x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Viata mea e un roman Simfonia Reeducarii

Simfonia Reeducarii

01 Iun 2004   •   00:00

Avea doar 25 de ani cand a cunoscut teroarea inchisorilor rosii. A trecut, o vreme, si prin reeducarea de la Pitesti - Gherla si a ispasit, in total, 16 ani de munca silnica. Dar suferinta, care pe multi i-a doborat, pe el l-a inspirat.

ALEXANDRU NASTASE

3 septembrie 1951. Penitenciarul Gherla. Holuri intunecoase, celule inguste, supraaglomerate. In camera 99 intra, cu pas nesigur, saizeci de detinuti politici. Sositi de la Pitesti. N-au idee ce cauta in acea camera unde nu mai fusesera niciodata. Se asteapta la orice, de cand au intrat in puscarie nici un eveniment neanuntat nu a adus ceva bun. Inchisoarea vuieste de zvonuri despre "Reeducare". Coordonatorul prin mana caruia au trecut le spusese: "Vom face sa fie si la "dumneta" ceva deosebit!". Un detinut se duce intr-un capat al camerei, cere liniste si incepe sa vorbeasca. Ceilalti incremenesc. Nu-l recunosc, nu l-au mai vazut printre ei. Vorbele lui ii tulbura de asemenea: "S-a terminat cu banditismul! In inchisoare se va face o reeducare"... maraie omul. Infrigurati, ceilalti asculta cu ochii impaienjeniti. "Cine e de acord cu aceasta reeducare sa treaca in stanga mea, ceilalti sa se dea de-a dreapta camerei", tuna oratorul. Fiori de gheata aluneca pe spinarile ascultatorilor. In 10 secunde s-au inchis ferestrele si s-au stins luminile. In bezna zilei, s-a mai auzit doar un "Pe ei!". Asa si-a inceput Traian Popescu, pe atunci in varsta de 28 de ani "reeducarea". Au urmat patru luni de schingiuri si mutilari.

Arestarea

Traian Popescu s-a nascut in august 1923, in Bucuresti. In ’43 a intrat la Politehnica, dar si la Academia Comerciala, pe care n-a mai apucat sa le termine, fiind arestat in primavara lui 1948, cand isi pregatea proiectele finale. Vinile? In ’44 protestase cot la cot cu colegii sai pentru ca anul universitar se deschisese fara serviciul religios, in ’45 tiparea impreuna cu cativa prieteni o foaie de 8 pagini in care opinau despre situatia din Romania. In ’46 luase parte la greva de trei zile a studentilor, organizata in solidaritate cu clujenii ce fusesera atacati in camine de muncitorii de la "Dermata". "Eram de mult constienti de pericolul comunismului. Era extrem de rau si inainte, dar dupa ’44, ciuma era la noi in casa", justifica Popescu atitudinea celor mai multi dintre colegii sai. L-au dus in arestul Serviciului Special de Informatii pe Calea Plevnei si in Caderea Bastiliei, pentru anchete interminabile, unele nocturne. A rezistat zece zile batailor, timp in care ceilalti urmariti au avut timp sa fuga sau sa se ascunda. Fortat, a recunoscut acuzele si a fost mutat la Ministerul de Interne, in cladirea care va deveni sediul CC al PCR. De acolo, a urmat Jilava. A fost condamnat la 20 de ani, pentru "crima de inalta tradare, organizare si participare la organizatiuni de tip fascist, politice si paramilitare, asociere contra linistii publice". "Am fost inchis la Pitesti in februarie ’49. Aveam sa mai ies dupa 15 ani". Se apropia reeducarea, sinistrul plan al comunistilor de a-i extermina pe detinutii de la Pitesti, toti studenti.

"Experimentul Pitesti"

"Auzisem la Jilava de ce se intampla la Pitesti si ma rugam la Dumnezeu sa nu ma trimita inapoi acolo. Erai in mainile lor, nu puteai face nimic sa te opui. M-a ajutat un gardian, ajuns grefier al inchisorii, unul Ionita, care mi-a ratacit dosarul pana prin iunie ’51, cand mi-a spus "Nu te mai pot tine!". Am mers la Pitesti, apoi la Gherla pentru reeducare: dupa 3 septembrie, noaptea batailor, au urmat patru luni de torturi". Lipit de perete, a fost batut in burta cu pumni, picioare si bastoane, silit sa se aseze pe jos, cu picioarele intinse inainte si sa tina mainile intinse in aceeasi pozitie ore in sir. Zilnic, primea mancare fierbinte si era obligat s-o inghita pe nemestecate. "Trebuia sa freci podeaua sau sa stai intins pe jos si vreo patru insi sa se aseze peste tine si sa ramana asa vreo cateva ore. Daca nu rezistai, mureai! Vreo 30 de detinuti au pierit, unii chiar sub ochii mei. S-a ispravit la 1 ianuarie 1952, dupa patru luni in care am fost neom", murmura Popescu. Anchetatorii-detinuti il intrebau des daca a iesit "banditismul" din el. "O data m-au pus, ca sa le dovedesc asta, sa pun mana pe un ciomag si sa-l rup in bataie pe un bun camarad din detentie, Anghel Avram, cu care ma cunoscusem in inchisoare. Le-am spus ca asta nu pot s-o fac si am primit cateva sute de lovituri la talpi, toata noaptea, pana mi s-a fisurat osul de la talpa piciorului stang. Atunci as fi cedat, poate... Nu mai voiam sa stiu de prieteni, nu mai voiam sa stiu de nimic", clatina din cap batranul.

Compozitiile

O alta groaznica ancheta a inceput in 3 ianuarie 1955 sfarsindu-se in iulie ’56. La Ministerul de Interne, s-a inscenat un asa-zis proces al "autorilor morali ai reeducarii". "Trebuia sa recunosc ca am primit din strainatate un ordin de reeducare in inchisoare si ca l-am transmis mai departe. Dupa sase luni de tortura, am contractat o boala TBC, stare in care am fost batut la talpi cu o teava de locomotiva timp de o noapte. In zorii zilei acelei nopti de cosmar am inventat o proprie declaratie, dar nici pe aceasta nu am putut-o sustine cu argumente plauzibile pana la capat", sopteste fostul detinut, privind in gol. In octombrie, era in pragul unei alienari mintale: "Radeam, plangeam..., iar radeam..., iar plangeam..., in interval de secunde. Era aproape de ziua de nastere a mamei. Am auzit o voce in celula de alaturi - care era a maicii Teodosia de la Manastirea Vladimiresti - si atunci, in acea stare de alienare, mi-au venit primele versuri, insotite de muzica, pe care le-am scris in viata mea: adresate mamei si pe care le-am inclus ulterior in oratoriul "Calvar" compus in iarna ’57-’58, in izolarea din "Zarca" Aiudului. Cateva zile mai tarziu, l-am auzit pe cel care ma torturase pana atunci spunandu-i unui ofiter ca in noaptea aceea avea treaba. Am crezut ca iar ma vor schingiui. Am cedat. Stransesem 80 de pastile de hidrazida din timpul tratamentului. Le-am inghitit si mi-am taiat venele cu un ciob de la un bec spart. M-au gasit. M-au dus la spitalul-penitenciar Vacaresti, apoi la Jilava si la Aiud. Acolo a venit sfarsitul chinurilor pentru mine", spune usurat Traian Popescu. Pana la eliberarea din aprilie 1964 a mai ispasit 18 de zile la beciul din Aiud si alte perioade de izolare. A compus 20 de lucrari muzicale, scrijelindu-le cu sarma pe bucati de sapun. A invatat codul Morse, zeci de poezii, limba engleza si a dat lectii de matematica.

Creatia detentiei

Dupa eliberare, si-a prezentat lucrarile dirijorului Nicolae Lungu, care le-a apreciat drept valoroase. Au fost orchestrate dupa Revolutie, iar doua dintre cele trei lucrari mari i-au fost cantate in concert, la Bucuresti si Galati, de corul filarmonicii "George Enescu" si Orchestra Nationala Radio. Singura lui durere este ca nu a reusit sa i se cante si a treia lucrare simfonica "Patimile si Invierea Domnului", compusa tot in Aiud. Fostul detinut a publicat o carte despre "Experimentul" Pitesti si are sub tipar o alta - "File din istoria comunismului. Teroarea si diversiunea ca politici de stat". Mai pregateste volume de memorii.
×
Subiecte în articol: piteşti viata mea e un roman