O jumatate de secol traita in captivitate

Jurnalul National a publicat, nu foarte demult, un material despre Colonia Columbia din Cernavoda. Articolul i-a trezit amintiri din tineretea extrem de zbuciumata - aveam noi sa constatam, dupa ce am vorbit cu Ioan Gheorghe, veteran de razboi, fost ofiter activ de infanterie, luptator pe fronul german, prizonier si.cate si mai cate.

Jurnalul National a publicat, nu foarte demult, un material despre Colonia Columbia din Cernavoda. Articolul i-a trezit amintiri din tineretea extrem de zbuciumata - aveam noi sa constatam, dupa ce am vorbit cu Ioan Gheorghe, veteran de razboi, fost ofiter activ de infanterie, luptator pe fronul german, prizonier si... cate si mai cate.

Pe adresa redactiei soseste un plic portocaliu si destul de voluminos. "Va rog, daca aveti rabdare si, desigur, putin timp liber, CITITI-MA", ne indeamna la finalul scrisorii de opt pagini, probabil rupte dintr-un caiet studentesc, Ioan Gheorghe. Cu rabdare si putin mai multa atentie am reusit sa deslusim un scris grabit, care avea atatea sa ne comunice. Am intrat, astfel, in viata unui om. In aceeasi zi in care ne-a parvenit plicul am plecat spre locul de unde fusese expediata scrisoarea. Giurgiu. Pe o strada linistita, cu case vechi, nu foarte frumoase, locuieste si Gheorghe. In perimetrul lui se ascund atatea povesti, plutesc atatea amintiri, ca n-ar fi suficient un ziar intreg pentru a le cuprinde pe toate. Acum are 83 de ani, varsta pe care nu si-o arata. O vioiciune de invidiat la apus de existenta ne uimeste si pe noi. Coerenta, luciditate si mult umor. O viata de om, hartuita de Securitate si umbrita de singuratate. Confuzia ne incearca. De unde sa pornim? Cum sa incepem povestea? Ne-a spus atatea... Am admirat puterea acestui om care de 53 de ani, in casa varuita-n alb, pustie, cu hartie-n geam in loc de perdele, traieste singur. El cu umbra lui, cu imaginea din oglinda, cu amintirile ori temerile lui si mai ales cu scrisorile sale. Pentru ca scrie. Scrie mult. Spune ca numai asa reuseste sa-si mentina treaz intelectul. I s-a dus vestea ca ajuta pe toata lumea, mai ales pe cei batrani care mai au cate ceva de rezolvat pe la casa de pensii. Si vin oamenii la el sa ceara sfaturi. I se spune "avocatul mahalalei". Are 83 de ani si un clocot imens in suflet. Ni s-a destainuit, iar noi va spunem voua povestea lui.

INTR-O VIATA. "Am fost ofiter activ de infanterie, promotia 1944. In anul 1946 am fost scos in mod abuziv din cadrul armatei, iar la 9 august 1947 am fost trecut in rezerva cu gradul de locotenent. Pe 1.09.1949 am fost concentrat pentru a fi trimis la Canalul Dunare-Marea Neagra. Fiind singurul sprijin al familiei mele - nu am tata de la varsta de 4 ani - am incercat sa anulez aceasta concentrare. Nu am fost inteles, asa ca s-a delegat un militian care m-a dus fortat la Cernavoda, unde m-a predat intreprinderii de constructii Muntenia, care se ocupa cu lucrarile de la Canal. De aici, am fost dus pe dealul Columbia, aflat in stanga caii ferate, cant intri in gara si pe malurile Dunarii." O descriere la obiect, destul de seaca, a perioadei de dupa excluderea din armata. Totusi, noi nu o sa trecem asa repede peste anii dintre 1944 si 1946.

1944. Scoala de subofiteri din Teschen Bodenbach

INAPOI IN TIMP. "Dupa ce am terminat liceul, m-am dus la scoala de ofiteri activi de infanterie, din Bucuresti, ca sa-mi fac si eu cat mai repede o situatie si sa-mi intretin familia. Dupa terminarea primului an de scoala militara, in loc sa mergem mai departe, Ministerul Fortelor Armate de atunci, sectia a 5-a a Marelui Stat Major, in frunte cu generalul Steflea (n.r. - Ilie Steflea a fost Seful Marelui Stat Major intre anii 1942-1944, avand misiunea de a pregati Armata Romana pentru participarea la campania de primavara-vara a Wehrmachtului, din ratiuni militare si politice), a hotarat ca prima suta din promotia 1944 de ofiteri de infanterie sa plece in Germenia la studii de specializare. Dar cand am ajuns in Germania, nemtii n-au acceptat. «Nu cunoasteti limba! Cum o sa va bagam in scoli de specializare? O luati de la capat.» Asa am si facut. Am luat-o de la capat cu scoala de ofiteri de infanterie, ca sa nu facem smotru, si am primit un grad compensatoriu. Eu am primit gradul de obergefreiter, adica un fel de sergent major." Cu degetul pe o harta facuta chiar de el si asezata ostentativ la intrarea in casa, ne arata intregul traseu pe care l-a strabatut pe teritoriul german.

Oldenburg: scoala militara in Regimentul 33 de infanterie din armata germana. Trei luni de zile a fost recrut. Munsterlager: doua luni de instructie. Teschen Bodenbach: patru luni de zile, scoala de subofiteri. "M-au facut subofiter si m-au trimis inapoi la Unitatea 33, unde am instruit soldati germani." Abia la doua luni dupa aceea, Ioan Gheorghe a ajuns la scoala propriu-zisa de ofiteri activi de infanterie, undeva la nord-vest de Berlin. "Dar, conform regulamentului lor, nu te facea ofiter decat daca mergeai trei luni pe front. Si m-au trimis pe front, in Rusia. In septembrie 1944 eram pe front, in Letonia, in retragere, in drum spre Riga. Mi-a cazut in mana un ziar. Tin minte si acum titlul: «Der Vertäter, König Michail der Erste». Adica, «Tradatorul rege, Mihai I». Am ramas paf. M-am prezentat la comandantul diviziei: «Nu mai lupt cu voi. Gata, ma predau». «Te predai? Te consider tradator si te impusc»." Atunci a avut de depasit o situatie critica. El, doi estonieni si un letonian fusesera pusi la zid de nemti pentru a fi executati. "Daca nu intervenea comandantul brigazii, eram mort in momentul ala. M-a scos din rand, am trecut de-o parte si am vazut cum i-a impuscat pe ceilalti. Era pe la sfarsitul lunii septembrie, anul 1944. Asa m-au considerat prizonier, m-au predat jandarmeriei lor, m-au scos pe Marea Baltica cu vasul, dar pe traseu rusii ne-au bombardat si ne-au scufundat nava. Norocul meu ca am avut un colac de salvare, am venit la mal, insa am cazut iar la nemti si m-au bagat in lagarul de prizonieri Wustrau, unde erau numai ofiteri romani. Aici m-au tinut pana-n ’45, cand ne-au eliberat rusii." Eliberarea facuta de rusi nu le-a adus libertate ofiterilor romani. Auzind ca au urmat scoli speciale in Germania, rusii au intentionat sa-i trimita la reabilitare in Rusia. In acel moment, impreuna cu alti patru colegi, Ioan Gheorghe a fugit din lagarul pazit de rusi si a venit in tara. "De la Berlin, am ajuns la Praga. A pus politia mana pe noi si ne-a bagat in centrul de despaduchere, dupa care ne-au suit la tren si am venit pana la Bratislava. De aici am mers pe jos pana la Budapesta. Daca pana la Valea lui Mihai, pe tot traseul, nu ne-a intrebat nimeni de bilet de tren, aici un controlor roman a vrut sa ne dea jos din tren pentru ca nu aveam bilet. In fine, ne-am prezentat la Oradea, ne-a luat in primire comandamentul, ne-a trimis la Bucuresti si asta a fost."

LAGAR. Ioan Gheorghe alaturi de ceilalti ofiteri romani, prizonieri in Wustrau

S-A ZBATUT. Nu stie sa spuna daca momentele prin care a trecut in Germania le depasesc sau nu pe cele traite dupa ce a fost scos din armata si trimis la Canal. De ce a fost scos din cadrul armatei? "In mod abuziv m-au dat afara, in august 1946. Legea 433. Mi-au spus ca sunt ofiter reactionar, fiu de chiabur, mic chiabur. Un an de zile n-aveam dreptul sa ocupam nici o functie civila si profitam de leafa gradului pe care o aveam. Locotenent. La 9 august 1947 m-au trecut in cadrele de rezerva ale armatei, moment din care nu mai primeam nici un ban si a trebuit sa-mi caut de lucru."

Muncile pe care le-a prestat au fost care mai de care mai diverse, dar aproape din toate serviciile care au urmat a fost dat afara din cauza trecutului sau. "Am lucrat ca sezonier, apoi m-au angajat permanent la fabrica de zahar din Giurgiu. Politicu m-a dat afara si m-am trezit iar somer, in 1949. Am reusit sa intru intr-un restaurant, o carciuma de langa gara, unde am fost ospatar, apoi ajutor de gestionar." Cand a zis ca avanseaza si el, a venit tambalaul cu concentrarea si l-au trimis la Canal. A incercat pe toate caile sa anuleze plecarea, dar n-a putut face nimic.

IN MIZERIE
"Poate ca nu va intereseaza ce am spus, dar este o mica parte din viata de mizerie a unui tanar de 27 de ani. Asta fiindca in mizerie mi-am trait copilaria si adolescenta, am dus-o greu in scoala militara din tara si din Germania, am facut frontul in Rusia in cadrul armatei germane"

URMARIT
"Tot in Germania am fost prizonier, am fost trei ani in cadrul DGCM-ului la munca, in majoritatea timpului la Canal Dunare-Marea Neagra, am fost dat in urmarire de Securitate din 1951... Tot timpul m-am uitat in spate sa vad cine ma urmareste. Toata viata asta a fost un chin!" - Ioan Gheorghe, veteran de razboi

JURAMINTE
"Am fost inchis, am facut front, si ce front de razboi am facut - numai in retragere, numai pe jos, gonit de rusi, am facut doua scoli militare. Cred ca nu ma crede nimeni, dar eu am trei juraminte depuse - lui Mihai, lui Hitler - ca asa ne-au obligat - «Ich schwöre auf Gott» - «eu jur pe Dumnezeu», iar al treilea tot lui Mihai, cand m-am intors in tara"

NU A VRUT SPION
"Unii securisti au vrut sa ma trimita in Germania, ca spion. Dar n-am acceptat. M-am gandit ca mai trimit dupa mine unul sa ma urmareasca si daca faceam vreo greseala ma executau pe loc. Pentru ca n-am acceptat, am avut mult de suferit. Toata viata mea a fost o suferinta" - Ioan Gheorghe, veteran de razboi

Scrisoare din Germania

In 1990, Gheorghe a trimis o scrisoare ziarului Allgemeine Zeitung, una din publicatiile germane populare, in speranta ca va da de fostii sai camarazi alaturi de care a luptat pe front si impreuna cu care facuse scoala de ofiteri din Germania. "Daca mai traiesc, ii rog sa-mi scrie", specifica el in mesaj. Raspunsul n-a intarziat sa apara. "In 1991, m-am pomenit cu trei scrisori intr-o cutie. Erau de la un austriac. Am corespondat cu el pana acuma doi ani, cand, din pacate, a murit. Dupa aceea, am mai luat legatura cu un alt camarad neamt.

M-au ajutat amandoi cu bani. Sa stiti. Am reusit apoi sa iau legatura si cu o fosta asistenta medicala cu care am avut eu relatii pe front. Femeia s-a casatorit, a avut copil, acum are nepoata... Stiam ca este din Leiptzich. Am scris la evidenta populatiei de-acolo si am gasit-o. Si acum mai corespondam, dar mai rar. De cate ori imi trimitea cate o scrisoare, punea si ceva marci. Si nu mi-am batut joc de banii astia. I-am facut lei si i-am pus la cec. Acum am o rezerva, de nu mi-e frica de ziua de maine." Chiar daca recunoaste ca are un ban pus deoparte si o pensie acceptabila, casa in care locuieste a ramas goala. Poate ca s-a obisnuit in saracie, pentru ca asa a trait toata viata.

Intr-un mediu auster si ostil. A fost impins si fortat sa traiasca astfel. "38 de ani n-am avut prieteni. Toti fugeau de mine, eram oaia neagra a orasului. Ca sa rezist am luptat continuu. Uneori, mi-era frica si de umbra mea. Biata mama... a murit in 1952 cu oful in suflet, ca sufar atat de mult din cauza persecutiilor."

"Nu-mi convine sa lancezesc"

IRMCHEN. O fosta iubita a lui Gheorghe, pe atunci asistenta in Leipzig

Ar fi vrut sa plece din tara, dar... "Unde sa ma duc, domnisoara? Sunt in relatii cu nemtii astia din 1991. S-au facut 14 ani, dar nici unul nu a zis «vino, bai, la noi doua zile». Nematu-i rece, domnisoara. E ordonat, cumpatat, te ajuta, iti da, dar sa nu-l deranjezi." In Germania, ca si in Romania, de altfel, s-au infiintat asociatii ale veteranilor de razboi. Ioan Gheorghe a aflat intamplator de asociatia veteranilor de razboi de infanterie, din nord-vestul Germaniei, si a trimis o scrisoare. "Acum sunt si veteran de razboi al nemtilor. «Noi am pierdut razboiul, asa ca tara nu ne da nimic», mi-au spus alti membri ai asociatiei."

Acum, la 83 de ani, nu se vaita de plictiseala. Se mai gasesc un cui de strambat, unul de indreptat, o floare de udat, o frunza de cules... Si mai are un obicei: o data la doua saptamani, se duce la biblioteca pentru a urmari Monitorul Oficial. Isi consemneaza in caiet tot ce apare. "Singurul lucru care m-a ajutat sa rezist a fost munca. Si apoi scrisul. Scriu fel de fel de scrisori. Ajut oamenii. Numai ieri am depus cinci scrisori pentru adeverinte de salariu, ale unor cunoscuti. Acum a mai venit la mine «baba pastrama» sa ma roage sa-i fac o cerere la casa de pensii. Nu pot sa stau. Nu-mi convine sa lancezesc. Faptul ca am facut scoala militara in Germania, ca mi se spunea ca sunt fiu de mic burghez, ca am fost dat afara din armata, declaratiile pe care le-au dat colegii de scoala, de liceu, de munca impotriva mea m-au impiedicat sa-mi fac si eu un rost in viata asta".

SUFERINTA

Dupa prima vizita pe care i-am facut-o acasa, la Giurgiu, acolo unde l-am gasit in singuratatea sa, in locuinta sarac utilata, Ioan Gheorghe ne-a mai trimis o scrisoare. La fel de lunga. Il marcase o intrebare a noastra: "Ati simtit vreodata o cat de mica bucurie in viata asta?". "Domnisoara, ce bucurii sa fi avut, cand eu, toata viata, am fost hartuit de Securitate, am dus-o atat de greu, incat mi-e greu sa explic." Intr-adevar, este greu de crezut ca un om, intr-o viata care a adunat 83 de ani, nu a trait nici cea mai mica bucurie. Nici copilaria pe care a avut-o nu ne-a zugravit-o in culori prea vii. Mai are un frate. La Bucuresti. Dar sunt certati si nu s-au vazut de ani buni de zile. Nu ne-a dezvaluit conflictele dintre ei, dar parca e pacat sa stea departe, sufleteste vorbind, de singura ruda apropiata care i-a mai ramas.

SINGUR

NESANSA. Prizonierul nu s-a casatorit niciodata "Am citit declaratiile organelor de securitate. Imi recunosteau meritele, dar ii deranja ceva: de ce n-aveam relatii cu oamenii!? Dar cum era sa am eu relatii, daca nici unul nu se uita la mine? Tuturor le era frica de mine. Spuneau ca vine Securitatea si pe capul lor, daca se baga in card cu mine. La una dintre perchezitii, Securitatea mi-a spart jumatate din zidul unei camere. Credeau ca am post telegrafic. Ca am legaturi cu strainatatea. Casa asta a fost mobilata si ea, dar vazand la ce se preteaza organe de securitate, am renuntat la multe lucruri. Aveam colectii de timbre, de ziare - Sportul popular, Universul. Am avut biblioteca. In 1960, la chemarea mea, a venit anticariatul din Bucuresti si mi-a luat cartile cu o dubita. Am dat tot numai ca sa scap de hartuiala securistilor".

URMARIT DE SECURITATE

Din 1951 spune ca l-a luat Securitatea in primire. Aproape 25 de ani dupa aceea, a fost urmarit, batut de securisti, inchis din cand in cand si "vizitat" acasa de ei. "Nu m-am casatorit din cauza asta. Pe toate fetele cu care am vorbit, Securitatea le facea informatoare. In loc sa ne iubim si noi seara, asa cum faceau tinerii indragostiti, ea scria, iar eu ii dadeam declaratii pentru Securitate. Asa ca mi-am spus, decat sa sufere si altii de pe urma mea, mai bine raman singur. Am fost batut de Securitate, cat pentru o viata intreaga, inchis de nenumarate ori, perchezitionat la domiciliu, batai la catarama in propria casa." Ajutor de gestionar, lucrator in echipa de descarcari vagoane, facturist, contabil... De cate ori se ivea ocazia sa avanseze in functie, intervenea "secu" si-l trimitea inapoi la munca de jos. In 1978 s-a angajat ca si contabil principal la o intreprindere chimica din localitate, iar patru ani mai tarziu, Gheorghe a iesit la pensie. Daca a facut greseli, numai Cel de Sus stie. Oricum, pentru ele a platit o viata intreaga. Si totusi recunoaste ca a rezistat numai datorita lui Dumnezeu si a muncii, pentru ca altfel l-ar fi distrus singuratatea si rautatea unor oameni.

DECLARATIE

Una din declaratiile pe care Securitatea l-a obligat sa o dea si sa o semneze: "24.10. 2002 - CNSAS - Serviciu arhive. Am pastrat o copie: «Subsemnatul cutare... nascut la data de...». Declaratia asta am dat-o in 1961, dupa ce securistii ma batusera mar. Asta mi-au dictat-o ei. «Recunosc fata de organele securitatii statului ca eu am urmat scoala de specializare in Germania, unde am primit o educatie fascista, pe care mi-o mentin si in prezent. Ca am luat parte cu trupele hitleriste pe frontul antisovietic, participand la lupte pentru distrugerea bolsevismului. Declar sincer si-mi mentin declaratia data astazi, 1 august 1961, in fata organelor.» Asta dupa multi pumni carati in spinare. Asta a fost realitatea, am luptat in armata germana, dar imprejurarile au fost altele si nu mi-am mentinut nici o educatie fascista. Am aici procesul-verbal incheiat de comisia de judecata a armatei de la Brasov, in care se recunoaste faptul ca sunt nevinovat: «Propun a fi reintegrat in armata activa romana, cu toate drepturile. Crucea de fier clasa a II-a si clasa I, pentru fapte de arme savarsite pe front»".

LA CANAL

"Am gasit aici circa 1.000 de tineri, desculti, in izmene si camasi. Majoritatea, fii de chiaburi si toti cei care nu facusera armata la timp. Am fost primul ofiter concentrat si trimis la Canal, de altfel, si primii tineri adusi la Canal au fost acestia de pe dealul Columbia. Baracile nu aveau nici usi, nici ferestre. Dormeam pe paturi imense de scanduri, acoperite cu rogojini. Tinerii tremurau de frig, se inghesuiau unii in altii. Niciodata nu m-am gandit ca viata-mi va rezerva astfel de clipe. Dimineata ma trezeam, de multe ori, cu gura plina de nisipul adus de vand, noaptea, in baraca. Era in data de 7.09.1949 si noptile dobrogene reci." Asa a descris ofiterul acest deal Columbia, "locuinta noastra luni de zile, care a devenit apoi Colonia Columbia". "Situatia asta dezastruoasa a durat pana la 15.01.1950, cand a luat fiinta DGSM-ul (Directia Generala a Serviciului Muncii). Sunt multe de spus despre necazurile noastre de pe dealul Columbia, dar pe cine mai intereseaza viata noastra de acum 56 de ani, cand am trait in mizerie, am avut un trai degradant... Ce era mai rau, aici gaseai. Era iadul pe pamant".