x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Viata mea e un roman - "Stateam pe-un mort si mancam pe altul"

0
Autor: Nina Marcu 12 Ian 2006 - 00:00
Viata mea e un roman - "Stateam pe-un mort si mancam pe altul"


Are aproape 90 de ani - mai e asa, ca la un drum facut cu hodineli, din Ploiesti pana la Cotul Donului si gata, ii implineste - , dar are tinuta dreapta, ca a unui tinerel cu mijlocul inca nefrant de vicisitudinile vietii.

Merge tinta, vorbeste bine, vede si aude fara probleme. Nici n-ai zice ca a trecut o viata peste el. Daca n-ar fi mana ciunga, daca din cand in cand nu l-ar supara piciorul ranit in razboi, oricine ar crede ca omul inca voinic din fata mea se apropie de varsta pensionarii. In fapt, Gheorghe Dragomir, cunoscut ca Mitrus printre vecini si neamuri, are in spate o poveste cat o viata.

MICUL PARIS. Desi aveau gospodarie frumoasa la Colilia, in inima Baraganului, parintii lui Mitrus au hotarat, pe cand acesta avea 11 ani, sa plece la Bucuresti. Iar Capitala avea sa-i ofere lui Mitrus sansa de a lucra la o societate de anvergura, cea a Tramvaielor. "Ehei, ce viata! - isi aminteste acum omul. Lucram ca sofer si traversam Bucurestiul de la un capat la altul cu tramvaiul. Si toate erau foarte ieftine. Iti venea sa traiesti in vremurile acelea. Totul era linistit si frumos. Si oamenii erau altfel. Nu te-ar fi injurat unul daca il deranjai cu ceva. Despre talharii si alte nenorociri, cum se intampla azi, nici nu putea fi vorba. Mergeai pe strada fara grija ca te ataca vreunul. Seara, dupa o zi de munca, tot omul mergea la distractie. Statea la o masa, bea o bere, manca un mic si asculta muzica. Eu si colegii mei mergeam, de regula, la un local unde cantau Maria Lataretu si Ioana Radu. Amandoua erau niste frumuseti iesite din comun si cantau dumnezeieste!" Si acordurile melodioase curgeau alene peste meseni si peste Bucurestiul linistit. Dar peste micul Paris avea sa vina razboiul...

PAINE PENTRU RUSOAICE. "Am plecat militar la graniceri si, in loc de trei ani, cat era pe atunci stagiul, aveam sa ma intorc peste opt ani, atunci cand s-a terminat razboiul. Cand a cazut Odessa, granicerii au fost mobilizati. Apoi a venit o dispozitie prin care se arata ca soferii - si eu sofer eram in armata - nu se retrag, urmeaza unitatea din care fac parte. Am ajuns asa la «Vanatorii de munte», apoi la «Divizionul 8», pe urma la «Tunuri - munte». Razboiul a fost unul dintre cele mai cumplite episoade din viata mea. Nu stiai daca mai apuci seara sau dimineata. Pericolul venea de pretutindeni. N-aveai voie sa aprinzi o tigara, ca te repera inamicul si puneai in pericol intreg frontul. Umblam cu geamurile vopsite la cabina masinii, tot ca sa nu ne descopere cineva. Eu transportam alimente din camp, de unde opreau trenurile sau camioanele, la depozite. Asa se face ca puteam sa intru usor in legatura cu localnicii, cu rusii. Eram in bune relatii cu ei. Ramasesera in satele acelea, daca se pot numi sate, numai copii de 10 ani si femei. Rar vedeai cate un batran. Barbati, nici vorba. Daca ajunsesera rusii sa puna si copilasii de 10, 12 ani sa traga cu tunurile... Erau disperati. Si, foarte serios, daca n-ar fi venit americanul cu forte proaspete, rusul nu mai rezista mai mult de o luna."

PROIECTILUL BUCLUCAS. Ii vad interlocutorului meu mana lipsita de trei degete si intreb cum s-a intamplat de a fost astfel ranit. "M-a lovit un proiectil la Podul Iloaei. Am plecat cu masina plina cu soldati ca sa aruncam niste poduri in aer. Un sublocotenent, care era cu noi, a vrut sa vada ce putere are dinamita din camion. La zgomotul exploziei am fost inconjurati de rusi. Cei din camion au sarit mai repede. Eu, de la volan, pana am oprit, pana am coborat, pericolul a crescut simtitor. Rusii erau beti - ca soldatii lor asa umblau si prin batalii - , dar trageau de mama focului. Aveau niste branduri cu cate 32 de proiectile, care maturau tot. Unul dintre ele m-a lovit pe cand fugeam spre padure. N-am simtit durerea la inceput. Doar am vazut sangele siroindu-mi din mana. Apoi am mai simtit o durere in sold. Degetele atarnau infiorator si, ca sa-mi fie mai usor, asa credeam eu, le-am rupt din ata care le mai tinea si le-am aruncat. Sangele pierdut ma slabea cu fiecare pas. Am avut totusi puterea sa ajung in padure. Am patimit mult din cauza mainii si a soldului. La un moment dat, purtat din spital in spital, am ajuns sa-mi puna bratul in ghips, fara sa scrie pe ghips ce problema am. Si medicii, cum ma vedeau, ziceau ca am fractura. Eu eram chinuit de febra mare, de-mi pierdeam cunostinta, ei ziceau ca am mana rupta si nu e firesc sa ma scuture temperatura. Degeaba le spuneam ca am altceva, nu ma lua nimeni in seama. Abia in tara, la Gara Ghergani, langa Targoviste, au descoperit ce aveam. M-au tratat cu mare atentie medicii de acolo si le sunt recunoscator. Am avut zile. Poate ca ma iubeste Dumnezeu, ca am facut si eu lucruri bune pe front. Sofer cum eram, eu n-am omorat om. Razboiul ne salbaticise. Mergeam cu masina kilometri intregi si trebuia sa ne oprim sa mancam. Morti peste tot... Si niste mirosuri de ti se intorcea stomacul pe dos. Nu faceai un pas fara sa vezi ca mai sare un cap dintr-un trup, cum cade o mana sau un picior langa tine. Devenise ceva obisnuit. Facusem un legamant cu colegii apropiati: daca se intampla ceva unuia dintre noi, cel care scapa sa anunte familia. Doamne, toate se duc mai usor, desi sunt crunte, decat razboiul!"

TABIETURI. Astazi, Mitrus traieste singur pe Strada Arborilor din Ploiesti. Mai in fiecare zi, porneste catinel catre Halele Centrale. Pe jos... Asa a facut drumul de cand s-a pensionat, prin ’75. Sambata, mos Mitrus merge la Obor, mai vede lumea, mai da de dusca un toi cu tarie si musai se tunde si se barbiereste la frizer. Lumea il stie si il respecta. Nimeni nu l-a considerat, din cauza degetelor lipsa, incapabil ori handicapat. Si viata curge mai departe peste omul care are o viata ca o poveste. "Cat o mai curge... Ca sunt batran si trebuie sa ma duc la locul meu, langa nevasta mea..."

AMINTIRI MACABRE DIN RAZBOI
Amintirile lui Gheorghe Dragomir, cel putin din vremea razboiului, sunt cumplite. Una, desi nu-l priveste in mod direct, nu-i da pace nici acum: "Eram in Crimeea, intr-un loc numit Valea Plangerii, unde un canal intreg fusese umplut cu cadavre de rusi, cu carute, cu tancuri, cu cai, cu alimente aflate la momentul bataliei in carutele acelea. Si nemtii au prins doi rusi. Credeam mereu ca nemtii sunt mai umani decat rusii, fiindca ei nu beau, erau politicosi cand cereau ceva, ba si plateau. Ei bine, dupa ce i-au prins, i-au legat de maini si de picioare de o caruta, apoi au dat drumul cainilor si au dat ordin animalelor sa-i sfasie. Cadeau halci de carne pe jos, altele erau imbucate de caini. Stateam si priveam neputinciosi la aceasta cumplita crima. N-a fost singura. Au fost multe, care de care mai odioase".
Citeşte mai multe despre:   viata,   viata mea e un roman

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de