Nela Ciunga tine casa doar cu o mana

08 Sep 2004 • 00:00

Nela Corciu s-a descurcat in viata doar cu o mana si cu ciotul celeilalte, glumind ca "Dumnezeu n-a mai avut material". Ea are o viata normala: face toate treburile in gospodarie, tine biserica din sat, sapa cot la cot cu oamenii normali si amesteca seara, cu ciotul ei de mana, o mamaliga mare, langa care se strang toti ai casei.

NINA MARCU

Se numeste Nela Corciu, dar lumea din satul prahovean Dumbrava, unde locuieste de cand se stie, ii spune Nela Ciunga. O doare, inca o mai doare, dupa 67 de ani de existenta, ca i se zice asa. Dar a invatat sa treaca peste rautatile lumii. "Ca lumea, spune femeia, ce treaba sa aiba si ea, trebuie sa vorbeasca".

DUREREA TINERETII. Mai rau era cand era tanara. "Ma duceam si eu la hora, ca toate fetele de maritat. Si tineam mana cu defectul ascunsa, in asa fel incat sa nu vada nimeni. Si venea cate o frumusete de baiat din satele vecine. Se uita la mine, ma vedea, ma placea si dadea sa se apropie, sa intre cu mine in vorba. Eram fericita ca ma alesese pe mine, dar era de scurta durata fericirea asta. Stiam ca mai devreme sau mai tarziu va observa mana mea infirma". Asa se intampla si se retragea speriat. "Nu mai conta ca poate eram gospodina, poate ii placusem inainte sa vada infirmitatea, poate aveam alte calitati. Fetele din sat, si mai ales mamele lor, zambeau satisfacute: nu se uita nimeni la Nela Ciunga. Ele erau poate mai boccii, dar nu aveau, ca mine, un asa handicap. Doamne, cum mai sufeream ca nu eram si eu la fel cu toata lumea..."

S-a maritat cu un baiat sarac, care sa nu aiba niciodata pricina sa-i reproseze handicapul cu care se nascuse. "In timp, cred ca am facut din el un domn. Asa cum sunt domnii de la noi din sat, nu cei de la oras. Am muncit amandoi din greu si ne-am ridicat o casuta. Am facut cu el cinci copii si i-am crescut cu mare drag pe toti."

SOLIDARITATE. Vocea-i urca si coboara, in functie de ceea ce spune. E trista, o copleseste tristetea cand pomeneste de rautatile oamenilor. Dimpotriva, cand vorbeste despre copiii si omul ei, o gatuie fericirea. Stie acest lucru si explica cu simplitatea omului de la tara: "Nu sunt ei perfecti, ca nimeni nu e, dar sunt ai mei. Si stiti cum e cu cioara, care-si vede puii soimi. Am ingrijit ani de zile de parintii mei, iar mai apoi am luat, sa am grija de ea, si o femeie din sat. Avea, saraca, acelasi handicap ca mine. Nu avea o mana. Nu era singura pe lume, crescuse si ea copii si nepoti, dar uneori soarta te duce pe usi straine. Ai ei au preferat sa nu stea cu ea in ultimele clipe ale vietii. Am ingrijit-o pe acea femeie pana a murit. Ca mi-a fost mila de ea. Era o solidaritate a ciungelor, daca vreti".

Nu i-a fost usor cu atatea guri la masa. Copiii erau mici si nu se puteau ajuta cu ei. Muncea la camp, tinea casa, ingrijea de toti cei din casa. "Intr-o vreme, eram zece guri la masa. Sapam porumbul si via, ingrijeam biserica din sat, apoi veneam acasa, unde invarteam cu ciunga mea o mamaliga mare - cat roata carului de mare, ca sa ne saturam toti - si apoi ne asezam cu totii la masa. Si acum fac de toate. Nu ma dau in laturi de la nici o treaba. Amestec mamaliga, fac orice fel de mancare, fac ordine, fac de toate, fac orice. Nu zic ca nu se poate. Ma bucuram atunci, in tinerete, cum ma bucur si acum, ca nu sunt inutila, ca cei din jur au nevoie de mine, ca fac treaba buna, ca nu sunt o infirma neputincioasa."

FARA PENSIE. N-a avut vreme sa-si vada de infirmitate. O lacrima, cat un bob de roua, se strecoara discret in ochii tristi ai femeii. Da sa se infiltreze printre gene, sa curga nestavilita pe obrazul aproape ca pergamentul, sa se reverse, mai apoi, potop, peste tot, dar mana sanatoasa se ridica pana la ea si o opreste. O striveste cu o apasare ferma. Si lacrima, insignifianta, ai zice, moare inainte de a apuca sa brazdeze tenul femeii.

Nela Corciu tace o clipa grea, apoi continua. Cu resemnare. Cu multa resemnare: "Asa handicapata cum sunt, nu am pensie. Ca mi-au zis cei de la comisie, cand m-am dus, ca nu am internari. Nu ma puteam duce la spital, pentru ca aveam prea multe de facut. Intai au fost copiii mici, apoi a urmat boala parintilor, femeia de care am ingrijit... Nu am avut timp sa ma caut, sa umblu prin spitale, ca altele care nu sunt bolnave, nu sunt handicapate, nu au nimic. Ele au pensie, eu nu. E tare greu. Oare e tarziu daca ma internez acum? Ca o ducem destul de greu. Sunt multe lipsuri in casa si multe trebuinte. Copiii cu care stau in casa nu au serviciu, ca acum asa e, nu esti om daca nu te confrunti macar o data si cu pecinginea somajului. Tare mi-as dori sa mananc si eu cativa ani pensie... O fata si un baiat stau aici, cu mine in casa. Fata are la randul ei doua fetite. Invata foarte bine, sunt premiante si eu ma mandresc cu ele. Mi-as dori sa-i pot ajuta mai mult pe toti. Dar am o pensie de 460.000 de lei de la CAP. Cand mi s-a facut suma asta acum cateva luni, am zis ca nu stiu ce fericire a cazut pe capul meu. Ca am avut intai sase mii de lei, apoi opt... Ce sa faci cu banii astia?!"

NUMAI DE BINE

Oamenii din sat, chiar daca o poreclesc dintotdeauna Ciunga, au vorbe bune despre Nela Corciu: "E neintrecuta la toate muncile pe care le face.

Nici nu ne putem tine noi, cu doua maini, cum ne vedeti, dupa ea la sapa sau la alte munci. Doar ce-o zarim ca se departeaza pe randul de porumb. Nu pridideste de la nici o muncusoara.

Vede bine de casa ei si de biserica din sat. Pai sa va nimeriti pe aici cand strange covoarele din biserica sa le spele, sa le bata, sa le aseze din nou, dupa vreo slujba mare, cand vine tot satul la biserica. Are spor, mai ceva ca unul zdravan. Se opinteste cu ele, le taraste, le scoate afara... Nu stim de unde are atata forta. Nici nu ai zice ca e handicapata, asa de mult si de bine munceste, cat e ziulica de mare.

Si parintele e multumit de ea. N-ar da pe mana altcuiva biserica, la cat de pretentios si tipicar este".

Din tonul unora pare sa razbata o unda de invidie, de rautate. O surata isi pune mana la gura, ca sa nu auda si ceilalti ce vrea sa zica si apoi, firesc, zice: "Asa cum e ea, si-a tinut casa casa si copiii copii. Nu stiu cum, ca mai sunt si altii saraci, care ajung la cearta si scandal pentru o bucata de paine. Cum a facut ea sa reuseasca, nu stiu. Si e ciunga. Asa a fost mereu!"

EVLAVIE

"Noroc ca ma mai duc la biserica si il ajut pe parinte. Nu primesc bani, ca nu are biserica sa-mi asigure un salariu, dar mai imi da si mie o farfurie, un prosop, colaci sau coliva. E ceva pentru mine. Stau de vorba cu sfintii, le spun pasurile mele si, uneori, mi se pare ca le stiu ei, fara sa le mai spun eu ceva. Daca l-am intrebat pe Dumnezeu de ce nu m-am nascut cu doua maini?" Isi face semnul crucii, se gandeste un pic si da categoric din cap de cateva ori... Apoi raspunde: "Stie El cum trebuie sa oranduiasca toate cele pe lumea asta. Si poate a avut si cu mine planul Lui".