativa. Familia sa a fost intemnitata. Fetita i s-a nascut in inchisoare. A suportat raul ca pe un bine, care l-a ajutat sa se maturizeze, sa cunoasca lumea si viata, cu straturile ei multiple, cu oamenii ei diferiti.

    Ca sa patrunzi in casa in care locuieste Dan Berindei trebuie, pentru o clipa, sa-ti tii rasuflarea. Rafturile inalte pana in tavan gemand a carti, sortate dupa domeniu si purtand o eticheta scrisa de mana Ioanei Berindei, sotia academicianului, te duc cu gandul la o fortareata, in care cartile sunt pazite cu strasnicie. Mobila veche, masiva, tavitele si cestile din argint amintesc de mostenirea lasata acum zeci de ani de catre o familie ce-si tragea radacinile din os domnesc. "Sunt a 11-a generatie din neamul Brancovenilor!", spune razand academicianul. A renuntat la titluri, mostenirea donand-o Academiei, pentru ca, marturiseste profesorul, "altfel, mi-as fi sters imaginea copilariei!".

    INTR-O LUME FARA VORBE... De la 9 ani, parintii sai s-au despartit. Mama s-a recasatorit, iar tatal a surzit. "Am fost un copil care mi-a ajuns mie insumi. Cuminte. Poate ca nici nu puteam fi altfel. In casa noastra a fost o liniste crunta. Cu tata ma intelegeam prin cateva cuvinte tipate, apoi prin scris. Nu mai auzea deloc. A luptat in primul razboi mondial. A fost ingropat de o bomba si dezgropat de o alta. Am fost un copil singur!", povesteste academicianul Berindei perioada in care unica alinare o gasea la bunica sa, o femeie scolita prin strainataturi, care vorbea curent franceza, germana si engleza, si care, mai presus de toate, i-a insuflat dorinta de a citi cat mai mult. "Tatal ei, Emil Costinescu, desi nu fusese o zi la scoala, a fost unul dintre cei mai eficienti ministri de Finante ai Romaniei. A avut insa mereu sentimentul ca nu s-a implinit, de aceea si-a dat fetele la scoala. Bunica, la aproape 90 de ani, citea carti serioase. Poate nu intamplator si eu, la 13 ani, am scris primul meu studiu de istorie, in franceza!", spune mandru profesorul. Atunci a fost si momentul de "glorie" al copilariei sale. Si-a strans familia intr-o incapere si i-a citit materialul. Franceza reusise sa o invete, mai mult manat de dorinta de a citi carti ce inca nu fusesera traduse. "Imi doream sa citesc "Contele de Bragelone", care nu fusese tradusa, incat mi-am luat dictionarul langa mine si am inceput sa traduc rand cu rand pana am terminat cele cinci volume, dar am invatat si franceza!", spune Dan Berindei, in timp ce-si mangaie cainele cu gesturi domoale.

    "NU DREPTUL ERA VISUL MEU!" Liceul l-a facut la "Spiru Haret". "Mare noroc am avut, marturiseste profesorul, emotionat. Am facut clasa a VII-a si a VIII-a intr-un singur an. Lucrul asta mi-a salvat viata, pentru ca toti colegii mei ar fi trebuit in ’41 sa intre la facultate, dar a inceput razboiul. Au plecat la lupta. Eu eram deja anul 2. Am avut amanare de studii. Iar in ’44, cand de asemenea a fost situatia foarte dura, s-a hotarat ca studentii aflati in ultimul an de studiu sa fie scutiti de armata. Eu eram ultimul an. Razboiul m-a ocolit." A putut sa-si continue studiile, dar nu a pasit nici pe calea trasata de tatal sau, nici pe cea dorita de mama sa. A ales sa fie istoric. "Tata voia sa ma fac avocat, pentru ca el fusese jurist consult, nu a putut sa pledeze din cauza auzului. Mama isi dorea sa fiu diplomat. Am dat admitere la Istorie, Filosofie si Drept. Am facut Filosofia doar doi ani, la Istorie aveam numai "Foarte bine", iar la Drept nu am facut decat premilitaria, si asta mai mult pentru tata. Dar am renuntat. Nu Dreptul era visul meu!", povesteste Dan Berindei.

    SI MAMA, SI TATA. A lucrat in Institutul de Cercetari Balcanice, apoi in Institutul de Istorie, pana cand sotia sa a fost inchisa pe motiv de inalta tradare. "Eu nu facusem decat sa duc un bilet mamei mele scris de catre un taranist care facea spionaj, Cozlovski. El cerea sa fie gazduit pentru cateva zile de catre familia mea", povesteste sotia profesorului, Ioana Berindei, zambind trist la aducerea aminte. "Nu stiam nici eu, nici mama ca el face spionaj." Ioana Berindei a stat in inchisorile de la Jilava si Vacaresti trei ani. O drama traita la maturitate pentru "vina" de a fi fiica lui Ioan Hudita, secretarul general adjunct al PNT pana in 1947. Timp in care sotul sau a fost si mama, si tatal celor doi copii, pentru inceput doar al lui Mihnea, apoi si al Ruxandrei, fetita care s-a nascut in inchisoare. "De ziua lui Dan am cerut voie sa-i trimit o carte postala. M-au pus sa scriu ca sunt foarte bine. Am scris. Dar am adaugat sa-mi trimita burtiera de sarcina. Numai asa a putut sa-si dea seama ca sunt insarcinata", povesteste doamna Ioana una dintre incercarile cele mai crunte din existenta sa. "I-a fost tare greu", spune femeia. "Cand m-am intors din inchisoare, l-am intrebat pe Mihnea, care avea 5 ani, ce sa-i aduc. "Adu-mi ceva ieftin", a raspuns copilul. Ca sa vedeti ce era in mintea lui. Dan il invatase sa fie cumpatat, sa se multumeasca doar cu cat se putea!"

    PE NEDREPT. Este marturia Ioanei Berindei. Ea a trait experienta inchisorii, in timp ce sotul ei, "eliberat din functie pentru ca sotia sa fusese inchisa", incepea sa lucreze la o cooperativa. Din Institut a fost scos cu litera E, litera care nu-i permitea sa lucreze nici macar intr-o fabrica. Norocul lui s-a numit Constantinescu-Iasi, o veche cunostinta a socrului sau, care a reusit sa-i transforme litera E in litera D, facand posibila angajarea. "Era un depozit urias de fier vechi. Trebuia sa umpli un camion intreg cu deseuri de tabla, din care se faceau placheuri de pantofi. Cred ca am facut milioane de placheuri. Plecam de acolo cu mainile insangerate, asa de aspre si de ascutite erau. Insa cea mai crunta sarcina era caratul unor tuburi cu oxigen in spate. Trebuia sa urci trei etaje si apoi sa cobori pana in subsol. Era ca si cum aveai o bomba pe umeri ce-ti amintea de moarte". Singura care l-a ajutat in cresterea copiior a fost o femeie in varsta, care venea pe la 6 si un sfert, atunci cand profesorul pleca la fabrica, indiferent daca era cald sau frig, ploaie sau ceata. "Iarna, pentru ca era un alunecus ingrozitor, venea biata femeie cu presul. Facea cativa pasi, arunca presul si calca pe el pana ajungea la noi. Fara ea nu as fi reusit", marturiseste Dan Berindei.

    SINGURATATE. Au trecut de atunci peste 50 de ani. Copiii au ajuns ei insisi la varsta la care ar putea fi bunici. Mihnea are 57 de ani si este in Paris, iar Ruxandra are 53 de ani si locuieste la Maastricht. Parintii, macinati de dor, reusesc sa-i vada o data, de doua ori pe an, si atunci in mare graba. Sufletul lor tanjeste dupa ei, dar, spune Dan Berindei, spre intristarea sotiei lui, acum "cainele asta e copilul nostru". Marturiseste insa ca nu regreta nimic, "nici macar aceasta viata chinuita. Momentul pe care il asteptam era cel in care puteam sa scriu asa cum imi venea gandul, fara sa te autocenzurezi", spune academicianul.

    Daca ar fi sa luam in calcul cele peste 500 de lucrari stiintifice publicate si cele 60 de carti, ne-am da seama ca s-a hranit in permanenta cu dorinta apriga de a cunoaste si de a impartasi din cele descoperite. A strans de-a lungul vietii zeci de mii de volume, ba mai mult, pentru a avea loc, si-a transformat beciul in depozit de carte, de reviste si documente, martore ale vremurilor pe care le-a traversat.

    CAUTARI PERMANENTE
    A lucrat si fara sa fie platit. Aproape 8 luni. A rezistat epurarilor si suspendarilor de salariu venite in urma reformei invatamantului. Dar nu s-a lasat. A scris si a citit in permanenta. Incepand cu anul 1945 a publicat vreo 6, 7 studii, pregatindu-si lucrarea de doctorat: "Teza mea a murit in ziua sustinerii, povesteste academicianul. Venise ordin de la minister ca se intra in sistemul de doctorat sovietic si ca orice sustinere se suspenda. Se intampla in ’49. Mi-am luat doctoratul abia dupa 20 de ani". A fost dat afara din Institut impreuna cu profesorul Berzea, dar dupa trei ani au fost amandoi reangajati. "44 de ani am lucrat in Institut, o viata de om", spune cu mandrie profesorul. A devenit membru in 16 organisme stiintifice nationale si internationale. Sutele de carti si lucrari publicate, participarea la congrese nu l-au multumit pe deplin. Si-a dorit sa predea. A cunoscut multumirea si satisfactia intalnirii cu studentii abia dupa ce s-a pensionat, in 1990, cand a fost chemat ca profesor asociat la Facultatea de Istorie. In 1991 a fost ales membru al Academiei Romane. A trecut de 80 de ani, dar nici acum nu are liniste...

    BUCURII INTERZISE
    In ’70, fiul sau, Mihnea, avea sa plece intr-o excursie in Turcia. Ca mai tarziu, o scrisoare sa anunte pe cei doi parinti ca fiul lor este in Paris si ca isi continua studiile acolo. La fel s-a intamplat si cu fiica, Ruxandra. "Desi a jurat ca se va intoarce, a plecat in vizita la fratele ei, si dusa a fost!", povesteste, dezamagit, tatal parasit. Din cauza acestei plecari, din ’70 pana in ’71 profesorului i s-au interzis iesirile peste hotare. Au urmat apoi si alte perioade: din ’74 pana in ’76 sau din ’88 pana la Revolutia din Decembrie ’89. Prima iesire a avut-o la 42 de ani, in 1965. Mai mult, in anii ’50-’51 i s-a impus sa semneze lucrarile sale doar cu B. Dan. "In ’68 am ajuns secretar stiintific al Institutului, iar in ’70, am fost ales director adjunct. O data cu plecarea baiatului meu, am ramas director numai pe hartie", povesteste academicianul. Multa tristete s-a cuibarit in sufletul lor. Si multa singuratate.
    Citeşte mai multe despre:   povesteşte,   viata mea e un roman,   berindei,   dan

    Ştiri din .ro















    PUBLICITATE
     



    Serviciul de email marketing furnizat de