Spitalul, ultimul loc in care va mai sta

Un reputat profesor universitar al Politehnicii bucurestene a hotarat ca nu mai vrea sa traiasca. Si-a fixat singur sfarsitul in urma cu cateva luni, in clipa cand sotia i s-a prapadit. Dupa o cariera fulminanta si o via-ta ca un roman, Gheorghe Buzdugan isi asteapta moartea pe un pat de spital.

Batranul se intoarce incet, cu greutate, pe partea stanga. Sta in capatul salonului, in primul pat, chiar langa geam. Clipeste incet si priveste cu luare-aminte tavanul. Plafonul si cerul sunt singurele imagini care-i sunt permise. Nu se poate ridica, se misca anevoios. Are totusi in ochi acel licar de libertate pe care neputinta sau interdictia de a vedea altceva ti-o poate da. Batranul nu e om de rand. Este reputatul profesor universitar Gheorghe Buzdugan, membru al Academiei Romane. Este considerat cel mai valoros cercetator roman in domeniul rezistentei materialelor. E internat in Spitalul Floreasca inca de la inceputul lunii mai. L-a gasit o cunostinta care il vizita regulat cazut in mijlocul camerei, fara suflare, fara vlaga. Locuia singur intr-un apartament din centrul Bucurestiului, de cand sotia sa s-a prapadit. A refuzat orice ajutor de la prieteni si cunostinte. N-a vrut sa auda de colegii sai de la Academie. A spus "Nu!" si apropiatilor, care il vizitau ades. Pur si simplu a decis ca viata lui nu mai are rost fara "Doamna mea". Si-a pierdut sotia de cateva luni, intr-o noapte blestemata, prima de regasire. Atunci a simtit ca parca Dumnezeu si-a intors prima oara fata de la el si n-a mai vrut sa-i raspunda. Sotia ii era internata de multe saptamani la sanatoriul de la Otopeni al Institutului "Ana Aslan", macinata de boala. A iubit-o mai mult decat viata insasi. Cand s-a imbolnavit si au trebuit s-o mute in sanatoriu, ceva s-a rupt in el. A lasat-o sa se duca. Singura. Apoi, la insistentele prietenilor, s-a razgandit si, cu mintea de pe urma, a mers dupa ea, sa stea s-o vegheze. Ea si-a dat sufletul in chiar prima noapte in care au fost din nou impreuna...

Fiu de preot

Gheorghe Buzdugan s-a nascut in decembrie 1916, in Sighisoara. Fiu de preot, viitorul profesor universitar nu a fost lasat de mama sa sa intre de prea multe ori in biserica. "A fost destul taica-tau, nu te mai duce si tu", isi aminteste astazi profesorul Buzdugan. "Am stat acasa, am invatat, nu-mi amintesc foarte exact perioada copilariei, a fost de foarte multa vreme. Oricum, orasul era bogat, zona nu fusese distrusa de razboi in masura atat de mare." A urmat scoala primara in Sighisoara, cu rezultate foarte bune. Asta l-a determinat sa aleaga unul din cele mai bune licee din acea vreme: "Andrei Saguna" din Brasov. "Am intrat la clasa de reala. Invatam egal la toate materiile, avand rezultate foarte bune. Dar imi placea si matematica, pe care o luam in considerare ca obiect de studiu mai aprofundat la facultate." In clasa a saptea de liceu, la sfatul unui profesor, era sa-si schimbe gandurile. "Profesorul de franceza mi-a spus intr-una din ore ca am suficiente cunostinte si inclinatii pentru a deveni un foarte bun profesor de limba franceza. Am scris in Franta solicitand bursa de studiu. Am primit un raspuns descurajator: "Nu dam bursa studentilor straini!". Am scris la Ministerul Invatamantului de la Bucuresti cerand bursa de studiu. Am primit acelasi raspuns: "Nu dam burse! Da examen de admitere!". Am incercat la Politehnica", rememoreaza profesorul. A intrat la prestigioasa institutie bucuresteana in 1934. "Si la facultate am avut rezultate foarte bune, am fost printre cei mai buni din serie. Imi amintesc ca am avut doi sau trei colegi care erau legionari, dar acestia erau printre cei mai slabi", a spus profesorul. Depanarea amintirilor se opreste, in salon intra Anatol Manzararu, unul din fostii sai studenti. "L-am avut la Rezistenta materialelor in studentie. L-am regasit aici, pe patul spitalului, unde am fost si eu internat pentru o interventie. De atunci vin si pentru control, dar si pentru domnul Buzdugan. Ii aduc ce pot, dar are tendinta de a ma refuza, mi-a spus ca nu poate trai fara sotia sa si ca vede spitalul ca ultimul loc in care va mai locui vreodata... Trist!", a spus Manzararu.

In 1939, profesorul Buzdugan o intalnise deja pe cea fara de care astazi nu mai vrea sa stie de viata. In acelasi an cerea intreruperea cursurilor universitare. "In aprilie ’39, am facut o petitie sa se intrerupa cursurile si sa intru la armata. S-au suspendat cursurile si am fost dat la pregatire militara, aproape trei luni, apoi am dat un examen de promovare, de unde am iesit cu grad de sublocotenent. Impuscam trei iepuri deodata, am gandit: amanam examenele finale, urmam un curs militar si faceam si practica militara obligatorie. Dar, pe cand eram la Ramnicu-Valcea la pregatire, am facut amigdalita si am fost lasat la vatra", rememoreaza Buzdugan. A absolvit abia dupa un an, in 1940, cand a inceput sa lucreze pentru Astra Vagoane, obtinand un post la Arad. "Este o amintire destul de neplacuta. Aveam masina si, dupa ce am obtinut postul, am plecat spre Arad impreuna cu viitoarea mea sotie, dar in ziua in care am ajuns acolo, am aflat de rapirea Ardealului de Nord. Ne-am intors la Bucuresti si am primit un post aici, la Astra Vagoane - Armament si Munitii", spune academicianul.

ULTIMA STATIE

"L-am avut profesor la Rezistenta materialelor. L-am regasit pe patul spitalului, fiind si eu internat. Vin si ii aduc ce pot. Are tendinta de a ma refuza, mi-a spus ca nu poate trai fara sotie si ca spitalul e ultimul loc in care va locui"
Anatol Manzararu, fost student al lui Gheorghe Buzdugan

HOTARARE

"Colegii mei din Academie mi-au spus ca vor sa ma mute in alt spital. Eu n-as fi de acord cu asa ceva!"
Prof. Gheorghe Buzdugan

Explozia de la Odessa

In razboi a plecat abia in 1941, neputand eluda la nesfarsit cu scutiri medicale ordinele de incorporare. A luptat pe frontul de est si trecand Nistrul impreuna cu soldatii romani, din ordinul maresalului Antonescu. "Nimeni nu era fericit, doar erau in razboi. Soldatii nu cugetau daca e bine sau nu ceea ce fac, ei executau un ordin. In toata afacerea asta cu trecutul Nistrului, treaba era sa fac calcule si masuratori tehnice, pentru ca inaintarea sa decurga bine. Am fost printre primii care au intrat in Odessa", povesteste profesorul. Acolo a vazut si atrocitatile comise asupra evreilor, dar cel mai mult l-a inspaimantat o intamplare petrecuta la fostul sediul al NKVD, serviciile speciale sovietice. "Pe Nistru statusem o saptamana pentru ca era podul rupt. Dupa ce am intrat in Odessa, ne-am stabilit cartierul general a doua zi in sediul NKVD, iar a treia zi cladirea a sarit in aer... Au murit foarte multi dintre ai nostri", clatina din cap profesorul.

Membru al Academiei

A fost lasat la vatra, interventiile celor de la Astra reusind sa-l "traga inapoi". In 1946 si-a dat demisia din structurile militare, facandu-se "tivil". A deschis impreuna cu sotia o pravalie pe Strada Smardan, unde vindea radio si alte produse electronice care existau pe atunci. "La nationalizare n-a fost sa vina sa mi-o ia, le-am dat-o eu singur!", spune Buzdugan, care nu regreta pierderea pentru ca i-a permis sa-si inceapa prestigioasa cariera universitara incununata cu functia de sef de catedra si cu primirea in Academia Romana in 1990. Colegii sai de la catedra si din Academie au fost cei care nu l-au uitat, vizitandu-l dupa moartea sotiei si ajutandu-l cu alimente si schimburi dupa internare.